Ce mai! E o bucurie și o alinare să îi citești textele în astfel de vremuri sulfuroase, în care orbirea de orice fel pare să se instaleze treptat și nemilos. Scriitorul e un solitar, e cel care iese din coloană și se delimitează de ea, dar nu din renunțare lașă, ci pentru a avea o mai bună perspectivă, pentru a contempla peisajul în toată splendoarea sa monstruoasă. Și pentru a revitaliza întrebările grele, fundamentale, fără de care conștiința umană s-ar abrutiza și ar sfârși într-o paralizie definitivă. I-am putea spune cărții – scurt tratat despre ecologia sufletului, nu am greși defel. Peisaj după isterie, cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu, adună articole de presă apărute între anii 2007-2017, puse împreună, din bucăți disparate, cu o tematică diferită, cosmopolită, ele se-ncheagă într-un corp eterogen, plin de sens și unit de o atitudine profund umană. Un deceniu dificil, marcat de spasme ideologice, de turbulențe politice, de eroziuni culturale, o luptă inegală în care binele a fost mai întotdeauna minoritar, copleșit de alonja sardonică a răului.
Care e rolul intelectualului într-o astfel de societate? Ce dileme morale îl traversează? De unde vine răul? Oare frumusețea va mai salva lumea? Sau va rămâne o simplă expresie dostoievskiană, de inventar? E posibilă implicarea politică a unui scriitor, fără a-i compromite statura morală? Întrebări necesare, deschise, translate într-un cotidian sufocant și urmate de răspunsuri multiple, generoase, subîntinse de o respirație etică.
Cartea se deschide în actualitate, cu un articol ce aruncă priviri din interior asupra unui eveniment recent, protestele din iarna acestui an, atunci când, grație societății civile, asaltul asupra justiției părea că a eșuat – (Protestăm în primul rând ca să ne putem privi în ochi când ne uităm în oglindă.) Protestăm dintr-o datorie morală față de noi înșine, dintr-un impuls de igienă spirituală. Textele lui Mircea Cărtărescu întreprind excavații psihologice, decelează realități încâlcite, realizează endoscopii salutare, pun degetul pe rană, acolo unde e cazul, fără edulcorări amăgitoare. Primul pas al unei prezumtive însănătoșiri e tocmai diagnosticul precis, determinarea exactă – criza valorilor, patologia urii de sine, voluptatea perdantului (ca la noi la nimenea, suntem ultimii din Europa), omnisciența minciunii, dejecțiile unor televiziuni, falsul patriotism, corupția ca înscris genetic, predispoziția balcanică pentru înșelăciune, impostura generalizată. Bulgărele minciunii, prin rostogolire, capătă dimensiuni grotești și atunci e de datoria morală a intelectualului să-l „topească”, să îi desfacă faldurile (faimosul ponei roz), să ia atitudine contra mistificărilor ordinare. Nu e treabă ușoară. Iar pentru a te vindeca, „deziluziile necesare” sunt o condiție preliminară obligatorie.
Prețul plătit de cel care încearcă să spună adevărul e major, suportă injuria, nejustificatul oprobriu public, acuzații false, calomnii usturătoare, îi sunt atribuite afirmații contrafăcute și, în general, e ținta predilectă a răuvoitorilor. Textele lui MC „curăță” un teritoriu în metastază, e o muncă anevoioasă, din care produce apoi frumusețe literară. Că scrie despre traumele comunismului, despre ororile regimurilor totalitare (experiența Auschwitz-ului), despre condiția de atlet a scriitorului, despre evenimente politice (alegerea lui Iohannis) sau despre bardul Păunescu și Cenaclul Flacăra (megafonul comunismului românesc), frazele sale curg fermecător și constituie în subsidiar o pledoarie pentru uman.
Un loc distinct în peisajul acestei cărți îl reclamă capitolul Scrisori către Luisa, o corespondență între Mircea Cărtărescu și o scriitoare de origine bască, ținută în cadrul unui proiect literar european. Doar vorbindu-i unui străin, vorbești cu adevărat despre tine, distanța afectivă încurajează luciditatea gândului, anulează subiectivitatea părtinitoare. Textele lui MC, indiferent din ce zonă își revendică originea, au o profundă latură autobiografică, asumată de altfel – (n-am făcut decât să scriu despre mine). Hubloul biografic înlesnește o comunicare intensă între zone aparent depărtate.
Am considerat dintotdeauna că, în cazul lui MC, Mica trilogie e tot atât de importantă ca Marea trilogie, că „genul minor” facilitează accesul în agora literaturii majore. Puțini sunt cei care îl vor cunoaște pe scriitor direct, prin Orbitor sau prin Solenoid, am certitudinea că majoritatea vor trece mai întâi prin Nostalgia (Rem, Ruletistul, Mendebilul, Gemenii), prin voluptatea Jurnalelor, prin prozele scurte, șlefuite diamantin, prin spațiul mediteraneean și lasciv al Levantului, reflectați în ochiul căprui al dragostei noastre, și abia apoi vor îndrăzni să efectueze o ultimă piruetă, spre asaltul final. Peisaj după isterie trimite intertextual la întreaga experiență de scriitor a lui MC, e o oportunitate rară de-a pătrunde în meandrele literaturii, pe culoarele infinite ale unei biblioteci imaginare. La fel ca Lucian Boia sau Horia Roman-Patapievici, demonstrațiile logice ale lui MC (triplate de atitudinea etică și frumusețea limbajului) stau demn în picioare, explică mai coerent decât orice „apoftegmă” a marilor iubitori de patrie lumea în care trăim.
Dar această carte nu e doar despre tarele unei societăți în derivă, nu e doar despre convulsiile conștiinței, e în egală măsură o carte despre frumusețile ascunse ale vieții și ale literaturii. Sau poate era suficient să scriu doar – ale literaturii?! MC e un caz aproape singular în care eticul și esteticul conlocuiesc într-o solidaritate fecundă.
_______
Mircea Cărtărescu, Peisaj după isterie. Editura Humanitas, 2017,
256 pag.
Articol publicat în Revista Contrafort Nr. 11-12 (267-268), noiembrie-decembrie 2017
Talex 
Lasă un răspuns