Alexandru Vakulovski scrie cu două mâini, ce scrie bine prima, anulează a doua, încât la încheierea lecturii eşti pus într-o situaţie dilematică. Să dai crezare realităţii brute sau să te laşi pătruns de ficţiune (forţată şi ea pe alocuri)? Încerci cumva o reconciliere între cele două tendinţe. Poate că sunt eu de vină şi nu pricep acest „nou limbaj literar”, dar o să mă explic. Nici un destin uman nu-mi este prezentat într-un mod convingător, portretele sunt îngroşate, cu striaţii burleşti, nici măcar nu pot fi tragice. Te cruceşti câtă „mardeală” pot încasa. Priveşti câteva personaje care, în afară de „futai”, pastile şi canadieni, nu au altceva nimic de făcut.
Dacă spui că nu îţi plac textele lui A. Vakulovski, ţi se va imputa că eşti ipocrit ori pudibond. Nu „limbajul licenţios” deranjează, ci proasta sa întrebuinţare, inadecvarea, nepotrivirea. Invocarea unor personalităţi ca Băsescu, Gelu Voican – Voiculescu, Iancu, Horia, Cloşca şi Crişan reprezintă un fel de exerciţiu mnemotehnic şi „naţionalizează”, filtrează discursul literar. Accentele freudiene sunt uşor de sesizat – „Totul e legat de futut”, p. 33, numai că dacă stăm bine şi ne gândim există nevoi mai importante decât sexul. Dacă n-ai avea ce mânca şi ce bea (apă), nu cred că ţi-ar mai arde…
Apoi, se strecoară şi unele inadvertenţe – la pagina 67 naratoarea declară – „Nu mai fumasem până atunci”, deşi la pagina 64 spune – „Beau şi fumez”. Ar fi posibil dacă am avea doi naratori diferiţi.
Am găsit şi câteva idei care mi-au plăcut – „noi, fiind ardeleni, îi înţelegem mai bine (pe basarabeni) decât restul românilor” p.55. Intrăm aici într-o zonă de percepţie afectivă, generată de un trecut istoric similar dintr-un anumit punct de vedere. Apariţia unor personaje imaginare – Piticii, Cavalerul, Omul de gumă, trimit povestea în tinda fabulosului şi a aluziei, dar e prea puţin. Textul se vrea un cântec de jale adus Roşiei Montane, a cărei decădere morală şi fizică transpare din activităţile „economice” ale localnicilor – dezgropatul şi mutatul morţilor, secvenţă ce aminteşte întrucâtva de cea din Generalul armatei moarte.
Cred că Alexandru Vakulovski a apelat la un fals instrumentar pentru scopul pe care şi l-a asumat. Faptul că îmbracă o identitate feminină, ni se sugerează deci o transpoziţie, nu face textul mai literar. „Sexul” (frust, animalic) care se vrea doar un pretext pentru a dezveli multiplele faţete ale violenţei, subminează ficţiunea, o sufocă, omoară textul.
Incursiunile în interiorul minelor-vagin echivalează cu o regăsire a spaţiului protector, căldicel adică. Aceste intrări-ieşiri succesive, din mină, favorizează reflecţia naratoarei. Mina e un soi de „văgăună” simonologică.
Discursul lui Alexandru Vakulovski mi se pare prea vehement, prea radical, cumva antiliterar.
(Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau salvaţi-mă la Roşia Montană, Ed. Cartier Rotonda, 2010, pag. 120)
Talex 