Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2017

L-am descoperit pe Radu Pavel Gheo întâmplător, așa cum șade bine unei relații de durată între cititor și scriitor, fără intermediari de conjunctură sau recomandări impetuoase. Se întâmpla prin 2004, eram student la Litere și trebuie să recunosc că majoritatea cursurilor nu-mi provocau vreo plăcere demnă de reținut. Am descoperit mult mai târziu formula – „morgă academică”, pe care nu am ezitat să o extind vindicativ asupra acelei perioade anoste, de culturalizare forțată. Căutam altceva, prin librării, și așa am dat de Adio, adio, patria mea cu î din i cu â din a, un titlu șăgalnic și atrăgător, iar apoi totul a (de)curs firesc, ca fluxul unui râu. DEX-ul și sexul, din care înveți doar lucruri deștepte (e verificat), îmi oferea trei porții consistente (de cultură, natură și umplutură), iar Românii e deștepți umbla nonșalant pe la clișeele noastre mioritice și mai desțelenea salutar din ele. Și am știut atunci că m-am întâlnit cu un autor care nu mă va dezamăgi. Chiar dacă nu i-am acoperit încă toate titlurile și am efectuat acum un salt acrobatic până la cel mai recent dintre ele, cititorul nu poate fi prejudiciat de dreptul său la anticipație și la o proiecție valorică pe care textul de față o poate confirma sau nu.
Radu Pavel Gheo își scrie textele cu î din i, are argumente trainice pe care le îmbrățișează chiar și cei care au adoptat scrierea cu â din a, e o opțiune de autor și nu e singura. În Disco Titanic, ultima sa carte apărută la Polirom în toamna anului trecut, autorul își reconfirmă poziția (chiar dacă nu mai era nevoie) de foarte bun scriitor, cum puțini autori români reușesc. Ne oferă o construcție epică majoră, de o amploare neobișnuită, cu filiații profunde și o „bătaie” largă ce depășește zbaterile pur românești. Cine s-ar fi gândit la o astfel de proiecție narativă, trasând granițe imaginare peste cele oficiale, amestecând genurile literare cu o duioșie plină de naturalețe?
De la prezentul anului 2011 și de la o discuție la bere, ca-ntre băieți, textul face trimiteri succesive și turbionare la un trecut învolburat în care există multe pete albe, detalii de viață necunoscute, ieșite treptat la suprafață cu o violență pe care nu am fi anticipat-o inițial. Radu Pavel Gheo(rghiță), să-i spunem o dată și numele complet, exploatează cu succes mai multe tehnici narative și recurge la formule complementare pentru a-și desăvârși edificiul romanesc. Vom regăsi astfel dialoguri înfipte într-un cotidian insipid, discuții frivole, sporovăială plimbată printr-un stil colocvial, fără a bănui câtuși de puțin spre ce se îndreaptă firul narativ, desigur, până apar primele indicii, plasate și ele atât cât să incite sau să deconcerteze, dar fără a fi explicite până la capăt. Contrabalansarea se produce treptat, căci pe măsură ce înaintăm cu lectura, romanul capătă însușirile unui thriller, necunoscutele își fac tot mai simțită prezența, ca niște năluci care-n sfârșit s-au hotărât să iasă-n lume la o oră vesperală.
Scrierea unui capitol al romanului sub formă de scenariu de film, excelent adaptat rigorilor narative, cu observații psihologice migăloase, schimbă inevitabil ritmul lecturii și alertează simțurile privitorului. E un experiment literar pe care l-am considerat reușit întrucât sporește capacitatea de vizualizare și receptare, realitatea prozei e trăită, prin urmare, cinematografic. Comentariile aplicate narațiunii, didascaliile, intervențiile auctoriale, construcția multietajată a textului și bineînțeles tușele autoreflexive se topesc într-un text ironic și inteligent, traversat de o undă melancolică. Fidelitatea reprezentării nu ar trebui confundată cu mimetismul inodor, personajele lui Radu Pavel Gheo „vorbesc urât”, cu greșeli de limbă, înjură, comit ilegalități minore sau mai grave, pufnesc la orice bagatelă, dar nu pot fi încadrate definitiv într-o anumită categorie axiologică, nu sunt nici bune, nici rele, asistăm mirați și poate contrariați la transformarea lor pe tot parcursul romanului. Sunt personaje în formare continuă. Niciun comportament nu e definitiv, personajele nu ni se dezvăluie niciodată în totalitate, întotdeauna rămâne o parte umbrită, o fațetă invizibilă, ceva confuz și nedeclarat sau, mai bine zis, o ambiguitate fecundă. Dincolo de poveștile multiple pe care cartea le adună meticulos și din abundență între paginile ei, rămân personaje memorabile, verosimile, pentru că în ele pulsează o poftă de viață nebănuită și se lasă vizitate de o multitudine de sentimente contradictorii.
Vlad Jivan e proprietarul unei edituri marginale din Timișoara, rănit la revoluție, trece prin dureroasa tranziție românească și ajunge să facă afaceri cu un fost securist (Dom Vergil), prosperă, până la urmă, obligat însă la compromisuri dureroase. Se hotărăște împreună cu fiul și soția sa, Emilia, profesoară și poetesă (publicată la propria editură), să facă o călătorie la Split, acolo unde mai fusese în ’89, înainte de căderea lui Ceaușescu și înainte de războiul civil care avea să cuprindă fosta Iugoslavie. Nu va fi o simplă călătorie, cum suntem tentați să credem, ci o revizitare a propriei istorii personale, bine tăinuite, și a implicațiilor traumatizante pe care memoria nu le mai poate reprima. Cum va ieși protagonistul din această călătorie, din această coborâre în infern?
Textul ascunde drame personale (Emilia pare că l-a înșelat pe Vlad), câteva obsesii legate de fulguranta independență a Banatului și provinciale puseuri naționaliste, întâmplări aparent banale, care adună însă frustrări nebănuite, paginile se lasă înțesate de tot felul de „însemne” specifice anilor trecuți – de la vestimentație la articole de igienă, disecă psihologia neîncadrabilă a adolescentului și „dezleagă” antagonisme greu de observat. Timișoara face parte dintr-o geografie imaginară, de parcă dincolo de granițele oficiale ar exista altele, nevăzute, croind discret limite topografice supradimensionale, unii atașau Banatul Iugoslaviei, o lume spre care priveau cu admirație irepresibilă. Personajul Vlad Jivan are această conștiință a alterității, care de cele mai multe ori îi prilejuiește suficiente neplăceri și frecușuri amicale.
Radu Pavel Gheo ajunge personaj episodic în propriul roman, asistăm așadar la o delimitare ficțională, acesta e privit detașat, cu un ochi ironic și critic. E nevoie de curaj pentru a recurge la un astfel de exercițiu de personalitate prin care să-i lași și pe alții să arunce o privire în propria-ți oglindă. Autorul își ia nenumărate măsuri asiguratorii, își minează bine teritoriul epic, încât un demers critic poate fi riscant, dacă îndrăznești să aduci în discuție „voluptatea detaliului” sau limbajul de canon al unei cronici de întâmpinare, vulnerabil prin limitele inerente pe care le presupune.
Textul lui Radu Pavel Gheo ne scufundă într-o istorie personală, intimă a unui personaj fictiv, după care cu același aplomb ne mai trece o dată printr-o nemiloasă istorie colectivă a Iugoslaviei. După o asemenea lectură n-ai cum să mai ieși la suprafață la fel de inocent și indiferent. Un roman care va fi citit și peste granițele naturale ale limbii române.
_______
Radu Pavel Gheo, Disco Titanic. Ed. Polirom, 2016, 464 pag.

Articol publicat în Revista Contrafort 

Read Full Post »