Dragă Dubenka!

02/11/2014 de talex

Pe Bohumil Hrabal, scriitor ceh, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, l-am descoperit întâmplător, nu credeam că mai există scriitori mari de care nici măcar să nu fi auzit. L-am savurat mai întâi în Trenuri cu prioritate, apoi în Cum l-am servit pe regele Angliei, ca în cele din urmă să aștept o altă apariție editorială, pe care o semnalez acum – Scrisori către Dubenka, Editura Curtea Veche, 2014. Volumul reunește 32 de epistole adresate boemistei americane April Gifford în perioada 1989-1991. Însă niciodată trimise acesteia. În limba cehă „duben” înseamnă „aprilie”, așa că misterul numelui „Dubenka” ne-a fost dezvăluit.
Scrisorile, deși cu o destinație precisă, ne sunt livrate sub forma unor confesiuni subiective sau a unor reportaje concise. Jurnalul de călătorie, monologul interior, lamentația delicată, interogația gravă, satira acidă, autoironia expiatoare, umorul salutar dau textului o „impuritate” singulară, o patină inconfundabilă. Dubenka, dincolo de iubirea pe care i-o poartă autorul(ui), e mai degrabă un pretext narativ, o justificare fictivă, e firul Ariadnei pe care-l tot trage Hrabal și din care țese, grațios, scrisoare după scrisoare. Autorul e asediat de propriile amintiri (trăiesc și mă hrănesc cu amintirile din copilărie), o avalanșă de evenimente îl obligă să le organizeze, să le clasifice după criterii personale, după umorile zilei. Aflăm detalii inedite din biografia autorului, după ’45 credea la rându-i că „doar comunismul va salva lumea”, un singur an de „parteneriat” comunist i-a fost suficient, și-a argumentat șugubăț ieșirea din rândurile partidului – […] aceleași motive care m-au adus în partid sunt și cele care mă fac să plec […].
Scrisorile lui Bohumil Hrabal reprezintă, concomitent, și o incursiune în istoria și civilizația cehă, pentru că își populează cartea cu nume de poeți, pictori, filosofi, regi, scriitori celebri sau mai puțin cunoscuți. Le recunoaște meritul incontestabil. Chiar dacă unele opere au fost interzise de regimul comunist, acestea au circulat în samizdat cu riscul hărțuirii continue. Hrabal evocă Primăvara pragheză, liberalizarea inițiată de guvernul Dubček și reprimarea violentă din 21 august ’68, atunci când armatele „aliate” au invadat Cehoslovacia. Noaptea Sf. Bartolomeu și Noaptea cuțitelor lungi, la Praga în ’68. Și vidul lăsat în urmă de emigrarea cehilor (Kundera, Forman). Din primele scrisori transpar așteptarea trepidantă a unei schimbări, emoția și angoasa generate de apropierea datei de 21 august 1989. Cum vor reacționa autoritățile? Era întrebarea care putea fi citită pe buzele tuturor.
Bohumil Hrabal îi înțelege și îi cunoaște pe ruși, e un admirator al lumii slave, citează mereu din Esenin, îi invocă pe Vîsoțki, Maiakovski, Șukșin, Evtușenko și e subjugat de freamătul mesteacănului, însă atunci când e întrebat care e cel mai frumos citat din patria sa, povestește o întâmplare care sfârșește cu un intempestiv – „Rușilor, duceți-vă dracului!”. Textele scriitorului probează o hipersensibilitate evidentă, orice eveniment exterior reverberează cu o forță înzecită în viața sa lăuntrică. Ca și în cazul Zen-ului cărtărescian ar fi o eroare să se treacă prea ușor cu vederea peste o neobișnuită experiență culturală, peste recomandări livrești, demne de reținut. O panoplie întreagă de scriitori valoroși și titluri esențiale – Eliot (Tărâmul pustiit), Kafka, „trădat” de Max Brod (și ce trădare!), Hašek (este genial pentru că a scris cartea abia când a uitat totul despre război), Flaubert (cel care l-a anticipat pe Freud), Joyce, Wilde, Andy Warhol (ochi de mujic care bea de disperare că viața e scurtă și că omul sărac nu are nimic altceva decât cinstea lui) etc. Hrabal practică un stil colocvial, cozeria seducătoare, apelează deseori la reluări și repetiții ce dau senzația unei incantații poetice, unui ritual mnemotehnic.
Scrisorile se „desfac” pe trei paliere narative care se-ntretaie pe tot întinsul cărții – impresii din călătoria în Statele Unite (Mulțumite), din Marea Britanie, dublate de o prezență constantă a Dubenkăi, realitatea politică transformatoare din țară și o „singurătate prea zgomotoasă” trăită la Kersko, în universul pisicilor – o parabolă existențială. Ochiul cinematografic al lui Bohumil Hrabal surprinde ebuliția mișcării de eliberare națională, alonja revoluției de catifea, desprinderea Slovaciei, dar și zâmbetul sleit și jenant al celor care până mai ieri reprezentau statul polițienesc. Scriitorul deconspiră delațiunea și impostura, totodată își face mea culpa. Recunoaște că i-a fost frică de multe ori, o frică moștenită încă de când stătea chircit în burta mamei, că a fost părtașul unor compromisuri neplăcute, dar a reușit să se mențină onorabil pe linia de plutire, prin scris – „[…] scrisul este singura mea salvare în fața acestui terorism polițienesc blând”. Scrisul ca formă de apărare împotriva fricii, ca terapie eficientă și ca luptă împotriva uitării – „[…] îmi era frică nu numai la Praga, ci și la Kersko… dar îmi scriam mai departe samizdaturile…”. Hrabal ni-l amintește pe Jan Palach, studentul ceh care s-a autoimolat ca formă de protest față de invazia Cehoslovaciei, și noi ni-i amintim pe Liviu Corneliu Babeș, și pe Călin Nemeș. Inevitabil.
Oricât am încerca să-i conturăm un portret convingător, cel mai bine se definește însuși scriitorul – „[…] sunt mai degrabă un cronicar, un reporter literar, dar îmi place și mistificarea, și asta este flecăreala mea, aceasta este apărarea mea împotriva politicii, modul meu de a scrie… […]”; „[…] eu cutreier cârciumile și adun tot ceea ce au spus, în esență, oamenii simpli și apoi pun în literatură, așa că sunt mai degrabă un scrib decât un scriitor… […]”; „[…] scrierile mele au fost numai o reflecție a ceea ce a trăit întregul popor, acea uriașă emoție, care, atunci când a ajuns la culmea încordării, a rupt stăvilarele, iar șuvoaiele de lacrimi s-au revărsat în cele două luni, iar eu scriam așa, mă bâlbâiam, mă înecam și scriam, vorbeam cu mașina mea de scris, de parcă mi-aș fi pierdut mințile…”. Frica joacă un rol definitoriu în procesul scriiturii, paradoxal e un „înger păzitor” și un generator – „[…] m-a obligat să-mi valorific spaima, am continuat să mă tem, dar și să scriu, pentru că singura apărare împotriva fricii în ultimă instanță era literatura mea, mașina mea de scris…”. Sinceritatea scriitorului merge uneori până la autodesființare, își recunoaște metehnele, își contabilizează prezențele prin cârciumi, escapadele bahice și declară nonșalant – „Eu am băutura în gene și nu se poate face nimic, la fel ca și poporul ăsta…”.
Ironiile la adresa lui Vaclav Hável (care a reînviat două mituri, mitul lui Socrate și mitul lui Prometeu) ar putea nedumeri pe cei familiarizați cu dimensiunea personalității președintelui ceh, însă Hrabal îl ironizează cu inteligență și cu poftă, și face haz de pantalonii acestuia, în ciuda faptului că își va atrage critici și ofense. Spunea undeva Alina Mungiu-Pippidi (cred că repet această idee), dacă cineva vrea să înțeleagă România, trebuie neapărat să citească Jurnalul lui Mihail Sebastian, printr-o extrapolare binevenită, am putea spune același lucru și despre Cehia lui Hrabal. Scrisorile vă așteaptă! Tancul roz, metronomul lui Stalin, Andy Warhol, grația vietnamezelor, crimele SS-ului, Primăvara pragheză, Cassius și celelalte pisici…
_______