Nu cred că literatura română postdecembristă nu se ridică la valoarea celei de dinainte, dincolo de apartenența la o mișcare literară sau la un anume gen. Poate că această impresie izvorăște dintr-un dezechilibru al lecturii, în sensul că am citit mai multe titluri apărute după 90, ar trebuie să-mi reorientez atenția și spre cărțile lansate în anii șaizeci, iar pe unele chiar să le recitesc, cum ar fi Moromeții, etc. Postmodernismul, am din nou impresia (am doar impresii), se adresează cititorului instruit, chiar educat în ale lecturii, așa se explică nenumăratele rupturi, hopuri, decalaje, neconcordanțe, inadvertențe din textul postmodernist. Textul postmodernist aproape că decretează inteligența cititorului, însă nu-i chiar așa.
(Nu are legătură cu ce scriu acum. A îmi citește dintr-o revistă –
O femeie de 82 de ani: Ador încă atâtea lucruri: să urmăresc o partidă bună de tenis, petrecerile, peisajul rural, marea, dansul, băieții… Da, încă iubesc băieții.)
Există scriitori care nu te dezamăgesc, Llosa nu mi-a înșelat așteptările niciodată și nici Mircea Cărtărescu, atât cât am citit. Ultima sa carte, Ochiul căprui al dragostei noastre, ar putea fi asemuită cu o partitură muzicală, un adagio tandru și liniștitor, despre lucruri și oameni dispăruți – Ada Kaleh, Gheorghe Crăciun, Alex. Leo Șerban. Deși nu e jurnal, textul poartă totuși patina confesorului, o sinceritate dezarmantă și expiatoare. Cum spuneam, Mircea Cărtărescu e mult mai împăcat cu sine în aceste pagini, e diferit de cel din Zen, acolo l-am găsit “virulent”, aici acceptă mult mai ușor latura mundană, “laică” a vieții. Nu știu să fi scris cineva despre Ada Kaleh cu atâta emoție, să-i fi reconstituit istoria din adâncuri (și nu-i o metaforă) cu un gest de pictor impresionist. Lucrurile dispărute sunt mai atrăgătoare, sunt ca un zbor frânt, nematerializat, râmân din ele parfumul, esența și regretul că li s-a anulat devenirea, dar puse într-o carte parcă mai pot fi salvate. Oare ăsta să fie rolul literaturii? Să salveze ceea ce nici știința cu toate ramurile ei nu mai poate salva. Literatura ca soft și cu funcții compensatorii.
Regăsim articolul intitulat Eminescu chiar în partea introductivă a unei alte cărți a autorului – Visul Chimeric, iar unele experiențe, concrete, pot fi întâlnite și în alte texte. Am luat aceste suprapuneri ca pe niște mostre de autenticitate și de fidelitate scriitoricească, puse în contexte diferite ele “reacționează” diferit. Cartea autorului e produsul unei nețărmuite iubiri pentru literatură, pentru autorii care au fost îndrăgostiți de ea și nu au trădat-o niciodată.
(Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Ed. Humanitas, 2012, 208 pag.)
Talex 
N-am vazut inca textul asta in librarii, tu deja l-ai si recenzat. Ma intriga sa stiu ca cineva cu expunerea lui Cartarescu scrie despre Ada Kaleh, mai ales dupa ce am fost la Portile de Fier si-am vizitat muzeul insulei inecate.
Dincolo de asta, ma surprinde fraza „Textul postmodernist aproape că decretează inteligența cititorului” dupa ce in Breviar pentru pastrarea clipelor il citezi pe Paleologu care zice ca ” postmodernismul e zero, nu există. E numai o vorbă care umple gura snobilor”, dar tu ai postat textele astea in diacronie, pe cand eu, citindu-le in dimineata asta, pot sa le receptez sincronic.
Miha, cartea se gaseste in librarii, mie mi-a placut. referitor la postmodernism, eu nu ma raportez la el ca la o teorie, ca la o definitie, ci ca la un fenomen, postmodernismul e o varsta, o dovada de maturitate.