E poate cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimii ani. Aș așeza-o, fără emfază, alături de Războiul sfârșitului lumii. Ernesto Sábato n-a luat Premiul Nobel, dar nu mă număr printre cei care să considere că i s-a făcut o mare nedreptate. Premiul Nobel nu e un reper obligatoriu și definitiv al valorii literare, un indicator indeniabil al acesteia. Se poate scrie literatură fără să „înduioșezi” juriul suedez. Și cum Sábato nu mai are nici o șansă să se învrednicească cu Nobelul, știm că premiul se acordă doar scriitorilor în viață, nu îmi rămâne decât ipoteza ununi scenariu funambulesc. Peste vreo sută de ani vor conta mai mult cei câțiva buni scriitori care nu l-au luat, deși îl meritau cu prisosință, decât cele două sute, „fericiți” de nominalizarea și fixarea nobeliană (în eternitate). Un mare scriitor nu încape într-un premiu, fie el și Nobel.
Primul său roman – Tunelul, nu m-a făcut să-mi dau ochii peste cap de exaltare. O carte bună și atât. În schimb, în Despre eroi și morminte, Sábato scoate la iveală o lume năvalnică, pătimașă, un amestec pestriț și insolit de pasiuni – umane, ideologice, culturale. Aș spune că am avut în fața ochilor – ceea ce se cheamă, uneori ritos – un roman total. Însă la Sábato poți risca o asemenea afirmație. Istoria amoroasă dintre Martίn și Alejandra (se gândea Bruno:)), tema paricidului, prejudecăți culturale, ebuliții ideologice, obsesia cecității, (Raport despre orbi), decăderea unei familii, incursiuni în istoria tumultuoasă a Argentinei. Alegeți!
Sábato face din Borges un personaj în propria carte, și-l comentează, la fel cum își recitește și reinterpretează romanul său dintâi – Tunelul ,scenariu depre scenariu. Sunt invocați în contexte diferite și „românii” Elvire Popesco (1894-1993!!!) și Victor Brauner. Despre eroi și morminte – de citit și de citat.
Ernesto Sábato, Despre eroi și morminte, Ed. Humanitas, 2012, 488 pag.
Talex 
Lasă un răspuns