Un jurnal e făcut ca să-ţi poţi spune lucruri pe care tu însuţi nu le ştii.
Zen, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, mi-a luat ceva timp de lectură şi m-a plimbat prin mai multe stări sufleteşti. Să spunem că acest volum de însemnări personale, livreşti, culturale acoperă perioada anilor 2004 – 2010. Însemnările diaristului, din primii patru ani de viaţă ai jurnalului, se concentrează pe ceea ce ar trebui să fie O3. După apariţia ultimului volum al romanului Orbitor, autorul trăieşte , intens, emoţia receptării acestuia. Nu mi-a venit uşor să-l citesc pentru că multe din angoasele, „ruminaţiile” scriitorului mi s-au transmis şi mie. Eu, care nu prea dau importanţă viselor, am avut parte de coşmaruri, de insomnii chinuitoare. În prima sa jumătate, Zen pare a fi un jurnal la O3, jurnalul facerii, al scrierii treptate, mai întîi în minte şi apoi pe hârtie. Literatura e o experienţă a creierului, o zicere frumoasă ce lasă în afară mult cunoscuta – literatura , arta cuvântului. Autorul jurnalului e în căutarea scriitorului MC, un autor care se defineşte prin scris, trăieşte prin scris, scrisul ca un soi de fatalitate. Există la Mircea Cărtărescu o oarecare doză de autoflagelare, de autoumilinţă, urmate apoi de erupţii orgolioase. În Zen experienţa vieţii devine experienţă literară, viaţa alături de Ioana şi de Gabriel, mutatul într-o casă nouă, nenumărate „expediţii” culturale în oraşele Europei, perioadele petrecute la Berlin, Stuttgart, întâmplări mărunte din mâlul existenţei umane, toate contribuie la scrierea acestei cărţi. Chiar dacă uneori autorul strecoară detalii personale, urmează o frază în contrabalansare care ne aduce aminte că jurnalul falsifică viaţa, că jurnalul reprezintă o convenţie literară, realitatea jurnalului e diferită de realitatea cotidiană. Din acest punct de vedere jurnalul devine literatură şi nu mai este un gen periferic, biograficul e doar un pretext literar.
Următorii ani, 2008 – 2010, surprind încercările autorului de a demara noi proiecte, Theodoros, şi imposibilitatea dureroasă de a le pune în practică. La un moment dat MC afirmă ceva de genul – dacă tu, cititorule, nu vei pricepe câtă nefericire îmi va procura un eventual Premiu Nobel, înseamnă că nu ai înţeles nimic din cărţile mele. Într-un anume fel – Ce e dincolo de mult râvnitul Nobel? E o garanţie că nu vei fi uitat? Câţi premianţi nu zac azi în uitare şi în anonimat!
Recunosc că unele pasaje aduc a lamentaţie inutilă, aşa ar fi, dacă nu ar fi dublate în subsidiar de autoironii şi de o luciditate tăioase, de o privire retrospectivă aseptică. Or, meritul incontestabil al cărţii stă în faptul că autorul face literatură chiar şi atunci când pretinde că persoana sa nu mai reprezintă nimic în viaţa literară, când pretinde că scrisul i s-a alterat într- o neputinţă cronică. Dimensiunea intertextuală a jurnalului e importantă pentru că în paginile jurnalului se întâlnesc mai mulţi autori, un banchet literar la care vin marii scriitori ai lumii, se comentează, comunică între ei, îşi verifică potenţele (Nabokov, Joyce, Dostoievki, Flaubert, Canetti, Salinger, Llosa, Marquez, Borges). Cel ce tinde să redevină MC are însă doi favoriţi, din care va cita necontenit – Wittgenstein şi Kafka(scriitorul care şi-a ars 90 la sută din operă, aşa cum a făcut şi Gogol cu vol 2 din Suflete Moarte).
Nu ştiu de ce, în timp ce îl citeam, îmi tot şoptea în minte o voce – Mircea Cărtărescu e un om bun, niciodată nu m-am raportat astfel la o carte, de cele mai multe ori autorul (persoana fizică) nu mă interesează. Poate amestecul de viaţă personală, livresc, reprezentări asupra lumii, călătoriile la Sângeorz, umanitatea detaliilor ce transpar din paginile cărţii au fost decisive. Sunt conştient că aici nu vorbesc despre Zen, ci despre percepţia mea despre Zen. L-am văzut pe Mircea Cărtărescu la Târgul de carte Gaudeamus, l-am privit câteva secunde şi mi-am retras privirea, secvenţă în care a şi dispărut, nu avea cum să dispară atât de repede, m-am rotit printre standuri, dar nu l-am mai găsit. L-am privit cu admiraţie şi poate cu acea privire uleioasă pe care o detestă într-atât de mult, pentru că omul MC vrea să fie privit firesc.
Iată şi o listă de cuvinte, inedite pentru mine, dar de o sonoritate senzuală – partuză, inomabil, oţios, ghematrii, ruminaţie, pagur, oradalie, oblong, hipnagogic, copastie, coalescenţă, cornac, retablu.
Lungile perioade de depresie acută şi dezamăgire alternează cu scurte şi iluzorii perioade de fericire. Obsesia trecerii timpului, cei 50 de ani – (Mă apropii de 50 de ani şi-mi dau tot mai mult seama că am trăit degeaba şi că nu am ieşire din lumea asta fără drumuri. p.118 sau Şi sudoare şi gâfâit şi sărit brusc în sus şi refuz, din toată fiinţa mea, al gândului că voi dispărea pentru totdeauna. Teroare nemărginită la gândul că sunt în partea finală a vieţii că acum sau peste 25 de ani voi dispărea ca şi când n-aş fi fost. p.136)
Autorul se eliberează scriind, scrisul funcţionează ca o supapă pregătită să se deschida ori de câte ori este nevoie – (Paginile astea, proaste şi inutile, pe care le veţi cita în cronicile voastre ca noi şi noi dovezi de imoralitate şi paranoia adunate la dosar, n-au decât un sens: să las aici încărcătura de suferinţă, să pot merge mai departe eliberat de ura voastră şi de frica mea de voi. p. 176)
Un foarte util sfat privind lectura şi receptarea produsului literar, urmat de o constatare în care, din păcate, mă recunosc, cel puţin parţial – (Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm în edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii. Când cei de azi citesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste care nu e nimic. O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproape aleator, degetul mare sau îl lasă în jos. S-a dat verdictul. p. 362)
Unii încearca să facă ficţiune inventând personaje şi evenimente, forţând condeiul degeaba, Mircea Cărtărescu scrie un jurnal nepretenţios în care oferă cititorului frumoase pagini de literatură şi un exemplu de exerciţiu literar.
(Mircea Cărtărescu, Zen, Ed. Humanitas, 2011, 632 pag)
Talex 
Lasă un răspuns