Talex

Nu mi s-a mai întâmplat ca după lectura unei cărți să trăiesc atât de intens perplexitatea, să mă simt atât de pustiit, golit și aspirat de substanță umană. Ar trebui să  rezum comentariul la carte în doar câteva cuvinte –  nu sunt în măsură să o comentez, după care să las pagina nescrisă, ar fi mai în siguranță, îmi lipsesc atât competențele, cât și expertiza într-un „domeniu” atât de atotcuprinzător cum e poezia, și istoria poeziei, și ceea ce nu se vede, dar tot poezie e, însă pentru că mi-am luat un angajament ferm (sună cam lugubru), trebuie să îl respect cumva, cu iluzia că ratarea mea nu va fi definitivă.
Mă întorc la secvența de dinaintea lecturii. Am ricanat perfid la vederea titlului – ce neinspirat!, te duce cu gândul ba la proza lui Sadoveanu, ba la cea a lui Henry Miller, iar subtitlul, Jurnal 2012-2015, mi-a întărit suficiența acestui gând – pe cine ar interesa în 2017 un jurnal scris acum câțiva ani? Ce preocupări irezistibile sau reprezentări sacrosancte ar scoate textul la iveală, într-o asemenea măsură, încât tentația lecturii să nu poată fi stăvilită, e vorba totuși de o realitate tangibilă, prelinsă în prezentul nostru.
Jurnalul lui Radu Vancu, Zodia Cancerului, e concomitent domestic și intelectual, dark și plin de o umanitate fosforescentă, hiperlivresc și altruist cu banale detalii fiziologice, balansând jucăuș între aceste două atitudini irepresibile, fiecare îmblânzind-o și asaltând-o pe cealaltă într-o inseminare și anihilare reciproce. Resimți în țesutul scriiturii influențe „elitiste”, Cărtărescu, Hrabal, Bolaño, opulența imaginației și umorul detaliului „insignifiant”, scriitorii ajung în jurnal atât din poziția lor umană, biologică, cât și prin comentariile (admirative sau mai puțin) la adresa scrierilor lor. O dublă prezență.
Poetul Radu Vancu despletește frânghia realității în fire multiple, un fir e al reveriilor suicidare, altul e al vieții literare românești cu toată viermuiala ei fecundă, un altul – al vieții de familie (plasa de siguranță), al prieteniei (Claudiu Komartin, Mircea Ivănescu, Comanii), al reflecțiilor exegetice, al unei vaste experiențe de lectură, al realității politice de aici și de aiurea, al unei  precise competențe culturale, al fidelității față de poezie, al filiației și al unei biografii eruptive. Iar firele astea separate (ale frânghiei) se-ntretaie, se leagă-ntre ele, se intersectează, se-nnoadă, dialoghează, își aruncă ocheade cu subînțelesuri și-n cele din urmă se mulează hipnotic pe gâtul molatic al cititorului.
Început pentru a suplini neputința de a scrie poezie, jurnalul mediază trecerea de la „stazele” inspirației la articularea unui nou suflu poetic. Anii din jurnal sunt o formă comprimată a existenței, încapsulare în vederea unei eliberări ulterioare, iar descătușarea vine printr-o nouă carte de poezie, 4 A.M. Cantosuri domestice. Nu știu în ce măsură Jurnalul lui RV e chiar un jurnal, zic asta pentru că așa cum este scris el conține in nuce datele unei lucrări mult mai ample, regăsesc pagini admirabile despre vârstele și apucăturile modernității, una radicală, antiumană, anarhistă, care sfârșește în avangardă, și alta – reformatoare, recuperatoare a tradiției, mai fertilă deci. Apoi dacă Florian Illies doar face afirmația că violența avangardei anticipează violența războiului și a holocaustului, RV explică relația de cauzalitate dintre ele ca și cum nefiresc ar fi fost să nu se întâmple. Mare atenție deci la expresiile artistice!
Intru în coliziune cu autori de care, spre rușinea și impostura mea (aici eu chiar sunt sincer, nu ca RV), nu am auzit, cum ar fi acest poet Berryman (citesc mai târziu despre el pe Wiki, ce nevolnicie!), alunec printre multiple jaloane intertextuale, împărtășesc împreună cu autorul jurnalului admirația pentru Alexandru Vlad (my precious), cu atât mai mult cu cât RV merge mai departe și decodifică „structura de rezistență” a acestui prozator.
De câte ori RV spune despre sine – sunt stupid, prețios, ridicol sau alte asemenea desconsiderări, de atâtea ori am sentimentul (incert totuși) că  autorul gândește exact contrariul și că îmi livrează cumva prin „nesinceritatea sincerității absolute” un soi de disimulare. Și cu cât RV se ia mai mult peste picior, cu atât conștientizez mai acut prezența unei personalități puternice și bine definite. Oricât ar expune ecorșeul sincerității, noi știm (oare de ce folosesc pluralul?) că simplul gest de a scrie anunță deja o erupție orgolioasă. Lumea literară pe care RV o rescrie, descrie, transcrie m-a cam înspăimântat, pare de la distanța subiectivă a  paginii o forfotă autodevoratoare cu rare accese de  înălțare „astrală”.  Demolator cu unii, dar în același timp corect politic („interbelicul meu de elecțiune”), autorul jurnalului își argumentează de fiecare dată opțiunile și predilecțiile printr-o grilă concomitent estetică, morală și umanistă.
La un moment dat nu îți mai poți reprima ideea – dar oare RV nu își bate joc de mine, tot invocând acest „cancer fals”, aceste detalii intimidante (sângerări rectale, pete căcănii), după care mă poartă prin câmpia unor comentarii dense și pline de substanță, din care ies (mai ies?) absolut năucit. Și apoi iarăși câteva secvențe mundane, pedestre, după care din nou  traducerea și hermeneutica lui Pound, mistici medievali, redefinirea   poeziei politice, morbiditate (târâie- sicriu) și poeți suicidari, poezia ca individuație și ca gen al biograficului. Și tocmai această confesiune împletită, aceste salturi succesive din uman în livresc și invers mă deconcertează peste măsură și mă devorează voluptuos.
Figura preeminentă a lui Mircea Ivănescu se strecoară ca un fir roșu prin frânghia hârtiei peste care RV desenează litere și cuvinte, e firul continuu și vizibil care aduce cu el amintirea refugiului în alcool și al distilăriei literare. O lectură care să te dezarmeze într-un asemenea hal nu mi-a fost dat să trăiesc în ultima perioadă, îți oferă tandru o invitație la eșafod, devii așijderea unui condamnat în fața plutonului căruia nu-i rămâne decât înaltul cerului (ce platitudine!) și răcoarea zidului (oricum inutilă).
Iar pentru final rescriu aici notația lui RV din 22 iunie 2013: „Azi, la examen, una dintre fete (scria despre Bacovia) avea așezată în fața ei pe bancă o pălărie albă de panama. În sala în care se scria despre poeți era un feeling de priveghi. Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi.” Un poem.
Acest text nu e o cronichetă, nici măcar un comentariu, poate cel mult un insignifiant jurnal la jurnal, așa cum și Jurnalul lui RV e printre altele un excelent jurnal la jurnal la jurnal…
_______
Radu Vancu, Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015. Ed. Humanitas, 2017, 348 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  Nr. 9-10 (265-266), septembrie-octombrie 2017