Talex

        În general mă feresc de exclusivisme, relativitățile mi se par mai la îndemână și mai în măsură „să exprime adevărul”. O întâlnire cu o carte de Andrei Pleșu e de cele mai multe ori o bună ocazie de a te confrunta cu propriile limite. Dar nu e vorba „despre îngeri” și nici despre „parabole”, ci despre un titlu mai mundan, mai aproape de „ororile cotidianului rupestru”. Țin minte că în  Despre frumusețile uitate ale vieții scriitorul ne-a vorbit din plin și despre urâțenii. Nici vorbă de dominanța frumuseții. Asistam la o luptă  care pe care.  Cum poți scoate în evidență o frumusețe, dacă nu plasând-o, printr-un tertip imagisitic, lângă ceea ce pare opusul ei. În Comèdii la porțile Orientului lucrurile stau așijderea. Volumul cuprinde articole pe care Andrei Pleșu le-a publicat în Dilema, Jurnalul Național, Plai cu boi între anii 1993-2004.  Selecția a fost realizată de Radu Paraschivescu în baza unor criterii esențiale, mai simplu zis – umorul recreativ , râsul eliberator.

Ți se oferă însă toate motivele să-i tragi un bocet zgomotos. Caragiale e în fibra textelor scrise de Andrei Pleșu. Dacă îl voi citi/reciti o voi face prin „cel mai desăvârșit stilist al limbii române”. Am spus că „în general” mă feresc de exclusivisme, uneori însă e util să te pronunți mai apăsat.   Ni se livrează o imagine a României postdecembriste din care nu lipsesc impostura crasă, flatulațiile vieții politice, întâlnirile și situațiile deocheate, haosul tranziției, încremenirea tâmpă și explozia neașteptată. Dar la urma urmei și în fond – Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère.

Dincolo de conținutul propriu-zis al textelor,  contează (pentru mine) stilul în care sunt scrise, Andrei Pleșu „controlează„ limba română așa cum foarte puțini scriitori, eseiști reușesc.

Andrei Pleșu, Comèdii la porțile Orientului, Editura Humanitas, 2012, 256 pag.