Talex

         Am regăsit Bucureștiul mult schimbat în bine, și am aici în vedere centrul vechi (Old City – e plin de astfel  de inscripții), în bună parte restaurat, chiar dacă multe din destinațiile inițiale ale clădirilor s-au pierdut în aburul unui secol. Centrul Vechi mai păstrează încă aroma interbelicului (îndrăznesc să spun că și-a redobândit-o) și ne-a aruncat ocheade cu subînțelesuri chiar din perioade mai îndelungate. Transgresam fantomatic  deceniile și poposeam într-un București lipsit de prejudecăți sociale, eram pe la 1930, e reconfortant și necesar să încerci câteodată un exercițiu de imaginație, să te transpui într-o anumită epocă, poate una pe care o preferi, de care te simți atașat prin zeci de mlădițe firave.

        Iată că se poate,   cu 5-7 ani în urmă, cu excepția Lipscanilor, totul cădea în desuetudine, acum am descoperit localuri  și terase elegant amenajate, spații “parfumate”, de o nostalgică boemie, muzică bună (quizas, quizas; parole, parole). Ceva, totuși, rămâne, ceva mai poate fi salvat, treceau pe lângă noi actori ambulanți, de o extremă cilibie  vestimentară, cu șeveluri și jobenuri, autentici și foarte serioși, de parcă intrușii am fi fost noi (Ah, Midnight in Paris), unul din ei învârtea la o flașnetă și ne dădea impresia că activitatea cu pricina constituia exercițiul său zilnic. Memoria persistă, dar ea trebuie ajutată, întreținută, are nevoie de subiecți care să se situeze în trena timpului disciplinați și responsabili.

      Ne-am plimbat pe străzi dosite, ne-au fugit ochii după copertine, blazoane și monograme, ne-am bucurat ca niște copii  (suntem niște copii) atunci când am întâlnit clădiri restaurate, de parcă am fi dat peste un prieten care a supraviețuit unei  operații dificile. Am căutat Ploile Amare și am găsit-o abia din a treia încercare, la Bastilia, din incinta librăriei Mihai Eminescu am cumpărat cafea, există un mic spațiu amenajat la subsol, iar printre sortimentele de cafea, pe raft, vezi și Confesiunile unui Cafegiu, buticul e „patronat” de Gheorghe Florescu, autorul. Ce potrivire! În aceeași librărie, mi s-a strecurat în mâini o altă carte, mai mult decât incitantă, În Ariergarda Avangardei, convorbiri între Eugen Simion și Andrei Grigor (Nicolae Ioana) – am niște curiozități personale. Vreau să suprapun percepțiile, autorul real/concret (viu, în carne și oase, profesor la „Dunărea de Jos” ) vs. autorul virtual/abstract. Iar la Dalles ne-am luat Degete mici și am privit câteva portrete erotice în creion de Klimt, aș fi pariat pe oricât că îi aparțin lui Egon Schiele, dar sunt mult mai îndrăznețe. En détail, cum se zice!

     Am vizitat Muzeul Satului și am rămas încântați, construcția caselor, formele, materialul lemnos, arhitectura te emoționează prin simplitate și eficiență, nimic inutil, nici un element gratuit. Privindu-le cu atenție, contemplându-le, constați că trecerea timpului nu a făcut decât să  “îngroașe” casele moderne, la prima vedere, cele de azi au  mai multă carnație, poate mai mult spațiu interior, însă structura originară, matricea primordială transpar cu mai multă precizie  din casele muzeului. E bine să îți păstrezi datinile, obiceiurile, folclorul, pentru că ele te conțin, se stabilește o relație mutuală de ființare, dar în limitele raționalului, să nu aluneci în dihotomii și exclusivisme nocive pe termen mediu și lung, cum se mai întâmplă încă în Basarabia, să eviți pe cât se poate gândirea maniheistă, să îți pui mai multe întrebări, să faci scenarii, fără a te pierde în irealitatea lor, să nu te lași constrâns de prejudecăți și butade reluate întocmai.  În București, KFC-ul și McDonald’s-ul nu atentează în nici un fel la existența muzeului și nici nu reprezintă vreun element înadins subversiv la adresa “statalității” acestuia.

       Apoi, am fantasmat împreună și ne vedeam locuind o astfel de casă, construită integral din lemn, undeva prin zona Bistriței, avea doar două camere și eram doar doi. Era pajiște peste tot, verdele ne invada pragul. Aveam câțiva pruni în fața casei și trăiam o fericire semi-inconștientă. Nu locuia nimeni prin preajmă, eram izolați, dar păstrasem gesturile intimității (sau intimitatea gesturilor) și ne șopteam la ureche ca să nu ne audă nimeni, nimeni –  Să citim și să facem dragoste, așa ne spuneam…