Spaţiul literar românesc pare bântuit de ceva vreme de mai multe prejudecăţi, una dintre ele susţine că după căderea regimului comunist, paradoxal, nu se mai scrie o literatură suficient de valoroasă, că literatura ultimilor douăzeci de ani nu confirmă aşteptările anterioare, libertatea de expresie nu ar fi adus în acelaşi timp şi un surplus axiologic. Se tot accentuează ideea că într-un regim coercitiv scriitorul era obligat să inoveze/inventeze noi formule poetice în logica unor eschive salvatoare, că deseori retrăgându-se în ambiguităţi prozastice sporea dimensiunea interpretabilităţii.
Am putea cita cu lejeritate şi convingere cel puţin câteva titluri care contrazic prejudecata sus-menţionată, de la Orbitor-ul cărtărescian, trecând prin Exuvii-le Simonei Popescu, ajungând la Pupa Russa a lui Gheorghe Crăciun sau chiar până la recentul Matei Brunul. Am putea include, la limita temporală, şi Femeia în roşu (apărut în ’90, dar dat la tipar în ’88). Există, bineînţeles, mult mai multe cărţi care cinstesc şi înnobilează literatura ultimelor două decenii. Cărţi care consolidează un gen sau îl epuizează, care anunţă o nouă tendinţă în materie de modă literară sau confirmă o tradiţie, cărţi premiate sau neobservate de criticii vremii, dar scrise bine, corect, dintr-un impuls creator şi din care emerg mai târziu opere fundamentale. Pentru că orice carte citeşte şi rescrie experienţa altor cărţi.
Romanul lui Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, a fost recompensat cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2009. Oferă o lectură surprinzătoare şi revelatorie. Chiar dacă unii intelectuali, de primă mână, militează pentru excluderea din uz a sintagmei – o sinceră radiografie a societăţii, percepută ca fiind decrepită/anacronică şi în contradicţie cu autonomia textului, nu putem ignora o asemenea extensie semantică.
Acţiunea romanului e plasată în anii patruzeci, urmau să vină legionarii la putere, să fie înlăturaţi la scurt timp, România avea să intre în război de partea Germaniei naziste şi apoi să întoarcă armele şi să suporte ocupaţia rusească, iar vânătoarea refugiaţilor basarabeni să ia amploare. Şi toate aceste evenimente, majore, sunt resimţite acut de comunitatea Medgidiei, o lume departe de a fi perfectă, dar care conţinea câteva ierarhii solide, ce o făcuseră funcţionabilă până atunci. Diversele etnii – turci, tătari, greci, armeni, evrei – conlocuiau într-un mod paşnic cu populaţia autohtonă şi-i confereau acesteia un suflu cosmopolit, însă rebeliunea legionară şi războiul au stricat echilibrul interetnic. Naţionalizarea (confiscarea proprietăţilor, de fapt) avea să distrugă o societate care abia începuse să stăpânească nişte principii economice sănătoase. Numai că tragedia acestei lumi e îmblânzită (în carte) şi devine într-un anume fel suportabilă, e coborâtă în derizoriu, în viaţa unui oraş de provincie în care, aparent, nimic grav nu se poate întâmpla. Dar vom avea parte şi aici de crime învăluite în mister, de amoruri cu năbădăi, de intrigi spectaculoase şi, de ce nu – de prietenii emoţionante.
Cartea nu lasă deloc impresia că e scrisă la peste şaptezeci de ani distanţă, din contra, parcă ar fi fost concepută chiar atunci, în plin tumult social, şi păstrată ca prin minune în nu ştiu ce sertar al literaturii. În spatele oraşului Medgidia se află destinul întregii ţări, căci nimeni nu a fost păsuit şi nimeni nu a fost cruţat. Romanul îşi croieşte o structură inedită, cele 103 povestiri care îl formează au fiecare propria tramă, pot fi citite separat cu un grad similar de interes, dar în acelaşi timp sudează firul narativ şi conturează o imagine de ansamblu. Pe lângă istoriile particulare consemnate în carte se întrezăreşte şi portretul psihologic al românului, un portret colectiv de care, uneori, nestatornicia, laşitatea şi trădarea nu sunt străine. Însă metehnele pot fi mai degrabă înţelese ca o cale de supravieţuire. Lumea din cartea lui Cristian Teodorescu ne apare într-o ipostază tragic-trist-caricaturală, trăindu-şi lent şi sigur declinul.
Ultima povestire, Oraşul de atunci şi cel de apoi, rescrie rezumativ povestea închegată pe parcursul cărţii, dar ce anume generează acest demers? O conştiinţă a fragmentării textului, de unde şi nevoia de a relua schematic destinele protagoniştilor sau (şi înclin spre această variantă) tentaţia de a demonstra cum se construiesc două tipuri de text. Pentru că povestea de final este de fapt story-ul iniţial (hipotextul), de la care se pleacă şi din care s-a scris întreaga carte. Şi poate pentru că scriind o carte avem întotdeauna impresia că ceva mai poate fi salvat.
____________
Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Editura Cartea Românească, 2009, 280 pag.
Articol publicat în revista Contrafort, Nr. 5-6 (211-212), mai-iunie 2012
Talex 
Lasă un răspuns