Am revenit la Saramago după ceva vreme. Ultima carte citită a fost Eseu despre orbire. Și m-am ales cu o dezamăgire. Sesizam același calapod, același schematism, o similaritate a modului în care curg frazele și în care se dezvoltă narația. Saramago începuse să-mi pără autorul unei singure cărți. De aici și pauza asta de un an jumătate. Între timp, mi se făcu dor și cu gandul la mitul peșterii lui Platon m-am apucat de Peștera scriitorului portughez, însă, trebuie să recunosc – am suferit aceeași dezamăgire, m-am îndurat s-o termin, doar accelerarea din final mi-a transmis ceva emoții. Nu pot scăpa de senzația literaturii de laborator, de dominanța construcției. Parcă aș urca scărilie unui turn interminabil. Doar finalul a reușit să mă emoționeze întrucâtva, relația care se-ncheagă definitiv între Cipriano Algor și Isaura Madruga. Am observat, în același timp, și câteva accente stângiste, doctrinare. Remarc totodată alte idei ușor distopice – refuzul noului, dezumanizarea prin tehnologie, falsitatea existenței reconstituite. O carte care nu m-a încântat. Pe de altă parte, ar merge și o altă interpretare – să faci literatură dintr-un fapt banal, pe cine mai interesează olăritul, lutul și păpușile?, să scrii aproape patru sute de pagini, să te strecori în avangarda gândului presupune măiestrie și acribie.
Câinele „Găsit” e personajul care mi-a plăcut cel mai mult. Prin ochii lui avem acces la o altfel de înțelegere, e ca și cum am privi un lucru pentru prima dată, deși l-am privit de nenumărate ori. Ochii câinelui vizualizează imagini și aspiră sensuri neobișnuite, e camera ascunsă a conștiinței. Decepția mea ar mai putea avea o explicație – cam multă ruralitate, urbanitatea Centrului ni se deschide abia la sfârșitul cărții. Oare ne putem elibera? Figurile de lut suntem noi? Legați?
José Saramago, Peștera, Ed. Polirom, 2006, nr. pag. 390
Talex 