Feeds:
Articole
Comentarii

Jurnal

Citit un Alain Besançon (obiectiv), un Alex. Leo Șerban (fermecător), o Alina Mungiu-Pippidi (inteligentă). Și împotmolit în Proust.

 

Joaca de-a cei mari

 

328     Lectura s-a așezat. Și Kinderland, romanul Lilianei Corobca, nu mi se mai pare atât de bun. Nu că ar fi rău. Din contra, e scris bine, onest, cu multă corectitudine, ci în sensul că am motive serioase să nu-l mai bag într-un eventual  top 10 al romanului basarabean. Așa cum gândisem inițial.  Romanul începe promițător, reușind să contureze limitele unei lumi traumatizante, în fond e vorba despre copiii lăsați singuri acasă. Ai căror părinți sunt plecați la „bani lungi”. Copii care trăiesc alternativ mai multe vieți, sunt și copii, dar și maturi, suplinind cum pot absența părinților. Fiecare viață subminând-o (și paradoxal, îmbogățind-o) pe cealaltă. De aici întreaga dramă. E punctul forte al cărții. Un sat locuit doar de bătrâni și copii. Apoi, acea atmosfera  „magică” e întreținută de „credințele” copiilor, ei fac vrăji, cred în lucruri paranormale, manifestă  o sexualitate inocentă la prima vedere, dar inevitabilă. Ce copil nu a participat la astfel de jocuri nevinovate?! Inocența vine și  din modul cum înțelege o copilă de 12 ani să vorbească despre toate aceste lucruri. De fapt, întreg textul e trecut prin mintea acestei fetițe. Un merit incontestabil al autoarei. Numai că uneori de  sub mantia ingenuității ies la iveală adevărate mostre de cruzime – episodul Ștefănel și câinele.

Satul celor trei copii e și satul meu, căci orice sat are un iaz, o stână, nuci și ceva pădure, un orizont spre care tot privești. Un sat părăsit, în care fiecare a patra casă stă să cadă, nu mai are uși, ferestre, iar de la atâtea ploi și pereții (de lut) sunt plin de  scorburi. De-atâta singurătate animalele devin parteneri ai oamenilor, încearcă să le suplinească oarecum absența. Se întâmplă și în cartea Lilianei Corobca.

La pagina 95 am descoperit un dezacord, nu știu dacă e voit sau nu, spune așa – „Mila și mângâierea Domnului e ca raza soarelui […]”, ar fi trebuit – „Mila și mângâierea Domnului SUNT ca raza soarelui […]”. Autoarea reușește să topească mai multe percepții,  reprezentări specifice spațiului basarabean – Trăim bine, avem ce mânca. Iată la ce/cât se reduce bunăstarea. Realitatea cruntă a acestui topos e îndulcită pe alocuri (salutar) de umor. N-ai cum să nu zâmbești când o fetiță de 12 ani zice – Cresc generațiile astea tinere, care mai întâi se pupă, apoi învață a merge. Sau – […]deși nu-s deloc crăcănată, el singur e crăcănat[…].

Nu, nu cred că lectura s-a așezat definitiv, răsfoind acum cartea am avut din nou senzația că țin în mâini o carte foarte bună. Mai vedem. Nu spun nimic de Iepurii nu mor și nici  De veghe în lanul de secară, ci doar o să reiau o frază din Kinderland – Mama noastră se va întoarce și tata  se va întoarce și totul va fi ca înainte. Liliana Corobca a mizat pe simplitate și cred că i-a ieșit bine.

 

Liliana Corobca, Kinderland, Cartea Românească, 2013, 184 pag.

Am privit aseară pe HBO „Poziția copilului”.  Un film emoționant și tulburător, autentic și înfipt adânc  în realitate. „Poziția copilului” e un film minimalist, puține personaje, atenția concentrată pe detalii, uneori obiectele vorbesc mai explicit decât oamenii, drame umane înlănțuite, lumi paralele care totuși se intersectează în moarte, dragoste sufocantă și o relație mamă – fiu bolnavă. Mi-a plăcut în mod special cum evoluează personajele, dacă la început degajă superficialitate și un soi de aroganță alimentat de poziția socială, mai apoi personajele își devoalează propriile traume. Și suferă. Și se eliberează. Personajele se transformă sub ochii privitorului, nu sunt niște fantoșe sau niște actori care trebuie să joace cap-coadă același rol. Filmul spune mai mult decât lasă să se vadă – decalajul social, inechitatea socială, șantajul și „intervenția”, băieții șmecheri –  ca tare ale unei lumi aflate încă în tranziție.  ”Poziția copilului„ e un film inteligent și făcut parcă tot pentru oameni inteligenți. Îți recomandă câteva titluri bune, camera se plimbă, deloc întâmplător, pe coperta unor cărți. Și cum spunea Alex. Leo Șerban –  dacă acea secvență n-a căzut la montaj, înseamnă că are o menire certă.  Pentru mine a fost o surpriză uriașă să aflu că și-a adjudecat Premiul cel mare la Berlin. Nici nu auzisem de existența acestui film. Inițial, titlul mi s-a părut ”necinematografic”, nu vreau să zic necomercial. Însă nu-i deloc așa. Este un titlu deschis mai multor interpretări- poziția copilului în raport cu mama, poziția copilului accidentat mortal, poziția copilului pe care îl are iubita lui ”cuculeț„ (până la un moment dat și existența acestuia pare un impediment pentru mamă). Mă opresc asupra unui alt detaliu semnificativ, „Poziția copilului” e filmat de mână, decurge de aici un surplus de autenticitate. Chiar simți că în spatele camerei se află un om, el vede ca și tine, tu vezi exact ce vede el.

P.S Toate producțiile lui Sergiu Nicolaescu, la un loc,  nu depășesc valoric acest film.

Și noi…

Jurnal barbar

Fost acasă. După aproape trei luni. Simt trecerea chiar de la vamă. Vameșul român mă întâmpină corect, instituțional, politicos chiar. Cel moldovean – „shi, ti duci sî alimentezi?”, molfăind în același timp o scobitoare. Lipsit de bun-simț. Îmi displace atât de mult când sunt pus în situația de a întreba un funcționar, iar el ori își suge dinții (gingiile), ori se scarpină nu știu unde. Gesturi care îi trădează indiferența, scârba și intangibilitatea. Așa vrea să pară.

Uneori am revelații. Cred că sunt revelații. N-aș vrea să pară un cuvânt pompos. Mi se pare că sunt nedrept cu tot ce înseamnă minorități, inclusiv  cu cele sexuale. Stau și mă tot gândesc, dar de ce ar trebui să privim totul din perspectiva creștinismului. Atât de multe atrocități au fost comise de creștini și în numele lui Hristos,  încât, dacă încerci să le contabilizezi, te îngrozești. Creștinii au ars Biblioteca din Alexandria și pe Hypatia tot ei au omorât-o. Iar viața nu a început acum 2000 de ani, homosexualitatea nu era deloc blamabilă la grecii antici. Toată lumea admiră eroismul celor 300 de spartani, se pare însă că și ei erau homosexuali, existând de fiecare dată un maestru și un emul. Și dacă creștinismul nu e decât o sumă de mituri?! Pentru că simbolistica sa este proprie și altor culturi mult mai vechi.

Și astfel ajungem la ipocrizia moldovenilor. Câți nu-și bat soțiile, câte infidelități. Copii parăsiții, maltratați, omorâți în bătaie (cazul de la Leova).  Beții animalice. Lenevii patologice. Câte din cele 10 porunci creștine  nu sunt încălcate cu bună știință. Dar când e vorba de cei care sunt altfel,  care au o altă sensibilitate, ne amintim că suntem creștini. Dacă biserica din Moldova ar fi construit aziluri pentru bătrâni, dacă ar fi ajutat copiii din mediile defavorizate, dacă ar fi fost prezentă acolo unde e nevoie de binefacere, dacă ar fi finanțat studiile unor copiii săraci, dar talentați, dacă s-ar fi implicat în proiecte sociale. Zelul ei de azi ar fi fost poate justificat.  Dar biserica are nevoie de turmă. Și e păcat.

În România, bisericile apar ca ciupercile după ploaie. Uneori apar situații hilare, în aceeași curte vezi ridicându-se a doua biserică, deși prima e în stare  perfectă.

Și nu pot să nu mă gândesc la Alex. Leo Șerban, un personaj pe care l-am îndrăgit mult, un autor care prin carțile pe care le-a scris – „De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema” ,  „Dietetica lui Robinson” –  m-a deschis la minte și mi-a arătat diversitatea acestei lumi.

28 iunie 1940

Cea mai tristă zi din istoria Basarabiei. România a renunţat fără luptă. Polonezii, nu. Poate mai există speranţă. O unire de genul celei de la 1918 nu mai e posibilă. Una – prin integrare europeană. Da! Ne place sau nu, Occidentul pare lumea cea mai bună din câte s-au inventat până acum. Dacă după 50 de ani de comunism mai vorbim de limba română şi de români basarabeni, înseamnă că nu e totul pierdut.

De data asta nu am mai ratat spectacolul celor de la Buena Vista Social Club. Au venit în formație completă. Cei vii.  Compay Segundo a plecat în altă parte.  E nevoie și acolo de muzica bună – „musica cubana”. La fel și Ibrahim Ferrer. Buena Vista Social Club e o instituție. Cum să nu iubești Cuba? Măcar și pentru încăpățânarea, plină de candoare,  de a se opune „imperialismului” american.  Ne-au încântat Omara Portuondo, Pianistul (un afro-american),  trompetiștii, cei de la percuție, chitariștii, trombonistul și ”muñeca”. O femeie atât de senzuală, cum rar mi-a fost dat să văd. Cu o lene în mișcări, fermecătoare. Înaltă, cu o carnație bogată, fără a fi însă grasă. A zice că semăna cu Eula lui Faulkner. Eu – nimeni nu poate semăna cu ea.  Eleganță și senzualitate ca în filmele lui Kar Wai Wong. Chan, Chan. Dos gardenias. Quizas, Quizas, Quizas.

Ipocritul Dughin

Dughin a spus și lucruri inteligente.  Pare ceva mai flexibil decât un rus habotnic și chiar un bun cunoscător al  unor autori români. Nu e rău.  Are dreptate în privința Occidentului, însă deloc – în privința Rusiei și a viitoarei uniuni euroasiatice.  Dacă după 200 de ani suntem încă la stadiul de provincie, e ridicol să vii și să ne livrezi o nouă ofertă geopolitică. Cine te va crede?

Există  multe aspecte care îmi displac în lumea occidentală – toleranța, o nouă religie (o nouă dictatură) e un cuvânt pe care l-aș șterge din dicționar și l-aș înlocui cu „înțelegere” sau ”blândețe”,  să fii tolerant nu înseamnă în nici un caz să fii bun; egalitarismele absurde, democrația înțeleasă în primul rând ca drepturi ale minorităților și nu ca puterea majorității. E o concluzie la care am ajuns singur și am fost atât de mirat s-o aud mai ieri din gura lui Dughin. Apoi, chiar dacă rămân la ideea că biserica e una din cele mai mari imposturi ale umanitații, nu putem omite rolul pe care l-a jucat în formarea și consolidarea națiunilor. A vorbi azi că „protestul minorităților sexuale a fost precedat de cel al minorității creștine” – e o aberație colosală. De când creștinii sunt o minoritate?!  Dacă neutralitatea ar fi posibilă în cazul Basarabiei, aș fi pledat pentru ea. Numai că pentru ruși a fi neutru înseamnă să te lași ocupat de Armata a 14, să fii anti Nato, etc. Doar naivii cred că într-o astfel de lume mai poți fi neutru cu adevărat. Ce-i de făcut?! Din păcate, Occidentul rămâne singura alternativă, o lume imperfectă, dar ,totuși, cea mai bună din câte s-au construit până acum. Și Occidentului i se pot imputa multe, refuzul de a pune semnul egalității între nazism și comunism, jocul duplicitar pe care-l „țese” atât cu statele din est, cât și cu Rusia.  Dacă mă uit spre est, mă îngrozesc, spre vest, ar mai fi ceva șanse.

Jurnal

Aș vrea să mai scriu câte ceva despre cărțile pe care le citesc. Însă îmi displace, mă întristează chiar. Așa că nu-mi rămâne decât varianta unor notații frugale, impresii sumare și subiective. Două titluri de Martin Page. Ceva mai demult. Amuzante și accesibile. „Despre ploaie” și „M-am hotărât  să devin prost”. Titlurile sunt sugestive.

Lucian Boia e un personaj erudit și cu mult bun-simț. Calități rare. Însă ultimele sale două cărți – „De ce este România altfel?” și   „Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine”,  mi-au lăsat un gust amar și o senzație de „déjà vu”.  Același calapod deconstructivist, aceleași raționamente înghițind zeci de stereotipii. Partea bună constă în faptul că autorul nu are pretenția că deține adevărul. S-ar putea să fie așa, sau nițel altfel.

„Născut în ’58”. Dacă vreți poezie bună, acolo o găsiți. Din Ioan Es. Pop și Vasile Gârneț am citit și mai-nainte. Să nu ratați poemul „Despre fericire”.

Liliana Corobca și „Kinderland”, am și cealaltă carte a autoarei, apărută la Polirom, dacă nu mă înșel. Cineva s-a hotărât să scrie despre copiii rămași singuri acasă și o face ireproșabil și cu multă naturalețe, fără pretenția celui care pretinde că inventează o lume și nici riscând să alunece în vulgaritate și trivial (literatura „basa”). Și cu mult umor, terapeutic.

Am o problemă cu Faulkner. A e înnebunită după scriitor, eu nu. Îmi este și puțin rușine. Să spui că nu-ți place Faulkner e totuna cu a recunoaște că ești prost. Însă mie nu-mi place. Îl prefer pe Proust. Citit vreo 80 de pagini și văd că merge. Atâta sensibilitate rar unde am mai întâlnit. Și parcă am avut o revelație. Proust ar fi  nemuritor. Să-ți fixezi existența într-o carte, de-o asemenea manieră, gesturi, amintiri, experiențe, priviri e ceva ieșit din comun. Chiar nu-mi pasă că Proust era homosexual. Era genial, în schimb.  Cel mai citat și cel mai necitit scriitor, era scris undeva. Aș fi tentat să spun că Proust seamănă cu Blecher, dacă n-ar fi exact invers.

Azi a murit Alexandru Mușina. După Gheorge Crăciun. Literele brașovene sărăcesc.  Fratele meu l-a cunoscut pe Alexandru Mușina, scriitorul deborda de inteligență. Un om de cultură.

Nu mai apar revistele Contrafort, Semn, Limba română, Clipa. Și e trist. Marga s-a cărat tot cu calorifer. E un paradox aici, revistele au rezistat 8 ani, în timpul comuniștilor, și au „căzut” acum, când Basarabia începe să-nvețe ce-i democrația.

Cam atât.

Politice

Guvernul Leancă se mișcă binișor.  L-ați văzut pe „patriotul” Ghimpu pe 15 iunie? Îl prefer pe „trădătorul” Hadârcă. Cu un așa comportament politic, bani în pampers, nu mai dăm înainte.

Tristețe

Jurnal

E vară. O sun pe mama.  E tristă. Au atât de mult de prășit.  E vară. O sun pe mama. Parcă e bucuroasă. Au terminat prășitul. Mama citește Llosa, Marquez, Cărtărescu și prășește, atunci când iarba îi inundă.

http://www.gandul.info/gandul-live/ce-crede-cristian-tudor-popescu-despre-casatoriile-dintre-homosexuali-10936605

și e duminică…


Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin

Jurnal

Cât de mult aș fi vrut să ma aflu zilele astea la Cluj. Să-l privesc și să-l ascult pe Mario Vargas Llosa. Să-i cer un autograf pe o ediție mai veche din ”Războiul sfârșitului lumii”. Să-i spun că  mă fascinează literatura pe care o scrie. Că nu-i pot uita personajele. Cum să-i uiti pe Fonchito, pe Don Rigoberto, pe mătușa Julia, pe Lituma sau Pedro Camacho, pe Leul din Natuba sau Pajeú, pe  Baronul de Cañabrava sau João Abade?! Că e scriitorul care nu m-a trădat niciodată. Și care uneori mă face fericit.

P.O.H.U.I

P.O

Jurnal

Nu mai citesc știrile de pe  Unimedia, Publika, Timpul, Adevărul. md  din 29 aprilie. Oare refuzul realității poate fi o soluție?! Între timp m-am liniștit și doar mă întreb  ce s-a mai întâmplat în politica basarabeană. Am auzit la radio, în mașină, de un concert organizat de Ambasada Rusiei pe 9 mai. Nu aveam nevoie de această umilință gratuită. Sincer să fiu, nu cred ca va mai exista o AIE 3, prea s-au compromis cu toții. Și Plahotniuc, și Ghimpu, și Filat. Cum să mai justifici o alianță în ochii electoratului după atâtea acuze reciproce. Ne așteaptă ce-i mai rău, spun asta fără a cădea în defetism. Sunt dezamagit de prestanța intelectualilor basarabeni, mi s-au părut părtinitori, pro Filat pe față. Unii din ei sunt foarte buni, intelectuali pe care ii admir și pe care i-am citit, dar care acum dovedesc cumva o atitudine ancilară. Nu vor câștiga nimic. Acum mi-am dat seama ca Ion Druță a fost anatemizat pe nedrept, am citit aseară – Cine a stins lumina în România? – un excelent articol despre tarele identității noastre. Intelectualii basarabeni au funcționat mult mai bine atât timp cât au avut un dușman comun – pe Voronin și partidul său. În afara acestei realități nu mai sunt în stare să faca disidență, să dezvolte spiritul critic, detașarea ironică. E și asta o neputință. În rest, citesc – „M-am hotărât  să devin prost”, iar în câteva zile plecăm în pastoral la culesul de salcâm.

muzici și ploaie

 

 

Niște comèdii

978-973-50-3467-2.promo        În general mă feresc de exclusivisme, relativitățile mi se par mai la îndemână și mai în măsură „să exprime adevărul”. O întâlnire cu o carte de Andrei Pleșu e de cele mai multe ori o bună ocazie de a te confrunta cu propriile limite. Dar nu e vorba „despre îngeri” și nici despre „parabole”, ci despre un titlu mai mundan, mai aproape de „ororile cotidianului rupestru”. Țin minte că în  Despre frumusețile uitate ale vieții scriitorul ne-a vorbit din plin și despre urâțenii. Nici vorbă de dominanța frumuseții. Asistam la o luptă  care pe care.  Cum poți scoate în evidență o frumusețe, dacă nu plasând-o, printr-un tertip imagisitic, lângă ceea ce pare opusul ei. În Comèdii la porțile Orientului lucrurile stau așijderea. Volumul cuprinde articole pe care Andrei Pleșu le-a publicat în Dilema, Jurnalul Național, Plai cu boi între anii 1993-2004.  Selecția a fost realizată de Radu Paraschivescu în baza unor criterii esențiale, mai simplu zis – umorul recreativ , râsul eliberator.

Ți se oferă însă toate motivele să-i tragi un bocet zgomotos. Caragiale e în fibra textelor scrise de Andrei Pleșu. Dacă îl voi citi/reciti o voi face prin „cel mai desăvârșit stilist al limbii române”. Am spus că „în general” mă feresc de exclusivisme, uneori însă e util să te pronunți mai apăsat.   Ni se livrează o imagine a României postdecembriste din care nu lipsesc impostura crasă, flatulațiile vieții politice, întâlnirile și situațiile deocheate, haosul tranziției, încremenirea tâmpă și explozia neașteptată. Dar la urma urmei și în fond – Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère.

Dincolo de conținutul propriu-zis al textelor,  contează (pentru mine) stilul în care sunt scrise, Andrei Pleșu „controlează„ limba română așa cum foarte puțini scriitori, eseiști reușesc.

 

Andrei Pleșu, Comèdii la porțile Orientului, Editura Humanitas, 2012, 256 pag.

Jurnal

Prin 2006-2007, în Galați, existau patru librării. Humanitas, cea mai faină, spațioasă, plină de cărți, deloc apăsătoare, chiar reconfortantă, dotată cu fotolii și canapele și cu o cafenea. S-a mutat. Librăria C. Negri, la 100 de metri de sediul central al Univesității, cu o ofertă de carte bogată. Polirom și Humanitas pe primul loc, dar și alte edituri mai puțin cunoscute. Mai întâi și-a redus spațiul la jumătate prin apariția unui perete separator și prin încastrarea unei alte uși. Apoi s-a închis. Librăria Diverta, situată mai spre Dunăre, chiar lângă ”Fata în valuri”. Acestei librării întotdeauna mi s-a părut că-i lipsește ceva, mă simțeam acolo ca într-un supermarket, la intrare avea turnicheți. O librărie nu moare niciodată din prima, ci treptat, mai întâi observi că nu mai apar anumite edituri sau anumiți autori, apoi că s-a împuținat personalul, apoi apare un aparat de xeroxat și librăria ori se-nchide, ori se transformă în papetărie. Librăria Diverta s-a mutat într-un mall, în celălalt capăt al orașului. Librăria Lumina se asemăna cu Librăria C. Negri, avea însă o particularitate, pe lângă titluri pe care le puteai găsi la Humanitas, aici găseai și cartea religioasă. Azi a rămas doar compartimentul cu carte religioasă. Spuneam că Librăria Humanitas s-a mutat. Ocupă un spațiu mai redus decât cel inițial, dar și-a păstrat aerul nobiliar. Am văzut azi „Ploile Amare”, iată că a ajuns și în provincie.

Jurnal

Abia aștept să văd cum vor comenta/justifica „intelectualii pldm-isti” revenirea lui Plaho în prezidiul Parlamentului. Curat murdar.

P.S. Știți răspunsul, nu? De cât sacrificiu a fost în stare Vladimir Filat, de dragul țării, de dragul semnării Acordului de Asociere, l-a acceptat până și pe Plaho. Ce gest, câtă măreție! Câtă noblețe! Dar vai, unde e Ghimpu? În buzunarul lui Plaho? La guvernare? Face jocul Pd-ului?

Câtă mizerie!

De fapt, în buzunarul lui Plaho e însuși Filat.

Aline

Jurnal

În Polonia a ajuns președinte un om care a fost disident. În Moldova a ajuns președinte un om care a condamnat un disident. Nicolae Timofti invocă un argument nedemn, insalubru. Cel păgubit a mai fost internat pentru o problemă similară și în 2005.  Avea toate șansele să ajungă din nou acolo după o primă internare forțată. Câți din noi ar mai ieși întregi la cap după o asemenea experiență? Păi, dle Președinte, îți justifici gestul incalificabil prin faptul că la aproape 20 de ani distanță omul a mai fost o dată internat. Halal de-așa președinte. Te puteam înțelege dacă recunoșteai că ai fost un cinovnic, dar să condamni un om de două ori, căci asta ai făcut, depășește bunul simț.  Îți justifici gestul din 1987 prin cel din 2005, exact ca un stalinist. Știi câte poate presupune celebrul articol 58?!

P.S. Dacă Mihai Ghimpu se comportă cu toți membriii  PL așa cum s-a comportat cu Vitalie Marinuță, atunci își merită soarta. Nu e suficient să ai principii, l-am admirat pentru curajul sau în chestiunile identitare și în cele ce privește adevărul istoric (ziua de 28 iunie), dar trebuie să dai dovadă și de bună creștere, de cei șapte ani de-acasă, de moderație și politețe. Daca cineva bate cu pumnul în masă  într-un partid pe care-l consideram democratic, oare cum o fi  în celelalte unde liderii sunt mult mai autoritari?

Jurnal

Mama citește. Eu nu prea mai reușesc. Stau de trei săptămâni cu o carte de Andrei Pleșu. Timp in care mama a citit Războiul sfârșitului lumii, Asediul Vienei, Ploile amare si Prorocii Ierusalimului. Și m-a rugat să-i mai duc alte cărți. Ultimele 2-3 luni mintea mi-a fost ocupata doar cu albine, am citit „Creșterea mătcilor” de Ruttner, achiziționat stupi, verificat starea familiilor. Când m-apucă vreo pasiune din asta, nu mai văd nimic altceva în jurul meu. Sunt de-a dreptul fermecat o anumită perioadă. După care mă înseninez și-mi zic – uite cât de naiv am putut fi. Sper să-mi revină pofta de lecturi. Am atâtea titluri pe raft, inclusiv din 2013, vreo șase cred. Nu se poate trăi fără cărți.

Nostalgii

29

Punct

Nu am nici o credință. Nu am nici o speranță. Moartea e singura certitudine. Imi e de-ajuns. Cred că aici se termină istoria acestui blog (ca toate altele).

filikî

ei mai vladik, iaca ai zalitit și tu, iaca amu ai vede si tu shi insamnă sa votezi alături de comuniști. Nu poți să denunți acordu, dar să-ți păstrezi funcția. Voronin te-a folosit cum a vrut. voronin v-a asmuțit unu contra altuia si iaca treabî. Vouă shi vii, aveți di tăti, dar țara asta o sî aibî di suferit di pi urma voastră, nătângilor. Ai uitat cum ai ajuns prim- ministru? Ai uitat cu ce voturi. Azi ță-i adus aminte. nu ț-o ajiuns putere. ai vrut-o pi toatî. ai prinit shei meritat, lăcustă.

P.S Cam asta e limba pe care demnitarii noștri o stăpânesc, dacă veți mai asculta interceptările telefonice și veți citi celelalte stenograme, o să vă întâlniți și cu alte expresii. Trei kile de iepuri de exemplu. Oare ce-o fi însemnând?

Oleacî di raslablenie și ție, măi filea, nu ț-ar strica. ești un politician prost. te-ai dus ca prostu în gura lupului.

Mi-am tras sufletul

312        Am spus-o. A fost anul poeziei. Nu știu să scriu despre poezie. Poezia e mult mai complicat de conceput și cere un efort critic pe măsură. E senzorială, volatilă, aproape lipsită de corporalitate. E o stare. Deschizi pumnul și nu găsești nimic. Dar îți simți pielea fierbinte. Cine vorbește într-o poezie? Să nu mai aud povești cu eul liric. La un curs pe care l-am frecventat acum câțiva ani ni se spunea că e vorba de o a patra persoana.  Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul – un titlu cam neobișnuit pentru un volum de poezie. Pe Bogdan – Alexandru Stănescu l-am citit cu poftă în volumul pe care-l semnează alături de Vasile Ernu. Despărțirea lor sfârșește într-o uniune culturală. Ce aș putea spune despre poezia lui Bogdan – Alexandru Stănescu? E livrescă, plină de referințe istorice, (mitologice), unele poeme mi-au adus aminte (ca ritm / respirație) de poezia lui Vasile Gârneț. Mi-au plăcut în mod special – Dar frumusețea ascunsă a lucrurilor?, Confortabil, Armonie în albastru și argintiu, Tataie (2002), Poem amânat (slava bogu).

Bogdan – Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Ed. Cartea Românească, 2012, 65 pag.

jurnal

Nu vorbesc despre speranță. Ci despre iluzie. Alianța ne-a vândut niște iluzii. Dacă revin comuniștii, nici de iluzii nu vom mai avea parte.

Print       Anul literar basarabean mi  s-a părut mai slab decât cel precedent. E valabil și pentru anul literar românesc. A fost anul poeziei- Dan Sociu, Bogdan- Alexandru Stănescu, Radu Vancu, Anatol Grosu. Totuși, la o privire mai atentă observăm că au apărut câteva cărți importante și în Basarabia– romanul lui Aureliu Busuioc –  Și a fost noapte… (plin de candoare și speranță), două cărți de Gheorghe Erizanu, care nu mai publicase un volum de la debutul din 1995. Pe Gheorghe Erizanu mai degrabă l-am recitit decât citit. Textele sale au apărut inițial pe blog, au fost comentate, discutate, au provocat certuri între internauți, dispute intelectuale. Blogul Dlui Erizanu s-a transformat într-un spațiu cultural. Prefața scrisă de Eugen Lungu nu mai lasă loc de prea multe comentarii. Ale mele ar păli. Ar părea ridicole și puerile.

Însă. Am și eu aceași senzație că Dl. Erizanu ”aruncă” pe piață o nouă specie literară, neîncadrabilă. Se strecoară cu agilitatea unui scriitor ce nu s-a prea grăbit să-și etaleze talentul, dar care are certitudinea intimă că scrie bine. Oricând. Un editor- scriitor ce nu se sfiește să-și devoaleze tristețile, obsesiile, nemulțumirile, să ne „ardă” cu ironii fine sau să ne trimită conștiincios în parabolă. Dl. Erizanu face literatură. Ăsta e câștigul acestei cărți. Și găsește materie primă acolo unde nu prea ne-am aștepta. Bun de tot. Citit cu plăcere și tristețe, uneori. Știm că titlul ar fi trebuit să fie – Când miercuri era joi în loc de Miercuri când era joi. Prima variantă, cea care poate fi citită și pe blog, mi se pare mai inspirată. Lectura cărții e foarte utilă, avem parte de recomandări prețioase, cărți necesare pe care nu ar trebui să le ratăm. Mi-am însemnat câteva titluri.

Gheorghe Erizanu, Miercuri când era joi, Editura Arc, 2012, 160 pag.

Lăcusta

Lăcusta cere relaxare (raslablenie) pentru unii și conturi blocate pentru alții. În baza cărei decizii judecătorești?! E definiția traficului de influență. Pură și simplă. Vicol vrea toată țara verde și mai mai multe ruble, dar fără cifre. Împarte moldovenii în – de-ai noștri și în de-ai lor. Folosesc un limbaj duplicitar, pe față mimează   democratizarea și europenitatea, între ei se adresează cu – tovarăș nacealnic. Bun. Cum vorbea Recean la o lansare de carte și cum îi trosnea acu’ capul de asfalt și de pereți unui nevinovat ca el? Bun. Cum vorbea Vicol cu superiorii? Cum vorbea cu subalternii? Cum vorbea cu nașul său? Ce mașină mi-am luat? Te zăpăcesc! L-au zăpăcit alții. Discursul lui Chetraru – excelent și bărbătesc. Justificările pldm-ul – tardive și ridicole. Până la urmă au recunoscut „verzii”. Acum contestă plasarea lor în presă. Dar ce e mai grav? Plasarea sau conținutul? Filat a dat înapoi. Ieri cei trei s-au întâlnit la Cricova. Ghimpu are dreptate. De ce sa renegociezi un acord. Dă-ți demisia și renegociem de la zero. E logic și firesc. Plahotniuc, altă urgie a Moldovei, l-a pus pe Filat unde-i locul. Acum e 1-1. Se vor mai șantaja, își vor pune reciproc pe masa acuzațiile și în cele din urmă se vor înțelege. Că așa-i la moldoveni. Cu omu’ toate se rezolvă.

Lăcusta

Din păcate, citind presa moldovenească, constat oripilat că ea, presa, nu mai e independentă. Filat a confiscat-o aproape în totalitate. Ziare, bloguri, televiziuni.  Îi justifică trădarea, mai toti îi cântă în strună, cum se zice. Pentru mine Plahotniuc și Filat sunt același personaj hidos, cu excepția că de trei ani încoace miliardele care intră în țara asta ajung la Filat, nu la Plahotniuc. Și nu se vede nimic. Am fost azi în Moldova. Dezastru. Plătit taxă ecologică. Plătit vinietă. Pentru ce? Salarii proaste. Pensii proaste. Școli închise. Cică reformă! Cum să nu devii de stânga? De trei ani Moldova trăiește într-o bulă de săpun. I-am prostit pe europeni cu „visul” nostru și ei naivii ne-au crezut. Bat „lătrăii” lui Filat în Ghimpu de parcă ăsta are procuratura, vama, fiscul, internele, justitia, sănătatea, economia, externele. Ghimpu e vinovat pentru toate relele în țara asta, iar Filat e ingenuu. Ca un îngeraș cu „bărbiță”. Să nu uităm că are și un idol pe măsură. Și când stai așa și te gândești, comuniștii aveau dreptate, nene. Nu s-au împrumutat ca bezmeticii ăștia. Creșteau pensiile și salariile, înființau locuri de muncă. Reintegrare socială. Paznici la școală. Paznici la Primărie. Asistenți sociali. În sud – calea ferată Cahul – Giurgiulești. Adunătura asta de politruci ce-a făcut? Au împărțit dictatura. Și-au luat fiecare câte o bucată. Așa că tot în dictatură trăim. Să vină comuniștii înapoi și să-l văd pe Filat cum își aduce aminte de – Moldova fără comuniști! Moldova fără Voronin! Că are memoria scurtă.  E trist că în Moldova nu au mai rămas voci critice. Partizanatul e pe față. Cine mai face azi disidență în MD?!

Lăcusta

Urât de tot jocul lui Vladimir Filat. Aproape odios. După ce și-a îndepărtat cei mai inteligenți coechipieri – Godea, Tănase, și-a încropit o „echipă de lingăi”. Contrabandistului nu-i ajunge putere. A semnat un acord. Inițial i-a convenit de minune. Acum însă denunță acordul, dar își păstrează funcția de premier și toate avantajele care decurg din acea înțelegere. Are apucături de dictator. Ciracii săi îl plagiază. A se vedea cine este Butmalai și ce-a facut individul din organizația PLDM Cahul. Nimeni din cei care au fondat organizația nu se mai regăsește astăzi în ea. Da acu’ trei ani nu știai cine e Plahotniuc, da când i-ai creat funcția prin votul tău, da cand l-ai reconfirmat în funcție nu era vorba de același personaj. Cinismul și meschinăria lui Vladimir Filat nu au margini. Păi fără PD nu ați fi făcut nici AIE 1 și nici AIE 2. PD-ul, un partid de stânga, în orice clipă își putea justifica opțiunea de a se alătura comuniștilor. Din ce-a promis PLDM-ul cu ce ne-am ales? Noi – cu micul trafic. Ei cu cel Mare. Unde e Moldova fără comuniști?! Unde e Moldova fără Voronin?! Unde e Moldova fără sărăcie?! Vrei să scoți contrabanda de sub incidența legii! Jalnic personaj.  De ce îl bagi pe Ghimpu în buzunarul lui Plahotniuc?! Ai un ministru de externe doar bun de gură. Cu ce-i mai bun decât răzgândirile lui Lupu. Lupu măcar e consecvent în prostie. Fără voturile statalistului și moldovenistului Lupu nu mai aveam nici istoria românilor și nici limbă română, chiar dacă de dragul propriului electorat Lupu bate câmpii. Te retragi din AIE, dar nu vrei alegeri anticipate, vrei renegocierea acordului. Ce anume vrei să renegociezi? Dacă nu aș fi un proeuropean și dacă aș fi în locul PD-ului, măi Filea, știi cum te-aș  aranja? Ai sta în opoziție până în 2014 și ți-aș închide microfonul cu cea mai mare plăcere. Lăcustă ce ești.

317             Nu rupe gura târgului.  Se apropie pe undeva de Dan Lungu. Reciclează stereotipii. Are umor, uneori fin. Scrie bine. Registru lingvistic variat. Comparații reușite aproape întotdeauna. Deficit de materie epică, cum ar spune criticul. Început promițător. Emil Faure/Vasile Buliga. Ion Scutelnicu. Ambii orfani. Șobolanul narator. Atras de întunericul gurii lui Emil. Mijloc aerian.  Mai mult pamflet decât literatură. Ipochimeni și filistini. Parabola blocului. Accente distopice. Reeducare, mutare disciplinară. Faimosul decret împotriva avorturilor.  Tribunul  Adi și Cenaclul Flacăra. Două versuri: „Macarale- râd în soare argintii, / Macarale – în zori de zi.” Critică vitriolantă adresată atât comuniștilor, cât și disidenților. Arta proletcultistă. Cinism și meschinărie. Asta-i viața.  „La vremea aia, celulita nu era hulită, fiindcă semăna cu coaja de portocale, iar spre portocale toată lumea jinduia.” Gri-cenușiul comunist. Marele Cârmaci. Generația în blugi contrafăcuți. Gentleman și bolșevic.

Cătălin Mihuleac, Aventurile unui gentleman bolșevic, Ed. Cartea Românească, 2012, 240 pag.

Rostul unui jurnal e să facă totul mai suportabil

 trupul-stie-mai-mult-fals-jurnal-la-pupa-russa-1993-2000_1_produs       Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Gheorghe Crăciun, eventual să-i fi fost student, chiar și unul aproape mediocru. Gheorghe Crăciun a dat literaturii române postdecembriste unul din cele mai bune romane – Pupa Russa. În 2013 va apărea la Editura Polirom încă un roman de-al său – Femei albastre, neterminat, rămas în manuscris. Autorul de care vorbesc acum mi se pare o personalitate complexă (știu că sintagma e nefericită și aproape devenită un clișeu), romancier (nu mai reiau aici și celelalte titluri), publicist (reducerea la scară) teoretician (a scos un curs de teorie literară la Editura Cartier) și poet, tentația poeziei  e pe deplin trăită și în Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993 – 2000). Daniel Cristea-Enache (dacă nu mă înșel) spunea într-un interviu că Pupa Russa trebuie citită obligatoriu  cu acest pseudojurnal. „Pseudo” – doar în legătură cu Pupa Russa, jurnal autentic în ce privește experiența culturală a autorului. În cele peste 240 de pagini ale Trupului.., trimiterile la Pupa Russa nu se prea aglomerează, romanul apare mai mult ca un deziderat, ca o proiecție de viitor. Așa s-a și întâmplat,  cea mai mare parte a romanului a fost scrisă după încheierea acestui jurnal. Și atunci la ce au servit caietele negru, verde, maro? Au pregătit terenul pentru Pupa Russa, un fel de încălzire a actului de creație. În caietul maro, prezența romanului e mai vizibilă, avem parte chiar și de  câteva fragmente.

Din Trupul știe mai mul. Fals jurnal la Pupa Russa (1993 – 2000) s-ar putea cita enorm. La rândul său și Gheorghe Crăciun citează din scriitori, filosofi ( Wittgenstein, Barthes, Cioran, Gombrowicz, Jung, Kundera ) pentru a-și argumenta pozițiile sau de cele mai dese ori pentru a combate o idee. Scriu ca să nu mă sinucid, se confesează scriitorul, sau pentru a amâna sfârșitul inexorabil, scriitura fiind și o lentă sinucidere. Obsesia limbajului, obsesia trupului (care știe întotdeauna mai multe), obsesia neputințelor sedimentate odată cu trecerea anilor, crevasa căscată între tinerețea sufletului și îmbătrânirea trupului, bovarismul firii umane (Leontina – o Madame Bovary a societății românești), ficționalitatea scrisului, literatura ca formă de re-cunoaștere, literatură ca autobiografie, scrisul – supremă formă de egoism sunt preocupările majore ale scriitorului Gheorghe Crăciun.

„Fals tratat de impudoare. Jurnal impudic. Lepădarea de piele. Lecția de anatomie. Vivisecții. Tăierea în patru. Ecorșeuri. Dincolo de piele. La capătul venelor. Terminații nervoase. Capilare de cerneală. Respirație alfabetică. Bisturiu. Suprimarea prin scris. Instincte și idei. Caiet de teze. Spațiu de locuit.”

Gheorghe Crăciun, Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa (1993 – 2000), Ed.Paralela 45, 2006, 248 pag.

Se mai întâmplă

Contul meu de yahoo a fost blocat. Până se rezolvă folosesc talllex@gmail.com

Ah!Madame Bovary!

doamnabovary_editiaaii-a,ingrijitasiprefatatadeioanpanzaru         Pe cine să condamni? Cine e vinovat că viața nu-i oferă ceea ce își dorește. Și chiar dacă i-ar fi oferit, ar mai fi intervenit la un moment dat plictisul și rutina?  Sau tot acolo s-ar fi ajuns? Citisem Madame Bovary prin clasa a opta, nu mai țineam minte mare lucru, uitasem și numele personajelor. Charles și Madame Bovary. Atât. Cred că romanul lui Flaubert va rămâne pentru mult timp unul din preferatele mele. Și poate ”preferat” nu e cuvântul potrivit. Scris la 1856, e străbătut de la un capăt la altul de modernitate. Modernitatea concepției și structurii, modernitatea discursului literar. Am impresia că relectura romanului m-a emoționat mai mult decât acum mulți ani. Poate e nefiresc. Când l-am citit prima oară, am fost atent doar la cele două personaje, Charles și Emma Bovary, dovadă că doar pe ele le-am reținut, acum am surprins mai bine complexitatea romanului –  larghețea descrierilor, introducerea în scenă a unor personaje, folosirea contrapunctului în crearea unei stări, întreg cadrul în care se desfășoară acțiunea, privirile celorlalte personaje, tiparele umane creionate excelent. Răul e mult mai verosimil decât binele. Splendoarea acestei cărți vine tocmai din imposibilitatea de a identifica un vinovat cert. E vinovată Madame Bovary că aspira la un alt mod de viață? Că era cultă și sensibilă, mult peste cei din mediul ei, că nu-și găsea un corespondent  în viața reală. E vinovat Charles că era un bărbat bun, sincer și tâmp, nerod câteodată. Oare nu sunt vinovați în aceeași măsură Rodolphe și Léon? Homais și Lheureux? Sau Doamna Lempereur care  cere bani pentru lecțiile de pian pe care nu le-a ținut.

Fără să vreau m-am identificat atât de mult cu Madame Bovary, cu obsesiile și frivolitățile ei. O admir, e o curajoasă. Și-n moarte. Ce moarte! Și doar moartea ei îl va trezi pe Charles. Și micuța Berthe, săraca de ea. Vorbesc despre aceste personaje de parcă ar fi oameni reali. Dar poate chiar sunt. Nu înțeleg de ce Emma Bovary e anatemizată de majoritatea cititorilor și de criticii literari. Ea e până la urmă singurul personaj care își trăiește viața cu prețul morții. Mai toate vocile afirmă – asistăm la decăderea implacabilă a unei femei. Dar oare ceilalți care profită de pe urma morții ei nu sunt părtași la decădere? Nu-mi rămâne decât să spun  – și eu sunt Madame Bovary!

P.S.

Cristian TEODORESCU, 9 noiembrie 2011, in Catavencii
Daca, de fapt, nu Flaubert se strecoara in pielea doamnei Bovary, ci o obliga pe ea sa intre in pielea lui? Provinciala asta naiva, amintiti-va, are o imaginatie atit de puternica si de bogata, incit se lasa sedusa de lumea ei interioara. Si incearca sa-i gaseasca echivalent in lumea reala.
Ghinionul ei e tocmai acest dar care o face sa metamorfozeze, in mintea ei, doi barbati mediocri carora le atribuie sentimente de care nici unul nu e in stare. Puterea ei de a transfigura realitatea se manifesta pe un material uman din care n-are ce scoate. E ca si cum un scriitor ar incerca sa metamorfozeze o lume populata de mediocritati si de caraghiosi intr-una a inteligentelor scapatoare si a personajelor de mare calibru, si care sa mai para si verosimila. Doamna Bovary e un Flaubert pe care lumea in care traieste il nefericeste, fiindca, oricit ar incerca s-o transfigureze, n-o poate altfel decit e.

Gustave Flaubert, Doamna Bovary, Ed. Polirom, 2007, 435 pag.

Jurnal

Anul literar românesc 2012. Mai slab decât 2011. Cel puțin la proză. Au apărut (au contat) :

Deplasarea spre roșu- Radu Mareș

Vârstele jocului. Strada cetății – Claudiu M. Florian

După Sodoma – Alexandru Ecovoiu

Parohia – Dan Coman (poate fi inclusă și la categoria – poezie)

Radu Aldulescu-  Cronicile genocidului

Jacob se hotărăște să iubească – Cătălin Dorian Florescu

Filip Florian – Toate bufnițele

Florina Ilis – Viețile paralele

Alte două romane au apărut la finalul anului și vor conta pentru anul literar 2013.

Aventurile unui gentleman bolșevic – Cătălin Mihuleac

Craii și Morții – Dan Stanca

Nici puțin, dar nici prea mult. Mai toți autorii nu sunt la prima carte și se pare că nimeni nu și-a depășit în calitate scrierile anterioare.

Poezie. Am reținut:

Vântureasa de plastic – Marius Chivu

Poezii naive și sentimentale – Dan Sociu

Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul – Bogdan Alexandru Stănescu (bun)

Frânghia înflorită – Radu Vancu (foarte bun)

Și încă două cărți excelente:

Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste – Andrei Pleșu

Ce rămâne William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha – Mircea Mihăieș

Din anul literar basarabean nu am înțeles mare lucru, dar aici s-ar putea să fiu eu vinovat. Ar fi totusi Aureliu Busuioc cu Și a fost noapte…

P.S. Tocmai ce am aflat de Anatol Grosu şi de epistola din filipeni.

978-973-50-3838-0.promo     Psihodrama politică din vara lui 2012 a dus la apariția acestei cărți – De ce este România altfel? Lucian Boia, un istoric destul de incomod cu prejudecățile noastre, încearcă să dea un răspuns, mai multe răspunsuri, să identifice o soluție, cu toate că la sfârșitul cărții autorul afirmă – n-am nici o soluție și nu știu dacă există vreuna, în afară de așezarea lucrurilor în timp.  Întrebarea din titlu e firească și legitimă. România e altfel pentru că a plecat din start cu un decalaj cultural, economic, social. Complexul marginii, al periferiei. Aș putea să-i răspund istoricului cu o butadă – e altfel, pentru că e așa cum este. Lucian Boia  nu aruncă verdicte, doar coboară în istorie și caută explicații. Unele afirmații, recunosc, m-au cam deranjat. Moldovenii nu erau români, Ștefan cel Mare nu avea de unde să știe că va fi român, boierii moldoveni, la 1859, nu voiau unire. Spuse pe un ton exclusivist, afirmațiile nu se mai diferențiază de cele ale unor Nicolae Pascaru sau Vasile Roibu. Are ce are și cu statul național unitar. Mai bine zis cu statul național,  care nu ar fi fost prea național pe la 1930.  Poate că are dreptate. În general însă, observațiile istoricului sunt extrem de pertinente, de raționale, cred că pot zgândări multe orgolii naționaliste. Lectura cărții mi-a lăsat o senzație de inconfort, România lui Lucian Boia nu are personalitate, întotdeauna i-a fost impus ceva, o lege, un rege, o constituție, a așteptat să decidă alții, și-a fabricat istoria pentru că avea nevoie să se legitimeze, a preluat doar formele din exterior. Cauze ale rămânerii în urmă sunt ruralitatea, patriarhalitatea,  lașitatea endemică, lipsa unei clase medii, apatia intelectualității care a preferat compromisul și jumătățile de măsură. Autorul remarcă rolul străinilor în construcția edificiului statului modern român. Azi, românii parcă ar vrea mai mulți germani în țara lor. Orașele medievale  transilvănene, motive de mândrie națională, nu prea au nimic românesc.

Alte observații – epoca de aur dintre cele două războaie mondiale  este  o elaborare mitologică de după 89.

– Da, Mareșalul Antonescu a salvat evrei, și da, Mareșalul Antonescu a trimis evrei la moarte.

– Absența fenomenului ”samizdat”.

– Românii l-au avut pe Ceaușescu fiindcă l-au meritat.

– Casa Poporului este excrescența monstruoasă zămislită de casuța din Scornicești.

– Sub domnia lui Ceaușescu, în 25 de ani, s-a construit mai mult decât, laolaltă, sub toate stăpânirile succesive, de la regii daci, trecând prin epoca voievodală, până la suveranii României moderne.

– Nu, comunismul nu s-a prăbușit din rațiuni filosofice. S-a prăbușit din rațiuni ”alimentare”.

– A fost ”lovitură de stat„ tot atât cât a fost și regimul Băsescu ”dictatură”… adică nici deloc, dar nici prea mult!

p.s Mă tot gândeam la cele scrise/spuse de Lucian Boia. Românii s-au supus fără să încerce să se opună cum au făcut-o ungurii și polonezii. Și de aici ni se trag multe. Pe de altă parte, când privesc harta Europei de est, România, chiar și fără Basarabia, arată destul de bine. Ce s-a ales din ambâțul sârbesc? Unde e azi Muntenegru sau Kosovo?

Lucian Boia, De ce e România altfel?, Ed. Humanitas, 2012, 128 pag.

Jurnal

       O să mă întorc la Marii Clasici, abia aștept să recitesc Madame Bovary (am câteva întrebări la care va trebui să răspund, Nabokov le-a formulat, voi vedea ce fel de cititor sunt) și apoi Orgia perpetuă. Nu mai țin minte mare lucru din romanul lui Flaubert, l-am citit prin clasa a opta, pare-mi-se, eroina s-a iubit cu mai mulți bărbați și  în cele din urmă s-a sinucis, iar Charles a găsit un jurnal sau niște însemnări care scoteau la iveală destinul soției sale. Ce înseamnă să fii bovaric? Să fii nesătul. Vanitos? Sau ar trebui să mă exprim mai politicos, să dai dovadă de insațietate, de o nestăvilită lăcomie a simțurilor. Nu cred că voi mai scrie pe blog despre cărți. Înainte, când scriam câte ceva despre vreo carte, aveam senzația că umplu un gol, că îmi satisfac o necesitate lăuntrică, acum trăiesc un sentiment contrariu, cu orice cuvânt scris mă subțiez, devin mai dezrădăcinat, mai fals și mai artificial. Nu vreau să mai înghesui lumea cu inepțiile mele. Din Tolstoi am citit doar Anna Karenina, Învierea și Moartea lui Ivan Ilici. Mama are acasă, în sat, opera completă a scriitorului rus, dar nu pot citi în rusă, în ce privește limbile străine sunt un retardat. Azi, când toată lumea știe două, trei limbi străine, când ne bucurăm de atâta deschidere, când vorbim de o societate multiculturală, de interferențe culturale, de dialog cultural, eu mă bâțâi doar pe românește. Întotdeauna mi-a fost rușine că interlocutorul va râde de greșelile mele și, din lașitate, am preferat tăcerea (incultura).  Neagu Djuvara a citit Război și Pace de vreo 16 ori, dacă nu mă înșel. Câteodată, mi se pare că literatura care s-a scris după anii 50 în Occident și cea de după anii 80  în România vorbesc despre neputință, despre epuizarea posibilităților de manifestare literară. E o literatură tristă, în esență. Fără genuri, fără specii clare. Nimic grandios, nimic monumental, nimic memorabil. Oare? Și dacă postmodernismul nici nu există? Cât de clar vin din urmă celelalte epoci literare, poate e nevoie de timp. Și postmodernismul s-ar putea clasiciza, dacă va mai urma ceva după el, dacă nu cumva trăim, fără să ne dăm seama, sfârșitul istoriei, ieșirea din istorie. Dar nu despre asta vroiam să scriu. Există cărți care te țintuiesc, te priponesc cumva și stai așa inert și ineficace într-o stare de prostrație cvasigenerală. Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa Russa e o astfel de carte. Nu am reușit să citesc mai mult de 40 de pagini pe zi. Nu e o carte grea, ci o carte dureroasă și extrem de sinceră. Un autor care își consemnează maniacal existența culturală, își scaldă în  iluzia reflecției umorile și frivolitățile, angoasele, înfrângerile și victoriile personale. L-am descoperit pe Philip Roth, Animal pe moarte. Cam crudă și cam cinică, ușor erotică pe alocuri, adică reușeste să-ți încălzească privirea. Nu mi-a displăcut. Un autor care poate fi citit. Cică Pastorala Americană ar fi cea mai bună. Poate mă întâlnesc și cu Updike. Cine știe? Pentru mine literatura e de două feluri, dincolo de genuri, mișcări și tendințe. Una axată pe realitatea exterioară, socială și descriptivă, epică, fabul(oasă) și alta concentrată, focalizată pe realitatea interioară, literatura despre sine, cea care se preocupă de propria facere, mult mai orgolioasă și autoritară. Autoritarism care rămâne, însă, în cămașa textului, nefiind în stare să o străpungă. Frate-meu a citit Postmodernismul românesc în trei zile, mie mi-a luat o săptămână,  mi-a zis că poate fi citit ca un roman și că fracturismul lui Crudu e un mare bluf. Acum și mama vrea să o citească, vrea să vadă – Ce e cu postmodernismul ăsta al vostru?

Vin ploile

Alexandru Vlad, Ploile amare       Cu Ploile amare lucrurile au stat un pic altfel, mărturisesc că nu am ştiut de Alexandru Vlad până anul acesta (oare tinereţea poate fi o scuză credibilă?), decizia Uniunii Scriitorilor de a-i acorda Premiul pentru Proză pe anul 2011 mi s-a părut atunci inopinată, dar nici nu citisem cartea ca să fi putut contraargumenta, am rămas surprins şi îmi ziceam că, uite, din cele două romane pe care le consideram cu prima şansă a ieşit câştigător un al treilea. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului şi Matei Brunul se detaşau, cel puţin la nivelul percepţiei publice, ca favorite certe, două romane cu o mai mare vizibilitate şi cu o mai bună intrare pe piaţa cărţii şi, implicit, în viaţa literară. În timp ce Ploile amare, apărută la Editura Charmides (Bistriţa), mai puţin cunoscută, nu prea a ajuns prin oraşele provinciei, chiar şi în Bucureşti se găseşte în continuare cu dificultate. Ceea ce s-ar arăta la prima vedere drept un handicap se poate transforma treptat într-un avantaj, o carte inaccesibilă e o carte dorită, jinduită, se înconjoară de un halou mitologizant. Însă, să recunoaştem, aceştia sunt factori externi ce nu pot modifica într-un anume sens valoarea intrinsecă a textului. Oricum am da-o, topurile de lectură, clasamentele juriilor de specialitate îşi au şi ele propria rânduială, nu le putem neglija, fixează nişte borne necesare.
      Raportarea Ploilor amare la celelalte două cărţi ale anului 2011 e cumva ine­vitabilă, pentru că încerci să pricepi decizia celui mai avizat juriu, şi o faci prin eliminare, în romanul Martei Petreu se întrezăresc niscaiva elemente biografice, cartea lui Lucian Dan Teodorovici e bine „lucrată”, cu o construcţie solidă, dar parcă prea evidentă (nu-i neapărat un „păcat” sau ceva de imputat, romanul a şi fost recent recompensat cu generosul Premiu Augustin Frăţilă), în Ploile amare, în schimb, aproape că lipseşte autorul, acesta se ascunde discret în spatele personajelor, devine invizibil. Particularitatea pe care o identifică Tudorel Urian ca fiind o marcă definitorie a cărţii – formidabila adecvare a stilului la conţinut – e poate cea mai elocventă în acest caz.
     Ar trebui să începem prin a spune că Ploile amare e o carte scrisă impecabil, nimic din inerţia sau orgoliul celui care ţine neapărat să demonstreze ceva, textul literar se apără de fiecare dată singur, adaptându-şi limbajul la realităţile pe care le consumă. Ca scriitură, romanul e unul tradiţionalist, nu s-a lăsat prins în mreaja cutumei postmoderniste, dar nici nu şi-a propus să o sfideze. Firescul exprimărilor, respiraţia molcomă a frazelor, descrierile poetice, observaţiile ironice şi uneori caustice îl situează pe autor mai aproape de experienţa literară şaizecistă, alături de prozatorii consacraţi.
     Acţiunea romanului se desfăşoară într-un sat izolat din Transilvania, judeţul Cluj, la aproape douăzeci de ani după colectivizare, sat asupra căruia cade pedeapsa diluviului apocaliptic, luni întregi de precipitaţii mai mult sau mai puţin susţinute, în care locuitorii nu mai ştiu dacă apele cresc sau se retrag, până şi cocoşii cântau a ploaie. Un loc al dezagregării, al dispariţiei iminente, ce pare o colonie de leproşi. Chiar şi cimitirul o ia la vale ca în Fiica norocului de Isabel Allende, dezgropându-şi morţii, aplatizând movilele, de parcă şi cei trecuţi dincolo s-ar face vinovaţi de un mare păcat. Alimentarea cu energie electrică e întreruptă, inundaţiile izolează aşezarea rurală şi, în consecinţă, e blocată aprovizionarea. Şcoala, biserica îşi suspendă activitatea, comunitatea subzistă din rezerve, din furat şi din contrabandă, ştirile (Kat va improviza un aparat radio) nu vorbesc despre dezastrul lor, ci despre dezastrele petrecute în alte ţări. O imagine recognoscibilă! Asistăm neputincioşi la drama unei comunităţi trecute prin colectivizare forţată şi supuse unor experienţe economico-sociale pernicioase. Ploile abrogă ordinea firească a lucrurilor, se petrec evenimente stranii, ilogice şi totuşi sătenii încearcă să se adapteze – Ploile acestea nesfârşite sunt ca o boală cronică cu care omul ajunge să convieţuiască. De la atâtea ploi parcă şi paginile cărţii devin jilave şi poartă în ele miros de igrasie.
      Textul lui Alexandru Vlad întruneşte criteriile unei parabole politice, reconstituie la scară redusă realitatea care a invadat o ţară întreagă. Un preşedinte/primar, Alexandru, încercând inutil ridicarea unui dig din postura de lider al comunităţii, mai mult ca o diversiune, conştient fiind de nereuşită, doctorul Dănilă, rememorându-şi etapele esenţiale ale vieţii şi întrebându-se unde n-a mers, unde a ratat, felcerul Kat – un personaj atipic în pei­sajul ruralităţii (raţiunea nealterată), brigadierul Brodea, fost preot şi fost deţinut, având în grijă galinaceele devenite între timp carnivore, autorul unor confesiuni ce par a fi adresate profesorului Pompiliu, ajuns în sat prin repartizare obligatorie şi trăind o poveste amoroasă cu soţia preşedintelui, Marta, şi singurul „evadat” din strânsoarea apelor. Unele personaje dobândesc o statură compoziţională specifică literaturii sud-americane. Kat, un tip subţire, am putea zice că era atât de slab încât părea mereu privit din profil, Îngeraşul, un fel de Sfântuleţ al contrabandei, Anca, un personaj fabulos ce-i va bântui şi-n viaţă, şi-n moarte pe localnici, până când îi va fi descoperit scheletul alături de cel al activistului, dedesubtul obeliscului.
     Ploile amare dezvoltă protuberanţe de roman gotic, închis, întunecat şi doar finalul e întrucâtva aducător de speranţă. Viaţa îşi reia firul de la capăt odată ce satul a fost supus unei exorcizări colective. Meritul incontestabil al lui Alexandru Vlad constă în sobrietatea caldă şi înţelegătoare faţă de propriile personaje, pe care nu le urăşte, le lasă să vorbească şi le cercetează fără a manifesta preferinţe, e chiar dificil să identificăm personajul central. Poate fi Brodea, Pompiliu, Alexandru sau Anca, pentru că ea generează intriga şi conflictul.
Perioada comunistă constituie un teren fertil pentru scriitorii români de azi, obsesia trecutului îi urmăreşte necontenit şi ne face să ne punem următoarea întrebare – când va apărea un roman al rupturii, al despărţirii şi al eliberării de greaua moştenire? ApariţiaPloilor amare, ca şi a celorlalte două romane invocate aici, demonstrează că scriitorii români (conştiinţa românească) încă nu şi-au încheiat socotelile cu vechiul regim.
 
 Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, 2011, 446 pag.
 
 Articol publicat în revista Contrafort, 

Jurnal

Am nevoie de aceste rânduri. De fiecare care dată când vin alegerile, chiar dacă zic să nu mă implic în nici un fel, mă simt afectat.  Eram curios câți cetățeni români vor fi acum în listele electorale. 14, 15 milioane, cât strigau, urlau antenele, de-ți părea că n-a mai rămas nimeni în România. Nu domnule, nu, uite că BEC-ul anunță 18,2 milioane. Ce să înțeleg? Din vară și până acum populația României a crescut cu 3 milioane! Ponta și Antonescu îmi repugnă. Nici pe Băsescu nu-l iubesc. Ponta nu ajunge nici la genunchiul lui Boc. Vor câștiga probabil cu un scor mai mult decât confortabil, între 55% și 60%.

Aflu că la Chișinău a avut loc  o nu știu ce conferință pe o nu știu ce temă legată de românism. Au participat Valeriu Matei, proaspătul încoronat, Constantin Tănase, prețiosul T. Cojocariu care scrie un text (fofolocit ca de fiecare dată, în Timpul), pe site-ul Timpului apare un spot electoral pro USL, dar în același timp  anti ARD. Când își călcau brăcinarii pe la Cotroceni și nu știau care să-i pupe primul mâna președintelui, Băsescu era bun, tataia Băsescu. Acu’, că se schimbă puterea pe Dâmbovița, tre’ să treacă la altă țâță. Lapte să fie, culoarea vacii nu contează.

M-am convins că sunt tabere și bisericuțe peste tot. Câteodată rămâi perplex când vezi unul pe care îl considerai „de-al nostru” că-i mai agresiv și mai avid decât rivalii consacrați. Apare și Igor Ursenco pe Voxpublika, făcând jocul USL-ului, vizibil și fără perdea, aproape că recunoaște – USL-ul nu m-a mandatat. Cu o optică unilaterală, apropie PPE-ul de Putin, cu o retorică antieuropeană, a se vedea așa-zisele imixtiuni  în treburile interne, dumnealui omițând faptul că România e în același timp membru UE, ceea ce presupune obligații. Stela Popa rămâne pe poziții, e consecventă, observă firea filistină a basarabeanului. Orice ar fi, Alianța e de preferat oricărui regim comunist. Au plecat cică șapte consilieri PCRM de la Cahul în frunte cu președintele Avram Micinschi, știu că deține cetățenia română și are o casă în Galați, e profesor de română. Niciodată nu a contestat numele adevărat al limbii. Măcar atât.

The Eye

ochiul-3175         După Nabokov ar ieși că sunt idiot. Am citit Ochiul și nu m-am prins. Un basarabean nu ar spune niciodată – nu m-am prins. El ar spune – nu mi-am dat seama. Să reiau. Nu mi-am dat seama că naratorul e chiar Smurov sau că Smurov e chiar naratorul. Aveam nevoie de o asemenea lectură, pentru că socialul e poziționat mult în spate, aproape nu contează că în Rusia se purta un război civil, că rușii albi, aristocrati, împânziseră Europa Occidentală. Contează construcția textului, contează segmentarea și dilatarea temporală. O secvență, un gest, o schiță care în mod normal durează o fărâmă de secundă. Mai bine nu aș spune – durează, ci se stinge. Devine dintr-o dată încăpătoare, voluminoasă, observându-și în detaliu orice (in)flexiune. Literatura își orientează privirea către propria zămislire. Nabokov zice că  se bucură cu adevărat de textul Ochiului doar cel care înțelege de la început relația Smurov- narator. Eu mi-am dat seama mai spre sfîrșit, dar pot confirma că bucuria nu mi-a fost diminuată. Am revenit apoi asupra textului, am căutat indicii în primele pagini, dar tot nu le-am găsit. Deci sunt idiot.

p.s Mi se pare ca Nabokov exprimă o concepție textualistă asupra literaturii. Lumea textului e mai importantă decât lumea însăși, o subminează pe cea exterioară.

Vladimir Nabokov, Ochiul, Ed. Polirom, 2008,  160 pag.

Jurnal

        Am privit Melancholia  lui Lars von Trier. Într-un moment nepotrivit. M-am săturat de comunism, de nazism,  de orice formă de totalitarism, de obsedantul deceniu, de românism declamatoriu. Ce cautau pe 1 decembrie steagurile verzi la Chișinău? Cu Noua Dreaptă nu vom face unirea niciodată. Caut o altfel de literatură. Literatura nu poate funcționa în afara experiențelor umane traumatizante? O literatură fidelă sieși. Fără implicații majore sociale și istorice. Dar atunci devine un artificiu, îi lipsește zvâcnetul sângelui. Lars von Trier nu e normal și o spun cu toată responsabilitatea, până unde poți împinge jocul actoricesc? Până la desfigurare. Subiectul filmului e unul banal în fond, banal prin imposibilitatea realizării lui imediate – sfârșitul lumii. Dar imaginile emoționante- cei trei stând sub scheletul unui rug (peștera miraculoasă). Atât de fragilă e întreaga noastră viață, atât de multe convenții ne subjugă. Convenția a invadat viața și atunci doar moartea o mai poate elibera. Melancholia e un film traumatizant, deși recunosc că m-a enervat și scos din sărite pe alocuri, nu pot să nu observ  că e un film excelent. Absurdul pare absurd doar pentru că ni se înfățișează pe neașteptate, atunci când nu suntem în stare să-l adaptăm conținutului nostru interior. Absurdul nu-i niciodată absurd.

      Iar apoi am privit Un homme et Une femme. Cu Jean-Louis Xavier Trintignant și Anouk Aimée.  Un film de Cannes  de acu’ multă vreme. Și un film de Oscar. O frumoasă poveste de dragoste. M-a emoționat ideea filmului. Ambele personaje au avut parteneri de viață cum rar i se întâmplă omului și iată că mai poți găsi iubirea și a doua oară. Chiar dacă vorba cântecelului – iubirea nu ne lasă. Actriţa – o femeie extrem de frumoasă, cu privirea puțin migdalată. O femeie care pare mai frumoasă atunci când e văzută din profil. Câteodată mă încâlcesc în propriile mele percepții și reprezentări. Un film nu e vechi și demodat niciodată. În 1920 sau 1940 sau 1960 filmul își trăia propria actualitate, propria modernitate.

spovedania-unui-invins_1_produs         Ce credeam eu despre Panait Istrati? E atât de ciudat să îți faci o părere despre un autor din care nu ai citit nimic, nici măcar Kira Kiralina. Îmi conturasem deci o opinie fără să mă fi întâlnit efectiv cu opera autorului. Mi-l imaginam pe Panait Istrati un fel de Creangă modern sau întârziat. În Brăila, orașul său natal, vei găsi o stradă importantă cu numele scriitorului și numeroase localuri ce-i poartă numele. Spovedania unui învins mi-a dezvăluit însă o personalitate a contrariilor, bolșevic înflăcărat în timpul revoluției de la 1917, după o calătorie prin întreaga URSS, inclusiv RASSM, Caucaz, Crimeea, Volga, Kazan și alte orașe și localități pe care nu am chef să le mai înșir pe aici, se dumirește cum stau treburile cu noua lume construită pe minciună, teroare, vulnerabilitate. Panait Istrati surprinde decalajul dintre discursul oficial, destinat  Occidentului, și realitatea copleșitoare din teren. Anticapitalist convins, constată că există regimuri mai pernicioase decât cele pe care le cunoștea și în care își dusese traiul. La întoarcere, prin publicarea acestei cărți, va fi îndepărtat din cercul prietenilor săi, fiind considerat un trădător al idealurilor leniniste.

      În 1929 Panait Istrati anticipează dezastrul ce avea să urmeze, autorul practică o scriitură curajoasă, pe de o parte se vede fraza bine elaborată, elanul social și credința în dreptate, pe de alta se simte și o predilecție pentru stil, e interesat și de cămașa formulărilor, de neologisme, de literatura din spatele confesiunii. Afacerea Russakov, în care se va implica, va pune capăt apetenței sale pentru ideologia consumată de regimul devenit stalinist între timp.

     Volumul pe care l-am citat este o reproducere în facsimil a lucrării apărute în 1929 la Editura Cugetarea, București. Reforma ortografică impusă de DOOM2 m-a nemulțumit profund, nu înțelegeam logica lui nicio și a lui niciun, îmi ziceam, ce dracu le-a trebuit să mai complice lucrurile, numai că și Panait Istrati scrie la 1929 cu nicio și cu niciun, așa că supărarea mea a fost dezamorsată. E vorba deci de o revenire la o paradigmă anterioară, iar un alt argument ar fi că și în celelalte limbi romanice –niciun, nicio – se scriu într-un cuvânt – aucun, aucune, ningun, ninguna.

     Panait Istrati mergea în contra direcției oficiale, Spovedania unui învins reprezintă din acest punct de vedere  deconstrucția mitului comunist.

Câteva citate:

„Uniunea Sovietică e țara cea mai puțin burgheză din lume, dar care aspiră să fie cât mai mult, după exemplul tuturor națiunilor cari ies lent din viața patriarhală, cum sunt Balcanii noștri. De aceea eu cred că a fost o nenorocire că tentativa cea mai grandioasă de înfăptuire a socialismului a fost făcută tocmai în Rusia. p. 33”

„[…]bună-starea omenirii nu mă interesează decât din momentul când ea încetează să fie criminală și începe să devină morală. p. 105”

„Căci astăzi când știu (și se va vedea) ce-a devenit în mânile nevrednice ale omului comunismul, el nu mai este în ochii mei decât un zădărnicitor de vieți, iar noi nu suntem pentru el decât carne de tun, întocmai ca și pentru capitalism. p. 146”

„Răul ăsta suprem, omagiu adus inepuizabilului egoism omenesc; crima asta de leseumanitate pe care literele universale se vor însărcina într-o zi s-o însemne cu ferul roșu; culmea asta a banditismului și a teroarei și-au găsit expresia desăvârșită în  Uniunea Republicelor Sovietice Socialiste, sub regimul așa zisei „Dictaturi a Proletariatului”. p. 171”

„Nu cred în nicio învățătură. Nu mai vreau să privesc la ce spun oamenii, ci numai la ce fac ei. Nu mai cred în „clase”. Nici în justiția unei „clase”. Nici în vreo altă putere pusă în mânile unei minorități, oricare ar fi ea. p. 225-226”

 Panait Istrati, Spovedania unui învins, Ed. Semne, 2012, nr. pag. 228