Deşi ne credem diferiţi unii de alţii, experienţele pe care le acumulăm sunt uimitor de asemănătoare. Articolul Cristinei Boboc – Acasă, în ghetou –, publicat în numărul anterior al revistei Contrafort, deschide o temă de discuţie (şi de reflecţie) care-l priveşte nu doar pe basarabeanul plecat la studii în România, ci şi pe cel rămas acasă.
Studenţia mea gălăţeană mi-a oferit multiple ocazii să privesc fenomenul integrării basarabenilor, din postura de martor (cazul fericit), şi să îl trăiesc, în rol de actor fără voie, pe propria piele (dar despre asta ceva mai încolo). La vârsta de optsprezece ani, România îmi apărea asemenea unui Eldorado, meteahna idealiştilor, mi se trăgea din familie, istorisirile patriotarde ale părinţilor îşi făcuseră efectul, iar basmele românilor, în supradoze de lectură, lăsaseră amprente vizibile.
Odată ajuns la Galaţi, m-a mirat, contrariat de-a dreptul, că studenţii basarabeni afişau un dispreţ ţanţoş şi o superioritate nejustificată faţă de cei români, numindu-i zeflemitor – „romici”. Cei proaspăt veniţi şi mai slabi de înger erau imediat înregimentaţi grupului („gaşcă” e un cuvânt pe care basarabenii nu îl suportă), li se asigura protecţia în schimbul unor servicii, li se mai spuneau şi câteva „poveşti cu sperietori”, menite să oprească din faşă orice împotrivire. Eram totuşi asiguraţi (şi eu eram unul dintre cei mai slabi de înger, dar am evitat înregimentarea) că nu vom păţi nimic şi că timpul pedepselor şi al bătăilor trecuse, că se mai întâmpla undeva pe la Iaşi, dar la Galaţi, dacă vom fi ascultători, vom sfârşi bine!
Mult lăudata toleranţă a basarabenilor intra în contradicţie cu apucăturile confreriei studenţilor, orice diferenţă era rapid catalogată drept deviere. Normele comportamentale, bine fixate şi întreţinute de membrii grupului, legitimau un anume fel de a fi – zgomotos, ostil, persiflant. Unii basarabeni veneau plini de candoare, cu un elan patriotic promiţător, iar peste noapte alunecau în trapa moldovenismului. De unde această nevoie personală de a-ţi inventa o altă identitate, de a încerca să fii diferit în interiorul României, când toate argumentele converg spre o unitate identitară? Ce complex se ascunde sub franjurile acestui demers nociv? Cazul grupului mi se părea clinic, nevoia de a epata, de a ieşi din anonimat printr-o performanţă a derizoriului nu făcea decât să accentueze ruptura şi să-l izoleze în bizarerie. Eludarea bunului-simţ provoca rumori generale printre ceilalţi locatari ai căminului. Suspecţi nu mi se păreau cei care aveau de-acasă idei gata conturate, aici se putea lucra, ci acei care îşi formau românofobia în perioada studiilor. Frăţia („bratva”, rus.) conţinea tipologii umane diferite, însă unite toate de forţa colectivă a idiosincraziilor. Cred că dispreţul patologic faţă de alţii nu e decât dispreţul inconştient faţă de propria persoană.
Cunoaşterea insuficientă a limbii române îi aşeza într-o poziţie inconfortabilă, de aceea mulţi dintre ei se retrăgeau într-o pseudoidentitate, îmbrăcată ca o formă de protecţie. Vorbeau în rusă sau într-o română stricată, punându-şi interlocutorii în dificultate, sugerându-le parcă – sunt egal cu tine pentru că nici tu nu îmi înţelegi limba. O egalitate prin diferenţe şi nu prin asemănări, cum ar fi fost firesc. Nu am înţeles niciodată de ce sărbătoreau cu fast şi ostentaţie Revelionul pe stil vechi. Pot accepta gestul ca un pretext de distracţie, dar să oficializezi bacanala şi să faci declaraţii la televiziuni cu acoperire naţională că astfel îţi păstrezi „sfintele tradiţii” mi se pare o ipocrizie. Câţi dintre cei întorşi acasă sau rămaşi în România vor mai fi sărbătorit evenimentul pe stil vechi?
Îi priveam cu admiraţie pe studenţii basarabeni de la Braşov, Timişoara şi Cluj, impresia mea era că ei reuşiseră să se integreze, să pună accentul pe asemănări şi să-şi valorifice alteritatea. Pe când la Galaţi, contactul vizual pe care îl puteau stabili cu înşiruirea de sate de pe malul stâng al Prutului îi făcea pe studenţi să se simtă tot acasă, cei zece kilometri nu-i desprindeau mental de spaţiul natal, erau prea puţini ca să taie chinga psihologică. Exista, bineînţeles, o categorie de studenţi basarabeni care îşi vedea de ale studenţiei, se adaptase şi făcea performanţă. Însă tonul îl dădeau ceilalţi, mai mulţi şi mai verbali.
Intrarea României în UE, înăsprirea controlului la frontiere au tăiat din activităţile extraşcolare, cu tentă economică, ale studenţilor, care din discipoli sârguincioşi deveniseră şoferi pe rable sovietice sau pe mercedesuri ajunse la majorat. Transportând benzină şi ţigări. Studenţia pălea în faţa acestei preocupări. Cunoşteai un basarabean după modul în care îşi amenaja camera, mai exact după lipsa oricărei amenajări, camera avea un aer sumbru, de depozit, ţigările treceau mai întâi pe aici, până la a fi valorificate. În discuţiile pe care le-am avut cu unii dintre ei (luaţi separat păreau de treabă), recunoşteau stingheri – Ei, până la urmă tot români suntem! Dar de ce până la urmă şi nu din prima? De ce trebuie să trăieşti experienţe umilitoare, când în sinea ta cunoşti adevărul? Ajungi la o concluzie pe care o aveai de la început în buzunarul conştiinţei, dar ai neglijat-o metodic.
Ziceam la începutul articolului că am trăit fenomenul pe propria-mi piele. Există multe personaje, adepte ale direcţiei moldoveniste, cu care aş accepta să semnez o reconciliere. Pe Vasile Stati însă nu-l pot ierta. Din cauza dicţionarului său (am insistat într-un moment inoportun că „marşutcă” înseamnă maxi-taxi şi nu slugoi) m-am ales cu o unghie smulsă de la picior, cu o duzină de pumni în cap şi cu nişte echimoze substanţiale. Făptaşul, student în anul cinci, purta un nume poetic, Lucian.
În afara grupului, descopeream o realitate puţin diferită, îmi imaginam că basarabenitatea noastră (o românitate lustruită în exces) contează, că vom fi întrebaţi cum rezistăm rusificării (eroic! cum altfel?), mă gândeam chiar că vreo autoritate universitară avea să ne ţină un lung discurs plin de gratulaţii şi mulţumiri, în numele tuturor românilor (Ah, românilor de pretutindeni!), că doar participasem la protestele din primăvara lui 2002. Însă, nimic. Apatie generală! Uneori, eram întrebat de vreun coleg (cu bune intenţii, desigur):
– Da’ ce limbă vorbiţi voi acolo în Basarabia?
sau şi mai şi:
– Da’ cât e de frig la voi în Siberia?
Întrebările m-au curăţat de certitudini (pe atunci aveam doar certitudini), de ideile fixe (fixaţii?) şi au resetat relaţia mea cu România. Primul accident s-a petrecut la frizerie, nu ştiam cum să-i spun „hairstylist-ului” să-mi scurteze perciunii şi să-mi facă bordura. Ne uitam perplecşi unul la altul, mai mult eu decât el, până când m-am confesat, dezarmat – sunt basarabean şi nu stăpânesc întreaga topografie capilară. Bineînţeles că i-am spus-o altfel. E nevoie de o cunoaştere reciprocă, sinceră şi descărnată de mitologii subiective.
Am cunoscut şi un moldovean din Transnistria, mi-a fost coleg de cămin, care pe parcursul celor patru ani a urmat o transformare surprinzătoare. Scepticismul identitar nu-l mai caracteriza, la terminarea studiilor avea convingeri ferme şi împărtăşea alte valori. Am aflat mai târziu că a obţinut şi cetăţenia română. Nu există un reţetar al integrării, fiecare individ dispune de mijloace proprii de a se face înţeles, de a-şi comunica trăirile şi de a se adapta. Din păcate, studentul basarabean ajunge rareori să exclame: „Ce escapadă! Ce salt în adânc!” şi îşi trăieşte studenţia în trecere, printre altele, ca o înlesnire pentru alte activităţi.
Şi ca un corolar al celor spuse până acum, respectul de sine şi încrederea în forţele proprii se impun a fi exersate, astfel încât să facă parte din fibra interioară a fiecărui individ. O mai bună cunoaştere a limbii române ar facilita adaptarea studentului basarabean, nu l-ar mai arunca într-o zonă nefertilă şi de falsă mândrie „provincială”. Una dintre tarele celui venit la studii în România e că nu ştie să-şi fructifice raţional şi eficient moştenirea culturală. De care nu trebuie să-i fie ruşine. Din contra!
_______________
Nota redacţiei:
Mărturiile celor doi autori, Cristina Boboc şi Alexandru Tabac, despre diversele manifestări ale „specificului basarabean” în România, despre integrarea adesea sinuoasă a tinerilor noştri (mai mult sau mai puţin) studioşi în mediul universitar din dreapta Prutului, deschid, de bună seamă, o dezbatere interesantă şi utilă, pe care am mai purtat-o în paginile Contrafortului. Am dori să o continuăm, imprimându-i un suflu nou, de aceea vă invităm, stimaţi cititori, să ne trimiteţi ideile şi reflecţiile voastre pe această temă, relatări despre experienţe ce merită a fi cunoscute şi împărtăşite. Le vom publica în funcţie de calitatea acestor texte şi în limita spaţiului disponibil.
(Articol publicat în revista Contrafort Nr. 11-12 (205-206), noiembrie – decembrie 2011)
Talex 