Talex

Biografiile romanțate nu m-au atras niciodată, mi s-au părut niște modalități suspecte de popularizare a vieții unor personalități din varii domenii ale artei. Sau un tip de revizitare și reabsorbție pus în slujba unui deziderat incert. O uniformizare stilistică dezagreabilă. Mi se livra pentru uz personal un produs infiltrat într-un fals ambalaj. Îmi aduc aminte de colecția Oameni de samă, apărută la Cartea Moldovenească, pe care o priveam cu o neîncredere domoală, adolescent fiind nu puteam scăpa de senzația cețoasă că sunt oarecum înșelat. Prea se potriveau toate.
Însă mai târziu percepția mi-a fost substanțial modificată, de data aceasta în urma lecturii romanului Viețile paralele. Acum vreo cinci ani Florina Ilis se aventura într-o călătorie scriitoricească mai mult decât riscantă. Ce s-ar mai putea scrie în plus despre Eminescu? Cu ce detalii și interpretări insolite ți-ai mai putea surprinde cititorii? Când există o revărsare abundentă de texte „închinate” poetului și o înghesuială de studii eminescologice. Însă odată lectura încheiată mi s-a confirmat ideea că întotdeauna se mai poate spune ceva, că în literatură e loc pentru orice fel de încercare, timpul urmând să cearnă valorile, fără tăgadă.
Și uite așa am ajuns și la cartea din care acest text va mușca cea mai mare felie, Splendoarea vieții, de Michael Kumpfmüller. Scriitorul german, născut în 1961, contemporan cu noi și cu obsesiile noastre, umple ficțional un gol din biografia lui Franz Kafka. În anul 1933, Gestapoul confiscă de la Dora Diamant, ultima iubită a lui Kafka, treizeci și patru de scrisori și douăzeci de caiete de notițe. Nu vor fi găsite niciodată. Michael Kumpfmüller, un excelent cunoscător al vieții și operei lui Kafka, imaginează cu minuție savantă o poveste care să completeze acest hiatus biografic.
Riscurile sunt majore, distanța de la o banală reconstituire biografică, în care ar prima doar preocupările factologice, la o înșurubare estetică, cu mize literare directe, e uriașă. Și atunci, prin intermediul textului, ne putem întreba, oare există rețete? Cum anume un text devine literatură? Ce ingrediente magice îi sunt adăugate ca în cele din urmă textul să poată respira singur, să-și câștige autonomia, să se poată susține fără a-și prejudicia existența literară? Deși punctul de pornire al romanului e atât de vizibil și de explicit, cronologia și onomastica sunt respectate întocmai, Michael Kumpfmüller scrie literatură, intră alternativ în mințile celor doi și aspiră realitatea cu o forță, dar și cu o sensibilitate rar întâlnite. Și dacă am încerca un exercițiu de imaginație, să schimbăm numele protagoniștilor și să facem abstracție de biografia lui Kafka, am rămâne surprinși că textul își păstrează prospețimea și puterea de convingere. Nimic nu îl alterează în urma acestei permutări imaginare. E dovada concretă că romanul Splendoarea vieții se poate bucura de o receptare independentă de virgulele istoriei, cu toate că detaliile de pe fundalul poveștii de iubire dintre Kafka și Dora își au rolul lor incontestabil, – o criză economică răvășitoare, reînvierea antisemitismului, traumele primului război, acumularea frustrărilor, ascensiunea nazismului, identificarea unui fals dușman, dar și complicate relații de familie, rare prietenii, devenite între timp celebre (ca cea dintre Franz Kafka și Max Brod).
În vara anului 1923, Kafka o întâlnește la Müritz pe malul Mării Baltice pe Dora Diamant, o tânără evreică de douăzeci și cinci de ani, trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, în care apropierea se produce treptat, prin aluzii subtile și observații de un erotism tandru. Culoarea unei rochii, timbrul vocii și amintirea despre ele. Se reîntâlnesc la Berlin, unde schimbă trei apartamente, sunt martorii unor realități dureroase, nu au certitudinea zilei de mâine, sănătatea doctorului Kafka devine tot mai șubredă și sunt puși în fața unei noi despărțiri. Dora îl va revedea abia la Viena și va sta alături de el, în sanatoriul din Kierling, până când acesta își va găsi sfârșitul. Comunică prin scrisori, atunci când nu sunt împreună, și fiecare scrisoare e însoțită de o proiecție imaginară – „Ochii ei sunt albastru închis. Îi știe privirea, dar poate că nici măcar nu e privirea, ci efectul ei, impresia unei atingeri, chiar și acum, în timp ce citește ce i-a scris ea, o femeie din est, în vârstă de douăzeci și cinci de ani.” (pag. 36)
Să îți duci viața alături de un scriitor nu e ușor, Kafka își are propriile tabieturi, o rutină existențială diferită, un ritm al observației molcom, trecute, bineînțeles, prin filtrul scriiturii lui Kumpfmüller. Acceptăm convenția. Iată o imagine, un mod de a-l percepe pe Kafka într-o ipostază creatoare – „La drept vorbind, e foarte frumos, ceva străin, îi vine să spună aproape sacru, nu știe nici ea. Odată l-a urmărit prin ușa întredeschisă. Părea să fie o muncă grea, nu atât așteptarea, deși și ea face parte tot din muncă, dar în seara aceea scria și tot scria, ca și cum ar fi izbit cu un ciocan și, i se părea ei, ca și cum hârtia ar fi fost de piatră, ceva ce nu se lăsa supus cu ușurință, până la urmă cedând totuși, după care totul părea ușor, nu mai era un chin, ca și cum el ar fi înotat tot mai departe de mal, se gândea ea, tot mai departe, în larg.” (pag. 93)
Ultimul an din viața lui Kafka, în care acesta pare că s-a eliberat de sub povara autorității familiale, e 1924 și de atunci textele sale au trebuit să reziste în fața asaltului criticii, care le-a încărcat cu tot soiul de interpretări și a dirijat astfel lectura și receptarea pe niște cărări limitate. Și l-au subjugat pe Kafka, or, Kumpfmüller îl scoate din zona reprezentării de manual, din interpretările care ucid frumusețea lecturii și îl reconstituie uman, plin de viață și de tandrețe, fin observator al detaliilor, cu o predispoziție firească spre reflecție și visare, vizitat de ezitări dureroase și de capricii trecătoare. Cartea invită la o lectură a operei kafkiene eliberate de constrângerile comentariilor tranșante și ale opiniilor definitive. Nenumărate trimiteri la prozele scriitorului praghez își fac loc în textul lui Kumpfmüller.
E o performanță să oferi în final un produs literar de calitate, chiar dacă mobilul construcției e diferit și moștenirea istorică e alta, să ne amintim de intelectualismul rafinat al lui Borges, din care biografia pare expulzată în totalitate, sau de artificiile ficționale ale lui Nabokov, unde datele biografice sunt atât de bine mascate. Pe când acum Michael Kumpfmüller nu ascunde nimic, ci pune peste o structură arhicunoscută observații exacte, simțiri imponderabile, analogii și reverberații, gesturi tandre, priviri nostalgice. Și i-a ieșit.
Există multe fragmente în Splendoarea vieții care ar merita să fie reluate, reflecții despre teme grave în contrapunere cu frumusețea unor detalii nesemnificative, imagini care îți rămân pe retină, una dintre ele ar fi cea în care Kafka își gândește apropierea morții. Poate fi găsită. E la pagina 196.
_______
Michael Kumpfmüller, Splendoarea vieții. Traducere din limba germană de Iulia Dondorici. Editura Univers, 2015, 204 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort  Nr. 7-8 (263-264), iulie-august 2017