Talex

„Dar aici totul e plin de nostalgie, pentru că sunt pesemne puține țări pe lume în care acest sentiment se manifestă atât de repetitiv: la cei dintâi spanioli, fiindcă le era dor de patria de departe; apoi la indieni, pentru că tânjeau după libertatea pierdută, însuși sensul existenței lor; mai târziu, la acei gauchos alungați de civilizația veneticilor, simțindu-se exilați pe propriul lor pământ și amintindu-și de vârsta de aur a sălbaticei lor independențe; la bâtrânii patriarhi creoli, ca don Pancho, pentru că simțeau că timpul acela minunat al generozității și curteniei devenise timpul meschinăriei și al minciunii; și, în sfârșit, la imigranți, fiindcă duceau dorul pământului lor natal, al obiceiurilor lor milenare, al legendelor, al sărbătorilor Crăciunului lângă foc.  Și cum să nu-l înțelegi pe bătrânul D’Arcángelo? Căci pe măsură ce ne apropiem de moarte ne apropiem și de pământ, și nu de pământ în general, ci de bucata aceea, acea infimă (dar atât de iubită, atât de jinduită) bucată de pământ unde ne-am petrecut copilăria. Și ne amintim atunci de un copac, de chipul vreunui prieten, de un câine, de un drum plin de colb în miezul verii, de țârâitul greierilor și șopotul unui pârâiaș. Lucrurile de genul ăsta. Nu lucruri mari, ci mărunte și cu totul neînsemnate, dar care în momentul acela de dinaintea morții capătă proporții de necrezut, mai ales când, în țara asta de emigranți, omul care stă să moară se poate apăra numai cu amintirea, atât de înfricoșător de incompletă, atât de transparentă și imaterială, a acelui copac sau a acelui pârâiaș din copilărie; căci sunt despărțiți nu doar de prăpastia timpului, ci și de oceane de necuprins. Și astfel ne este dat să vedem mulți bătrâni ca D’Arcángelo, care aproape că nu mai vorbesc și par că privesc necontenit în depărtare, când în realitate privesc spre înlăuntrul lor, spre străfundurile memoriei lor. Pentru că memoria e ceea ce rezistă timpului și puterilor lui distructive, și e un fel de formă pe care eternitatea și-o poate asuma în această trecere neîncetată. Și chiar dacă noi (conștiința noastră, sentimentele noastre, experiența noastră dură) ne schimbăm cu trecerea anilor, iar pielea și ridurile noastre se prefac treptat în dovezi și martori ai acestei treceri, există ceva în noi, undeva foarte adânc, acolo, în zone ascunse, ceva ce se agață cu ghearele și cu dinții de copilărie și de trecut, de neam și de pământ, de tradiții și de visuri, ceva ce pare să-i reziste acestui tragic proces: memoria, misterioasa aducere aminte despre noi înșine, despre ceea ce suntem și despre ceea ce am fost. Ceva fără de care (și ce îngrozitor trebuie să fie atunci! își spunea Bruno) oamenii aceia care au pierdut-o, ca într-o formidabilă și devastatoare explozie a acelor zone profunde, sunt frunze ușoare, frunze nesigure efemere târâte de vântul furios și fără noimă al timpului. ”