Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2017

Aud tot mai des, într-o cursă a adjudecării definitive, termenii marginal, periferic, însă nu pot să nu observ că ei au fost pe nedrept confiscați și împinși egoist către o zonă profund ideologizată. Din ei se face astăzi, acolo unde nu este cazul, un amăgitor titlu de glorie. Să spui despre cutare scriitor că e marginal ar putea însemna cel puțin două lucruri – o dată își face loc interpretarea clasică, un scriitor neînsemnat, minor, lipsit de profunzime și valoare estetică, iar a doua oară – un scriitor ce tratează teme marginale, neobservate de alții, în răspăr cu moda vremii și care își duce existența departe de zgomotul furios al expunerii publice. Sunt suficiente exemple pentru a ilustra ambele situații, însă aș vrea să ne oprim la marginalitatea discretă, tematică, sinceră și lipsită de orice vibrație orgolios-demonstrativă.
Ce ar face un om obișnuit în clipa în care ar afla că are cancer? Dar un scriitor? Răspunsul deloc evaziv, ci direct, abrupt, fără pavoazări alintate pe care ni-l dă Lucian Dan Teodorovici este următorul – scrie o carte! O terapie prin scris și o confirmare a vieții, chiar dacă aceasta se desfășoară în condiții extreme, acolo unde fragilitatea psihică este o normă și nu o excepție. Vom citi o carte despre eșecul scrierii unui roman și transformarea reușită a acestui eșec într-o altă carte cu accente autobiografice și irizări ficționale. Cel care cheamă câinii, explicația aluzivă a titlului o regăsim în paginile textului, dar suntem siguri că la mijloc e vorba și de o metaforă mai largă, nu se poate altfel, suprapune și amestecă cu o sinceritate (iarăși) dezarmantă pagini de jurnal (timpul real) cu reflecții estetice, amintiri declanșate întâmplător sau sub autoritatea unor stimuli externi, asociații livrești sau simple fișe de observație.
Autorul nu se lamentează, nu-și pierde cumpătul, ci reușește chiar o detașare surprinzătoare și amuzantă față de propriul trup și față de propria-i boală. Trecut prin furcile caudine ale sistemului de sănătate românesc, Lucian Dan Teodorovici povestește cu haz, dar și cu amărăciunea inevitabilă parcursul său prin clinicile ieșene, promisiunile onctuoase și doldora de aplomb ale doctorilor, apoi eschivele nevertebrate ale acelorași personaje. Totuși, vocea cărții nu condamnă, nu-și strigă disperarea apocaliptic, ci mai degrabă urmărește (mirată, contrariată, amuzată) și trage concluzii personale, care ajung în pagină sub forma unor notații filtrate prin comicul de situație și supuse unei concepții narative, des invocate în text.
Cartea a fost scrisă în doar câteva luni, de la aflarea diagnosticului până la vindecare, iar în timp ce o scrie Lucian Dan Teodorovici ne face și un serviciu, o comentează – […] îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe-un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală. (p. 186) Își recitește frazele, expresiile, le reia acolo unde e cazul și marchează cu ele imposibilitatea exprimării absolute, ca și cum am putea aduce în discuție nu doar limitele interpretării, ci și limitele scriiturii. Textul trece natural, fără fluctuații bruște, de la preocupările personale la unele de ordin general, dar care ne-au afectat mai mult sau mai puțin – alegerile din SUA, cele din R. Moldova, efectul Brexit-ului, atentatele teroriste, apucăturile iliberale ale unor lideri est-europeni, toate își găsesc ecou în siajul confesiunii. Prin ele autorul își dublează mărturia cu un comentariu atent și subtil.
Schimbare de registru. Pentru că ai păstrat niște vinovate reminiscențe adolescentine ce ating proiecția nenaturală pe care școala, cu o insistentă grijă, ți-o induce atunci când te familiarizează cu romantismul și cu amplitudinea deșirată a geniului de secol XIX, ceva din această imagine iconodulă se răsfrânge automat asupra oricărui scriitor. Și pare de necrezut că un scriitor important al literaturii române (să ne amintim de excelentul Matei Brunul, ce va fi publicat în SUA și Marea Britanie cu un text pe copertă de David Lodge) trece prin aceleași suplicii generate de proasta administrare spitalicească și de indiferența asasină a unora (deși la Cluj a fost altfel, suntem atenționați discret) și nu cade în păcatul generalizării lipsite de nuanțe, din contra, feliază realitatea cu grijă, ici o prietenie dezangajată și un sacrificiu dezinteresat, colo niște comportamente precare, găunoase, în altă parte câteva proiecții hâde, pe care textul ni le relevă în scurte istorisiri cu efect literar și tâlc.
De unde a pornit acest demers scriitoricesc, ce rațiuni lăuntrice l-au împins spre suprafață?, – „[…]sprijinită de un stâlp de metal, printre gunoaie, o pancartă măcar stranie, atât de neașteptată și de nepotrivită prin mesajul scris pe ea cu litere mari, mov, pe fond negru. Writing is the only way of life”. O imagine ademenitoare, care-l va urmări continuu și la care va face deseori referire. O coincidență bizară declanșează un proiect literar, îl justifică, cu toate că cel care scrie trăiește uneori „rușinea de a fi scriitor”.
Pentru Lucian Dan Teodorovici boala pare mai exact un pretext pentru a scrie o carte, o și spune de altfel, și pe măsură ce scrie, pe măsură ce trec și curele de chimioterapie, autorul face tot posibilul să o bagatelizeze, să o minimalizeze, chiar să o ridiculizeze – „[…] amărâtul ăsta de cancer caraghios și răsuflat, strecurat și el printre cancerele serioase ale lumii”. (p. 153) Cu o colecție de boli deloc de neglijat, LDT include în povestea sa bunicii, mama, după care începe să țeasă istorii, să creioneze relații, să dezlege cauzalități, printre care strecoară reflecții etice, preocupări anatomice, observații religioase. O poveste despre oglinzi, spune textul la un moment dat, acolo unde apar scene din copilărie, priviri aruncate furtiv peste umăr, alternative la cotidian, cum ar fi jocul Clash of Clans, jucat cu nerv și voluptate, un fel de viață virtuală și paralelă, așa cum „[…] literatura însăși nu e pentru scriitor decât tot un mod de a-și crea, activ, iluzia unor vieți paralele”. (p.183)
Asistăm la „facerea” textului, el e scris sub ochii noștri dintr-o mulțime de alte „desfaceri”, iar „facerea” e concomitent explicată de parcă autorul ar trimite „scrisori către un tânăr romancier”. Și peste osatura textului se așază cărnos expresii inofensive, dar care într-un spital oncologic își pierd inocența – „Vai, dar ce cancer e aici, nu știu cum rezistați!”, empatii pline de tristețe, haz de necaz, dispute arțăgoase și contre malițioase, o aluzie „maestroasă” la un incomparabil roman rusesc, drama personală în oglinda dramei planetare, exerciții de ficțiune urmate de reveniri mundane, demitizare și dezvrăjire atunci când scrie despre condiția scriitorului. În final ajungem la concluzia că e o carte prea puțin despre boala unui om, cât despre multiplele ipostaze ale condiției umane și bineînțeles o declarație de fidelitate adresată literaturii. Cel care cheamă câinii începe și sfârșește cu două fragmente care nu au o legătură directă cu restul textului, ele vin din „folder-ul meu cu eșecuri literare”, dar sunt unite de zbuciumul interior, de teamă și apoi eliberare.
Iar pentru final vă propun un fragment din carte, nu îi aparține scriitorului, e un monolog dintr-un film iranian, plasat acolo dintr-un motiv mai mult decât literar – „Era chiar după ce m-am căsătorit. Aveam tot felul de necazuri. Eram așa de sătul, încât am decis să-mi închei socotelile cu toate. Într-o dimineață, înaintea zorilor, mi-am pus o funie în mașină. Eram hotărât, voiam să mă omor… Am pornit spre Mianeh. Asta se întâmpla în 1960. Am ajuns la o plantație de duzi. Am oprit acolo. Încă era întuneric. Am aruncat funia peste crengile unui copac, dar nu s-a agățat. Am încercat o dată, de două ori, dar fără niciun folos. Așa că m-am cățărat în copac și am legat strâns funia. Atunci am simțit ceva moale sub mână. Dude. Dude dulci, delicioase. Am mâncat una. Era zemoasă. Apoi o alta, pe urmă o a treia. Am observat că soarele se ivea deasupra piscurilor. Și încă ce soare, ce peisaj, câtă verdeață! Deodată, am auzit niște copii îndreptându-se spre școală. S-au oprit pentru a se uita la mine. M-au rugat să scutur copacul. Dudele au căzut, iar ei le-au mâncat. M-am bucurat. Apoi am cules niște dude pentru a le duce acasă. Soția mea încă dormea. Când s-a trezit a mâncat și ea dude. Și i-au plăcut și ei.”
„M-a impresionat într-atât monologul ăsta, încât mi-am dorit încă de când” am citit cartea „să-l pot plasa, cândva,” într-un comentariu.
_______
Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, 2017, 264 pag.

Articol publicat în revista Contrafort Nr. 5-6 (261-262), mai-iunie 2017

Anunțuri

Read Full Post »