E prima mea întâlnire cu James Joyce, un autor pe care l-am tot amânat, de frică.  Dacă e să ne luăm după notaţia din final, constatăm că romanul a fost scris pe parcursul a zece ani, 1904 – 1914. E uimitor cum evoluează discursul auctorial, copilul Stephen se exprimă simplu, răstălmăceşte sensurile lumii prin cuvinte puţine, esenţiale, studentul Stephen Dedalus ţine prietenilor prelegeri de estetică şi de teorie literară (Ce este arta?, Cum se defineşte emoţia artistică?, Raportul Autor/Text), într-un limbaj elaborat, garnisit cu exemple din Aristotel şi din scrieri religioase medievale. Stephen Dedalus, protagonistul romanului, e un personaj bine construit, trăirile existenţiale, stările sufleteşti îi sunt surprinse în detaliu, nuanţat. La un moment dat, e aproape gata să-şi asume destinul monahal, nu o va face însă, urmându-şi propriul crez. 

         De fapt, cititorul asistă la transformarea interioară a acestui personaj, la o  maturizare intelectuală, dificilă, dar în cele din urmă, eliberatoare. Numele personajului are o conotaţie simbolică – Dedalus, arhitectul aruncat în labirint de regele Minos, cel care îşi depăşeşte condiţia, inovează, scapă de prizonierat, construindu-şi aripi.

        Conflictul religios e una din temele centrale ale cărţii, Stephen e martorul unor discuţii aprinse, avându-i ca actanţi pe membrii familiei. Unii din ei alunecă într-un bigotism alienant. Nu am întâlnit nicăieri o imagine a iadului mai înfricoşătoare ca cea din acest roman, iadul ca un chin continuu, desăvârşit, dusă dincolo de fantezia comună. Un tablou care îţi face pielea de găină. Criza religioasă nu se manifestă, aşa cum am fi tentaţi să credem, doar printr-un deficit al practicii/prezenţei elementului religios, ci şi printr-o suprasolicitare a temei. Religiosul, prin toate supapele, invadează existenţa indivizilor. În sufletul lui Stephen se deschide o falie, generatoare de contradicţii majore, cunoaşte parfumul femeii şi plăcerile trupeşti, iar tribulaţiile nu vor pregeta să apară. E în acelaşi timp o carte extrem de sinceră, poate de aici se trage senzaţia de autenticitate, sentimentul că fiecare bărbat a fost la vârsta lui, cel puţin la nivelul faptelor, un Stephen Dedalus. Transpare, în paginile cărţii, efigia unei societăţi sufocate de omniprezenţa religiosului – „ Un neam de preoţi şi uitat de Dumnezeu”p. 74,

       Am întâlnit o frază impregnată cu un sens anticipator – „Statele Unite ale Europei viitorului”. Sper să nu fie o eroare de traducere!

      Lectura cărţii mi-a procurat, trebuie să recunosc, un sentiment de vinovăţie, ca şi când multe din sensurile acestei cărţi mi-ar fi scăpat.

(James Joyce, Portret al artistului în tinereţe, Ed. Pentru Literatură Universală, 1969, pag. 390.)

Read Full Post »

         Nu e deloc uşor să fii fiul lui Tudor Vianu. Să ai chinuitoarea temere că nu îţi vei putea depăşi tatăl. Să trăieşti sub greutatea acestei moşteniri. Ion Vianu are alura unui intelectual autentic, cu o cultură clasică solidă, bine sedimentată. Însuşirea clasicilor antichităţii era, spune autorul, obligatorie, o carte de vizită. A ales medicina, renunţând temporar la literatură, va reveni însă la ea, nu doar ca cititor, ci şi în calitate de scriitor. Amor Intellectualis, Romanul unei educaţii. Dragostea pentru artă, literatură ţese fire invizibile între practicanţii acestui cult.
       Cum o fi să-i cunoşti sau să-i fi văzut măcar o dată pe Edgar Papu, Nicolae Balotă, George Enescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mihai Ralea, Matei Călinescu? Să citeşti scrisori trimise de Ion Negoiţescu şi Constantin Noica? Să nu-ţi fie deloc străine nume ca Nichita Stănescu, Ion Barbu, Petru Creţia, Vladimir Ghika? Un roman autobiografic despre propriul destin, despre iubiri frugale şi eşecuri asumate, despre vulnerabilitatea intelectualităţii şi chiar despre România postbelică. Ce meserie trebuie să îţi alegi ca să poţi înşela vigilenţa regimului şi să-ţi garantezi o doză acceptabilă de libertate? Cum să te sustragi coerciţiei? Medicina e o alternativă! Amor Intellectualis e un roman al formării interioare, al unei „ecologii spirituale” şi, de ce nu, al unui „joc cu mărgele de sticlă” – („[…] devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi în realitate.” pag. 146). Un remediu contra deziluziilor majore – („Oare viaţa nu se poate isprăvi decât ca înfrângere?” pag. 365).
        Cartea aruncă priviri circulare asupra modului în care intelectualitatea a fost decimată, persecutată şi pervertită. Obligată să trădeze şi să-şi automutileze esenţa. Anii ’50, ’60, cei mai dificili, „deceniul negru”, au provocat un rău incomensurabil, dar cel mai grav – au schilodit conştiinţa românească. Frica, sub toate formele ei,  violentează psihicul maselor. Cum se declanşează fluxul memoriei? În ce măsură amintirile pot fi reconstituite? – („Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. […] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă.” pag. 146). La paginile 146, 147 autorul îşi devoalează strategia narativă sub forma unei lungi digresiuni. Ion Vianu îşi comentează propriul text – („Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj.” pag. 147). Autorul se deconspiră.
       În România acelor timpuri exista senzaţia unor lumi paralele. Pe de o parte, unii erau torturaţi în subsoluri, pe de alta, se ridicau „triumfător” noi cartiere, ţăranii deveneau orăşeni şi visau cantitativ la fericire. Multe dintre explicaţiile autorului se strecoară printr-o fantă psihologică. Iată cum se aşază relaţia maestru/discipol – („[…] nevoia de maestru şi aspiraţia de a te elibera de el […]” pag. 184). Un tip de relaţie care fascinează şi copleşeşte/inhibă în acelaşi timp.
        Cititorul găseşte informaţii preţioase despre protocronismul românesc, acel „curent” care transforma România în „ombilicul” civilizaţiei umane şi care nu făcea decât să consolideze şi să justifice poziţia clasei guvernante. Intelectualul ca diversiune, o posibilă grilă de interpretare.
Edgar Papu e, poate, personajul cel mai bine fixat în amintirea autorului. E repetitivă imaginea lui Edi, căruia îi revine obligaţia, în seara de Ajun, să aprindă lumânările din vârful bradului. Un personaj care ajunge „sub vremi” în cele din urmă, dar a cărui operă probează o rezistenţă calitativă certă. Amor Intellectualis era un „izvor de delicii, de mângâieri sufleteşti şi de slăbiciune”, generat şi împărtăşit de Tudor Vianu discipolilor. Un avertisment şi o constatare – „Un om inteligent nu se plictiseşte niciodată!”, „Călătoria este o metaforă a morţii…”
_________
Ion Vianu, Amor Intellectualis, Romanul unei educaţii, Ed. Polirom, 2010, 408 pag.

(Articol apărut în Contrafort Nr. 9-10 (203-204), septembrie-octombrie 2011)

Read Full Post »

           Mătuşa Julia şi condeierul. Ce festin literar! Llosa e fabulos, magic şi inovator. Romanul său, scris în 1977, respiră atât  de multă prospeţime şi vivacitate. Autorul construieşte personaje memorabile, cine îi poate uita pe Fonchito, pe Don Rigoberto sau Dona Lucrecia, iar acum pe Pedro Camacho – condeierul. O imagine tragico- caricaturală a condiţiei de scriitor. Pedro Camacho e un personaj extrem de trist, nu îşi conştientizează în totalitate nefericirea,  de aici rezultă un surplus al tristeţii, copleşitor. Romanul, la primul nivel, ar fi unul autobiografic, vocea naratorului-personaj Mario (Varguitas) e identică cu cea a lui Mario Vargas Llosa, şi nici nu se încearcă vreo disimulare. La un al doilea nivel, dăm cu nasul într-o cratiţă de ficţiune, construcţia romanului întinde o capcană cititorului, îi pune mintea la treabă. Iniţial, am aşezat povestirile sub semnul egalităţii, cea a lui Marito cu cea a sergentului Lituma sau a doctorului Alberto de Quinteros. Numai că singura care continuă, după întreruperi în care sunt intercalate alte povestiri, e cea a lui Marito, Mătuşa Julia şi Pedro Camacho, autorul teatrului radiofonic.

            E uimitor să citeşti mai multe cărţi într-o singură carte, aproape fără să îţi dai seama, prima  – cu infiltraţii biografice în care Mario îşi surprinde formarea scriitoricească şi fantasmează: „visam să călătoresc în Franţa şi să locuiesc într-o mansardă din cartierul artiştilor, consacrându-mă cu totul literaturii, cel mai formidabil lucru din lume” p.87, iar celelalte – extraordinare exerciţii de ficţiune. Mario trage o concluzie bizară – „literatura şi copiii sunt incompatibili” p.88, înclin să nu-i dau dreptate autorului. Poveştile celorlaltor personaje, Lucho Abril Marroquin(iehovistul), Frederico Tellez Unzategui (exterminatorul de rozătoare), reflectă posibilităţile autorului de-a inventa noi personaje şi noi situaţii alambicate. Problema mea consta în faptul că la un moment dat am încercat să unesc firele narative, însă fără succes, unul singur continua- cel care îl avea ca protagonist pe Marito. Deşi luam în calcul că poveştile intercalate i-ar putea aparţine lui Pedro Camacho, nu aveam certitudini majore, până când Marele Pablito ne lămureşte – „Dar nu este o ştire, ci teatrul radiofonic de la unsprezece” p.262.  După această deconspirare a sursei poveştilor, mi-am dat seama că primul indiciu venise de la Mătuşa Julia – „ea mi-a povestit că în teatrul radiofonic de la trei, un tip din San Isidro, băiat bun şi mare surfist, avea relaţii, nici mai mult nici mai puţin, decât cu soră-sa, pe care culme a ororii, o lăsase însărcinată.” p.90. Mi- a scăpat indiciul pentru că m-am gândit că teatrul lui Pedro Camacho „furase” subiectul dintr-o întâmplare reală. Un al doilea indiciu vine de la Mătuşa Olga – „[…] spunea că Pedro Camacho prea era ridicat uneori în slăvi şi că povestea cu pastorul care „se rănise” în faţa judecătorului, ca să deovedească că n-a violat o fată, li se păruse exagerată tuturor prietenelor ei […]” p.152. Iarăşi m-am gîndit că Pedro Camacho se inspirase din „cruda” realitate, că ar fi un copiator al acelor evenimente,  de o mare rezonanţă în societate. Piesele din teatrul radiofonic, jucate pe mai multe voci, nu se pliau pe structura unei povestiri clasice.  Un al treilea semn, mai explicit,  îi aparţine chiar lui Pedro Camacho – „Trebuie să dau câteva sfaturi unui laborant francofil, care şi-a ucis fiul,  […]”p.190.

            În cele din urmă, Pedro Camacho amestecă personajele, le trece dintr-o povestire în alta, realizează combinaţii de nume, le omoară, le arde, le sufocă, le îneacă, ca să apară apoi într-o altă povestire, nevătămate şi gata de acţiune – „Caraghios nu este faptul că le trece dintr-o piesă în alta, ci că-i tot învie, […]”p.268. Radioascultătorii se revoltă, iar Pedro Camacho ajunge la ospiciu, iată că un scriitor are mari şanse să ajungă nebun.

            Mario Vargas Llosa dezvoltă un umor veritabil, unele replici te fac să izbucneşti în râs.  O anumită descriere a fizionomiei masculine e reluată de câteva ori pe parcursul cărţii – „Era un bărbat cu fruntea lată, nasul acvilin, privirea pătrunzătoare, drept şi bun la suflet”.

            Cititorii argentinieni, cei serioşi şi lipsiţi de simţul umorului, s-ar putea simţi jigniţi de afrontul adus patriei lor. Pedro Camacho urăşte Argentina, o vede ca pe „o ţară cu un prost renume”, „ţara vacilor şi a tangoului”, etc. Scriitura lui Llosa te încântă, e şi nostalgică, şi gravă, şi jucăuşă, şi sobră, şi efervescentă, şi ironică. Cum rar poate fi alta. În ediţia Humanitas 2010 s-a strecurat o eroare, fraza sună astfel – Probabil că Roberto, mereu absorbit de afacerile lui, nu era în măsură să-l sfătuiască pe Roberto. p.32. În ediţia Univers 1985, – „Probabil că Roberto, mereu absorbit de afacerile lui, nu era în măsură să-l sfătuiască pe Richard ” p.47.

             Mario e un personaj cu o corespondenţă vizibilă în realitate, se sincronizează cu timpul obiectiv, pe când  Pedro Camacho rămâne ancorat în ficţiune şi pendulează neputincios între condiţiile umile pe care le incumbă mediocritatea. Mătuşa Julia şi condeierul are o explicită dimensiune autoreflexivă, e un text din culisele scrierii,  despre cum se naşte literatura.

P.S.  Am uitat un detaliu important. La sfârşitul cărţii asistăm la o scenă simbolică. Mario va prelua atribuţiile lui Pedro Camacho, intră în chichineaţa acestuia şi se aşază la masa de scris.

 (Mario Vargas Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul, Ed. Humanitas, 2010, 367 pag.)

Read Full Post »

         Se întâmplă, ca tot citind un autor, să te obişnuieşti cu particularităţile stilului său, cu felul  în care îşi „creşte” povestea şi o modelează.   În Omul duplicat ,  Jose Saramago pleacă de la o anomalie genetică. Profesorul de istorie Tertuliano Máximo Afonso află, stupefiat, că în acelaşi oraş, de cinci milioane de locuitori, există un dublu al său, o copie fizică exactă.  Din acest moment,  Máximo Afonso se lansează într-o căutare febrilă, ţesută din evenimente poliţist-detectiviste. După moartea dublului său – António Claro (am ajuns la sfârşitul cărţii), apare un al „treilea dublu”, dar Máximo Afonso va avea grijă să-şi păstreze statutul.  E o întreagă poveste, cu schimburi de roluri, fiecare din cei doi culcându-se cu iubita/soţia celuilalt. Laşităţile protagonistului sunt prost simulate, accesele de orgoliu se dovedesc tardive şi inutile.

         În Istoria asediului Lisabonei, un personaj se hotărăşte să strecoare un „Nu” în rescrierea unei istorii, ceea ce schimbă/modifică/subminează adevărul factologic. În Intermitenţele morţii , moartea îşi suspendă temporar activitatea şi va genera, iniţial, o bucurie neţărmuită, apoi nedumerii absconse şi, în cele din urmă, haos.  Se înscrie şi moartea într-o ordine. În Toate numele,  un funcţionar anonim al Oficiului Stării Civile  sustrage datele personale ale unei femei, efectuând dese incursiuni în burta labirintică a stabilimentului, reuşind prin acest demers ca „morţii” şi „vii” să nu mai fie păstraţi în compartimente separate.  În Eseu despre orbire, toţi cetăţenii orbesc, cu excepţia unei persoane. Rezultă o imagine apocaliptică.

          În romanele lui Saramago se întâmplă întotdeauna ceva neaşteptat, secvenţe ce sar din oridinea firească a înţelegerii lumii, după care se restabileşte echilibrul, măcar şi parţial.  Omul duplicat ar putea fi o rescriere modernă a mitului lui Narcis sau a poveştii lui Pygmalion, toată literatura lui Saramago face aluzii la destine mitologice, biblice. Jose Saramago îşi comentează textul, e un procedeu comun în literatura actuală – ([…] această descriere veselă, organizată într-o succesiune simplă de date narative în care, în mod deliberat, n-a fost permisă introducerea nici unui singur element cu caracter negativ, ar trebui să pregătească acum, cu dibăcie, o operaţiune de contrast care, în funcţie de obiectivele romancierului, ar putea fi atât de dramatică, cât şi brutală sau înspăimântătoare, de exemplu, o persoană asasinată pe podea şi scăldată în propriul sânge, o adunare consisctorială de spirite, […] pag. 263-264).

         Totuşi, Omul duplicat m-a surprins mai greu, multe din faptele personajelor sunt uşor de anticipat, ceea ce edifică textul e tensiunea de final, efectul unei construcţii detectiviste. E un roman despre alterarea identităţii, când cineva e identic cu tine, nu mai ştii pe cine vezi în oglină.

Jose Saramago, Omul duplicat, Ed. Polirom, 2009, 320 pag.

Read Full Post »

        Nu ştiu cum se face că, uneori,  o carte reuşeşte să te descurajeze, să te demobilizeze. În logica a ceea ce conţine, cartea lui Andre Pleşu ar fi trebuit să aibă un titlu mai lung, completând tema pe care o ia în discuţie – Despre frumuseţea uitată a vieţii şi despre urâţeniile ei neuitate. Textele ce formează corpul acestei cărţi au fost publicate în Adevărul şi Dilema Veche. Cartea se vrea, în definitiv, “un mic compendiu de înţelepciune populară”, dar îşi asumă riscul de a putea rata acest deziderat.

        Tematica articolelor amestecă sacrul şi profanul, religiosul şi politicul, grotescul şi tragicul, seriozitatea şi băşcălia şi, deşi nu pretinde a fi un “reţetar”, oferă generos un amalgam de soluţii coroborate cu bunul-simţ şi cu buna- cuviinţă. Dintr-un punct de vedere, discursul autorului e elitist, departe de a fi “mundan” (cum îi place să se exprime Dlui Pleşu). Din altul- autorul are grijă să se plaseze ideatic, în dozaje minime, şi în tabăra celor luaţi în colimator.  Se recunoaşte, teatral, adică în sens artistic, în toate ipostazele ce pot urâţi şi înfrumuseţa o existenţă.

        Andrei Pleşu denunţă exclusivismele de orice culoare, absolutismele ce evacuează reflecţia, ezitarea şi introspecţia. Sensul vieţii ar sta în căutarea sensului şi nu în decretarea aflării lui.  Despre frumuseţea uitată a vieţii e o carte ce surprinde acutizarea crizei de identitate (etnică, religioasă, profesională, lingvistică), marasmul estic şi tranziţia (eternă) ce distorsionează şi compromite valorile. Găsim idei interesante – singurătatea nu e cea mai mare pedeapsă, din contra, cele mai insuportabile măsuri punitive impun lipsa singurătăţii. În închisorile din China, inculpatul avea în permanenţă pe cineva în preajmă. Deci, singurătatea e revigorantă, personalizantă, îţi garantează întremarea, unicitatea, absenţa ei te volatilizează.

        Autorul consideră că avem foarte multe frici, inutile, dar nu mai avem frica de Dumnezeu, esenţială, care le-ar anula pe toate celelalte. Inflaţia fricii ne subjugă şi ne descentrează. Andrei Pleşu e caragialian, în măsura în care cultivă tradiţia scoaterii gunoiului de sub preş. Cartea nu e doar despre frumuseţe, de fapt, e şi despre frumuseţe.

        Unele articole poartă grefe distopice – “Cum stăm la televizor?”, altele ascund un demers de hermeneutică literară – “Oblomovism” (Oblomov e un Iisus) şi dau de gândit asupra modului în care ne-am însuşit sistemul economic – “Capitalismul karaoke”.

            Ce înseamnă să fii intelectual? Andrei Pleşu riscă o definiţie  – A fi “intelectual” nu înseamnă strict a ţine tot timpul în mână o carte. Un intelectual se defineşte mai ales prin ceea ce face când nu citeşte: când reflectează, când stă de vorbă, când tace, când râde, când se roagă. În rest, aproape totul este permis, dacă dozajul e corect.” p. 234

Cartea l-ar putea contraria uşor pe cititorul basarabean, deprins cu o imagine edulcorată a României sau a Bucureştiului.

O nouă carte sub semnătura lui Andrei Pleşu a fost lansată pe 13 octombrie – Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete.

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Ed. Humanitas, 2011.)

Read Full Post »

Romanul Simonei Popescu reprezintă un alt fel, cu totul inedit, de a face literatură. Nu se citeşte uşor şi nu face nici o concesie cititorului. Un roman/jurnal ce  nu prea poate fi povestit, lectura e oarecum incomodă, inconfortabilă, dar cu toate astea eşti pus în situaţia să recunoşti că doar o minte sclipitoare şi un talent îndelung cizelat pot genera o scriitură de o asemenea consistenţă. Personajul- narator îşi rescrie amintirile / senzaţiile / incertitudinile / ezitările cu o precizie chirurgicală, într-o manieră deloc idolatrizantă, mai degrabă cu maturitatea experienţei trăite / sondate / exploatate temeinic. Această incursiune în „văgăunile” memoriei, a căror sedimentare nu face uitate palpitaţiile cunoaşterii, modulează întreg discursul literar.

Simona Popescu scrie detaşat, ironic, autoflagelant, uneori îşi garniseşte textul cu supradoze de cinism. Te sperie! „Exuvii” e un bun prilej de meditaţie asupra întrebărilor – Ce e literatura? Ce poate fi literatura? Cu ce criterii trebuie cântărită? Ce înseamnă stil? Nu ştiu dacă „paradoxul” e o trăsătură a postmodernismului, dar ca element textual, menit să tulbure mintea, e prezent în mai toate textele postmoderniste.  Naratorul ţine un jurnal în care ridiculizează existenţa unui alt  jurnal propriu, adolescentin. Inventariază expresii şi cuvinte, sensuri ascunse, aduce un elegant omagiu limbii în care scrie.  Experienţa copilăriei e aproape una comună la majoritatea oamenilor, însă modul în care e valorificată literar, de către această scriitoare, deconcertează de-a binelea. Unele întâmplări sunt privite de jos în sus, dinspre vârsta copilăriei, altele, petrecute tot atunci, din sens invers.

Personajul- narator îşi inventează o lume, o clădeşte din cuvinte, se joacă în (cu) ea, îşi re-trăieşte copilăria, o înţelege, o descompune, o întoarce pe toate feţele, uneşte imaginile într-un tablou complet. O carte despre cum se declanşează fluxul memoriei şi de ce nu –  despre arheologia senzaţiilor.

Exuvie – piele lepădată de un artropod sau de un şarpe.

             – învelişul rezultat prin năpârlirea şi ieşirea insectelor adulte din pupe.

( Simona Popescu, Exuvii, Ed. Polirom, 2007, 328 pag.)

Read Full Post »

Pupa Russa e un titlu mai mult decât inspirat. Matrioşcă în matrioşcă – imaginea perfectă a literaturii, a autodevorării textului şi a irizărilor labirintice. Gheorghe Crăciun scrie un roman polifonic, în acelaşi timp oferă o reţetă de scriitură. Patina teoreticianului lasă amprente uimitoare asupra textului. Ce e Pupa Russa? Un joc flamboiant al vocilor narative, un amestec heteroclit de istorii şi reprezentări subiective. Există mai mulţi naratori, fiecare cu propria poveste cromatică, dar într-o legătură primară cu Leontina Guran, protagonista cărţii.  Leontina – Leon şi Tina, într-o continuă şi acerbă luptă interioară. Te numeşti scriitor  atunci când poţi pune în cuvinte stări difuze, liminale, incerte, fulguraţii senzoriale.  Când toate aceste trăiri, volatile,  capătă corporalitate prin cuvânt.

Pe lângă trupul textului, consistent şi planturos, apar şi câteva fragmente/capitole insolite –Nota auctoris, unde autorul îşi trădează secretele de atelier, pasaje în care vocea naratorului se confundă cu cea a autorului. Şi să nu spuneţi că nu e aşa!  Sau acele  expresii goale, stereotipuri verbale, scrise pe două coloane, probe ale vremii, eliberând din cotloanele memoriei un limbaj decrepit şi inert. Pupa Russa e un roman extraordinar, nu e deloc o exagerare. Există şi astfel de romane, cu o carnaţie bogată, de femeie rubensiană,  în care abundenţa de materie epică şi densitatea scriiturii te copleşesc.

Leontina – elevă, liceană, ratează medicina, intră la sport, baschetbalistă de performanţă, utc-istă, membru de partid. Punct de unde începe declinul ce o duce  spre extincţia finală. Aceeaşi Leontină, avându-i amanţi pe Oraviţan, Mircea Neamţu, Horaţiu Mălinaş, ing. Greavu, Dorin Mareş, iar pe Darvari – soţ. Leontina – iubitoare de femei, frumoasă şi puternică, concentrând asupra ei, într-un punct focal, priviri lacome şi eratice.  Discursul literar  legitimează o lume, o scoate la suprafaţă – „Lumea ce poate fi atinsă şi văzută nici nu există decât dacă trece mai întâi printr-un hăţis de cuvinte.” (p.51)

Oare destinul individual al Leontinei nu ar putea reprezenta o imagine microscopică a României? Leontina lăsându-se pervertită, furată, minţită, acceptând compromisuri şi urmând sfatul tatălui – „Trebuie să te faci frate cu dracu, că altfel nu treci puntea. […] Acu, la modă, vezi şi tu, sînt dracii roşii..” (p. 116) Cum am mai spus, meritul unui scriitor rezidă în a-şi decanta rapsodiile senzitive. Un exemplu – „[…] şi aşa cum stă cu capul în palme, rădăcina palmelor i se încarcă de pulsaţia globulară a ochilor închişi.” (p. 83)

Leontina e un personaj de hârtie, hrănit din imaginaţia creatorului ei, iar cel ce îi dă substanţă, în paginile cărţii, nu pregetă să-i anunţe sentinţa – „Scenariul tău e absurd. Tu eşti o păpuşă de cîrpe,  păpuşă de zdrenţe şi sfoară.” (p. 190)  Revenind la secretele de atelier şi la motivaţiile interioare ale acestei cărţi, capitolele intitulate Nota auctoris dezleagă multe din aceste mistere, sunt chiar generoase şi destul de explicite – „Îmbătrâneam şi într-o bună zi mi-am spus că n-ar trebui să-mi fie prea greu să ies o vreme din  natura mea masculină, cu toate prejudecăţile ei, pentru a încerca să aflu ce înseamnă să îmbraci, scriind o carte, pielea celeilalte naturi.”(p.230)

Puterea terapeutică a scrisului e din nou demonstrată şi aplicată, Leontina e consiliată să încerce acest remediu „naturist”. „Leontina sunt eu”, o spune vocea auctorială. Cum a apărut pe lume această femeie cu infiltraţii bovarice? – „Ştiam că trebuie să plămădesc această femeie din amintiri murdare şi din visuri cu miros de cloramină pentru a scăpa o dată şi pentru totdeauna de ticăloşiile mele de bărbat şi de toate neputinţele şi neîmplinirile mele de ins duplicitar”. (p.314) Madame Bovary c’est moi, scria Flaubert, iar Gheorghe Crăciun îl parafrazează. Toate se leagă, totul poate fi explicat, există o ciclicitate a vieţii şi a morţii – „Se zbătea ca un vierme. Şi era un vierme în care creştea alt vierme, chinuindu-se la rîndul său să nască un alt vierme, mai mic. Iată viermele multiplicat al vinovăţiei, îşi spunea. Şi viermele acesta există în fiecare om. Iar fiecare om e făcut să sfîrşească în gura viermilor…”(p.365)

Distanţa dintre lector şi text este aproape abrogată, cititorul devine un fel de personaj martor, situat în proximitatea textului. Graţie formelor verbale (pers. II, sg.,) cititorul are impresia unei implicări afective. S-ar putea spune că cititorul ajunge personaj.  Leontina va fi omorâtă într-o cameră de hotel din Mangalia, ucigaşul nu va fi prins, „poate că tocmai în momentul acesta îşi plimbă ochii pe acest roman şi râde, ne dă cu tifla, jubilează”.(p.396) Criminalul e un cititor, cititorul e un scriitor şi am putea lărgi raţionamentul…

Cum am putea defini Pupa Russa? Arta de a scrie un roman, tratat de teorie literară, istorie mare văzută prin prisma istoriei mici, inventar lexical (cele 143990 de cuvinte ale acestei cărţi), pasiune pentru limba română (cum şi Lolita  e,  printre altele, pasiunea lui Nabokov  pentru limba engleză).

Gheorghe Crăciun, Pupa Russa, Ed. Humanitas, 2004,  400 pag.

Read Full Post »

Michel Houellebecq a fost recompensat cu Premiul Goncourt (2010) pentru ultimul său roman – Harta şi teritoriul.  A mai scris Particule elementare, Platforma, Posibilitatea unei insule. Titlurile par uşor neliterare, cumva prea ştiinţifice. Nici Extinderea domeniului luptei nu sună prea literaturizant.  Poate, doar Posibilitatea unei insule anunţă o predispoziţie pentru utopic, insula – ca topos, rămâne un spaţiu prolific în literatură – insulele zburătoare din Călătoriile lui Gulliver.

Despre Platforma s-a spus că ar fi cel mai slab roman al lui Houellebecq, i s-a reproşat faptul că anumite pasaje se aseamănă izbitor cu informaţia pusă la dispoziţie de Wikipedia. Mai direct, a fost acuzat de plagiat. Alte voci au considerat că literatura pe care o scrie conţine numeroase secvenţe kitsch.  La prima vedere Platforma tratează problema turismului sexual, faţa nevăzută a turismului exotic. E relevant însă ceea ce îl  generează. Posibilitatea financiară nu e un argument convingător, există motivaţii psihologice ascunse, mai greu penetrabile. Protagoniştii, occidentali cu toţii, ajung la un prag emoţional, dificil,  acolo unde conflictualitatea interioară îi împinge spre diluarea în tarele sexului. Romanul posedă o dimensiune socială comparativistă, imaginea Occidentului e fadă, asemenea unui individ ajuns la decrepitudine, plictisit, aproape neputincios, pentru care actul sexual devine  obligaţie reglementată  şi lipsit de o bucurie autentică. Turismul (sexual) se transformă într-o descoperire de sens.

Lui Houellebecq îi reuşeşte o imagine dură, necenzurată a societăţii occidentale, îmbătrânite, demult trăindu-şi tinereţea roditoare. O imagine şubredă, Occidentul autorului nu are nimic atrăgător, e rizibil şi trist. Platforma e mai mult decât literatură, e şi sociologie, şi psihologie, şi economie, şi istoriografie. E un roman fără patrie, dezrădăcinat, universal, un alt fel de literatură, crescută din textura unei realităţi angoasante. E un roman al singurătăţii asumate, al unei tristeţi bizare, al condamnării stereotipurilor şi al unei cangrene invizibile. Iar scrisul e din nou un remediu contra tuturor celor enumerate mai sus, după moartea lui Valérie cineva va scrie această carte.

Michel Houellebecq, Platforma, Ed. Polirom, 2003, 328 pag.

Read Full Post »

          Cineva scrie un roman despre Ruşine! Despre Ruşinea percepută ca o boală incurabilă, ca un virus indetectabil ce invadează minţile şi trupurile oamenilor. Sau despre Ruşine ca moştenire genetică, ca un dat ereditar.  Salman Rushdie, autorul Ruşinii, îşi asumă această obligativitate majoră, un rechizitoriu ce-l face şi pe el părtaş, adept, membru cu drepturi depline în agora acestei ţări fantomă. O ruşine pe care o contabilizează la rându-i şi pe care o reciclează creator.

        Romanul are o structură circulară, acţiunea începe şi se sfârşeşte în acelaşi loc – casa celor trei mame Chhunni, Munnee, Bunny. Cercul se închide, povestea se sfârşeşte, protagoniştii mor. Imaginea lumii prezentată în carte se pliază pe cea a Pakistanului, ţară inventată, imaginară, dar şi pe orice tip de societate deschisă spre violenţă, ale cărei mecanisme  indică predispoziţii spre nelegiuiri şi încălcări.  Lumea din Ruşinea nu se poate schimba, mimează respectarea legii şi trăieşte după cutume proprii, imuabile. Luptele interne macină tânărul stat pakistanez şi se aseamănă cu celebrele lupte de cocoşi din romanele lui García Márquez, sângeroase şi neîndurătoare.

         Clanuri, familii, tradiţii, răzbunări aidoma ritualului albanez – gjakmarrja, lovituri militare, alegeri frauduloase, fanatism religios în interesul statului, crime odioase, torturi nemaipomenite, decăderi fireşti, moarte firească, adică pe deplin meritată, iarăşi răzbunare, fecioara cu chiloţi de tablă, Omar cel gras, handicapata Sufiya Zinovia, Iskander, Raza, Bilquis, Rani şi trei mame, toate ale aceluiaşi copil, care încep şi au grijă să închidă basmul. Că aşa e frumos! Şi câteodată un fel de Nota auctoris, cam aşa cum face Gheorghe Crăciun în Pupa Russa, pasaje suculente, savuroase (ca o savarină) în care Rushdie îşi priveşte textul, îl contemplează afectiv, îi analizează compoziţia – excelente mostre de metatext, de text autoreflexiv – (Au fost odată ca niciodată două familii, ale căror destine nici moartea nu le-a putut despărţi . Crezusem, înainte de a începe, că aveam de a face cu o istorisire masculină aproape în exces, o saga a rivalităţilor sexuale, a ambiţiilor, puterii, dominaţiei, trădării, morţii, răzbunării. Dar femeile par să fi preluat controlul; vin hotărât dinspre periferiile poveştii pentru a cere cuprinderea propriilor tragedii, istorii şi comedii, obligându-mă să îmi modelez naraţiunea după tot felul de complexităţi sinuoase, să-mi văd “trama” masculină parcă refractată prin prismele părţii opuse, „feminine”. Acum îmi dau seama că femeile au ştiut exact ce vor – faptul că poveştile lor le explică, subsumându-le, pe cele ale bărbaţilor. p.236)

         Pakistanul e un acronim, fapt interesant. P de la Punjabi, A de la afgan, K de la Kaşmir, S de la cei din Sind, şi “tan” , cică, de la Baluchistan. Autorul ne oferă însă şi o definiţie literară – (acest palimpsest cojit, fragmentat, tot mai mult în conflict cu sine însuşi, un eşec al minţii visătoare. p 116). Fiecare personaj cunoaşte Ruşinea, sub toate formele ei, cu toţii au comis fapte condamnabile, ruşinoase. Ruşinea apare ca o dovadă a vinei. Ruşinea şi vina, un tandem obişnuit. Rushdie citează din finalul romanului Procesul – Ca un cîine! Spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască. Romanul ar putea fi o istorie a revoluţiilor, cum ar fi cea franceză de la 1789. De ce nu? Avem chiar şi indicii – Danton şi Robespierre. Salman Rushdie simulează că s-ar afla într-o poziţie inferioară faţă de propriul text, de parcă textul l-ar fi scris pe Rushdie şi nu invers. Personajele îi scapă ( se eliberează din chingile creatorului), devin independente, povestea se scrie singură, basmul se conturează şi îşi adună protagoniştii în confruntări decisive. O poveste cenzurează alte poveşti. E o idee inedită. Până la urmă şi realitatea din lumea poveştilor e dictată de principii selective darwiniste.  Ca în viaţă!

Salman Rushdie, Ruşinea, Ed. Polirom, 2008, 400 pag.

Read Full Post »

            Bernhard Schlink mizează pentru a doua oară pe resorturile prozei scurte. După „Evadări din iubire” (2000), volumul de povestiri Minciuni de vară, recent apărut la Editura Polirom, vine să confirme acest demers. Cartea cuprinde şapte povestiri – Extrasezon, Noaptea din Baden-Baden, Casa din pădure, Străin în noapte, Ultima vară, Johann Sebastian Bach pe insula Rügen, Călătorie spre sud. Sunt titluri elocvente, ce fixează un cadru spaţio-temporal bine definit şi trezesc senzaţia de limită, de sfârşenie, de izolare, de „terminus paradis”.
         Personajele lui Bernhard Schlink sunt oameni ajunşi la maturitate şi chiar în etate. Formează o lume selectă, academică, cu preocupări exclusiviste – scriitori, profesori, muzicieni. Călătoresc mult şi ar avea suficiente motive să se declare mulţumiţi. Dezideratul împlinirii profesionale impune un regim de viaţă riguros. Existenţa privată pare periclitată de ambiţiile individuale ale personajelor. Protagoniştii sunt, de cele mai multe ori, derutaţi, blocaţi, depăşiţi de situaţie. Richard (Extrasezon) întruneşte caracteristici ale inadaptatului, o mărturiseşte – („Nu mă descurc, nu reuşesc să împac viaţa mea veche cu cea nouă.” pag. 42). Relaţia tată-fiu, dificilă, uneori conflictuală, e recurentă în proza lui Bernhard Schlink. Fiii moştenesc o parte din vina părinţilor şi astfel apare nevoia de a te elibera de părinţi.
         Primul capitol din Extrasezon e o momeală, indică o încălcare a ordinii cronologice şi decelează o eficientă strategie narativă. În povestirile lui Schlink personajele masculine sunt de origine germană, vin cel mai adesea din Frankfurt ori Berlin. Uneori nu le sunt cunoscute numele şi apar cu o titulatură generică – „scriitorul” (Noaptea din Baden-Baden, Casa din pădure). O minciună generează alte minciuni, armonia relaţiei de iubire e astfel profund viciată. „Scriitorul” (Noaptea din Baden–Baden) îşi asumă o faptă pe care n-a comis-o. O va comite după ce aceasta îi va fi atribuită. Ca o fatalitate. Personajul caută filonul propriului comportament în relaţia parentală – („Ar trebui să discut cu psihologul meu despre relaţia dintre mine şi maică-mea?” pag. 67). Povestirile par scurte scenarii cinematografice, „ochiul narator” priveşte detaşat, distant, cu o răceală imperturbabilă.
         În Casa din pădure „scriitorul” (personaj) aproape că îşi sechestrează familia. Încercarea sa va eşua: soţia, scriitoare consacrată, evadează împreună cu fiica. Minciuna şi înşelătoria sunt deconspirate. Între modul cum îşi proiectează destinul fiecare personaj şi viaţa reală se deschide o falie. „Scriitorii” lui Schlink îşi rememorează traiectul ontologic, etapă cu etapă, adună gânduri şi reflecţii subiective. Se conving în cele din urmă că duc o existenţă anodină şi că viaţa nu e decât un simulacru. Sunt copleşiţi deseori de un defetism găunos. Aşteaptă imboldul unei forţe exterioare care să le legitimeze opţiunea.

          Autorul îşi deleagă personajele, scapă de angoase făcându-le responsabile de cele scrise. Scriitura îşi asumă o funcţie vindicativă. Tentativa lor de a fugi din calea tăvălugului eşuează. Se decid în cele din urmă să recunoască adevărul – („[…] avea să-i scrie şi să-i mărturisească totul […]” pag. 84) (Noaptea din Baden-Baden). Sau poate nu-i decât o nouă amăgire.
            Descrierile cadrului natural vin pe aceeaşi filieră sobră, austeră, constatativă. Bernhard Schlink apelează la locuri comune din literatură fără a aluneca însă într-o redundanţă stilistică. Protagonistul din Casa din pădure trăieşte un dublu exil – („Să rămână în Germania, unde nu s-a simţit niciodată acasă, sau să trăiască în America, unde a rămas un străin. Voia măcar o dată să se simtă bine în pielea lui, ca orice alt om.” pag. 109). Personajul e în căutarea unui sens revelator şi militează în direcţia protejării spaţiului intim. Cu urmări imprevizibile însă.
        Nuvela Străin în noapte se scrie sub ochii cititorului – („Povestea mea nu există încă. Mai întâi trebuie să învăţ s-o spun. Şi când aş putea s-o învăţ mai bine dacă nu acum, povestindu-vă dumneavoastră, un om care nu ştie nimic despre mine […]” pag. 130). E o povestire stratificată, cu mai multe sertare, în care poveştile curg una în alta. Jakob Saltin, martor al confesiunii lui Werner Menzel, se lasă contaminat, intră în povestea acestuia şi o continuă. Străin în noapte poartă grefa unui exerciţiu de autenticitate. Un personaj îşi testează povestea în faţa cititorilor.
       Thomas Wellmer (Ultima vară), bolnav de cancer în fază terminală, decide să-şi pună capăt zilelor. O „rezoluţie” pe care o va amâna şi la care renunţă atunci când întreaga familie îl părăseşte. Asemenea lui „Ivan Ilici” tinde să-nţeleagă ce n-a funcţionat, unde a greşit. Dezabuzat, invadat de tristeţe şi platitudine, Thomas rezistă şi optează în favoarea firescului, evacuând prin supape lăuntrice, incandescente, marota sinuciderii. Sentimentul de surplus existenţial se diminuează treptat pe parcursul vieţii, încât „eroul” are impresia că ceva semnificativ, esenţial i-a scăpat – („Uneori se întreba dacă nu cumva viaţa se petrecea în altă parte, dar refuza să se gândească la răspuns.” pag. 175).
         Ecuaţia fiu-tată (Johann Sebastian Bach pe insula Rügen) se înscrie în aceeaşi curgere confuză, incompletă. Fiul caută să-şi înţeleagă tatăl, să şi-l apropie. Vor pleca pe insulă, comunicarea le va fi frugală, cuvintele se dovedesc neputincioase, chiar inutile. Şi totuşi muzica lui Bach îi uneşte, coboară peste ei ca o aură împăciuitoare, într-o simbioză afectivă, generatoare de speranţă.
        Călătorie spre sud – unica povestire în care protagonistul e o femeie. Cedând insistenţelor nepoatei, „bunica” (iarăşi nume generic) va avea o revelaţie, înţelege (şi acceptă) că s-a minţit continuu, toată viaţa, pasând vina şi responsabilitatea iubitului din tinereţe.
        Proza lui Schlink tratează teme particulare – dezrădăcinarea, singurătatea, relaţia tată-fiu (prezent-trecut), vina ereditară (oare vina e singurul lucru care ne leagă de părinţi?). În a doua şi în ultima povestire sunt invocate figurile dictatorilor Hitler şi Stalin. Sub forma unor observaţii, nimic mai mult. Cinematografic vorbind, dacă aceste „secvenţe literare” nu au căzut la montaj, înseamnă că au o motivaţie. Ar fi riscant să „accesăm” literatura scriitorului prin prisma biografismului, dar, cu certitudine, experienţa de viaţă şi faptul de a fi german (vinovat) particularizează semnificaţiile. Titlurile celor şapte povestiri anunţă o mişcare spre solitudine, în afara centrului, într-un spaţiu marginal şi nevralgic. Personajele lui Bernhard Schlink sunt trădate de viziuni onirice, în vis devin fericite, în vis îşi împlinesc visurile. Minciuni de vară e un titlu lejer, estival, mimează o aparentă stare de permisivitate, de parcă minciunile spuse în acest anotimp ar fi mai puţin vinovate şi ar rezista în faţa unor justificări. Nimic mai fals. Volumul ascunde, de fapt, aceleaşi „evadări din iubire”, cu care formează un „potpuriu literar” de excepţie.
________
Bernhard Schlink, Minciuni de vară, Editura Polirom, 2011, 288 pag.

• Contrafort , Nr. 7-8 (201-202), iulie-august 2011

Read Full Post »

                                       Iulian Ciocan pare ceva mai optimist în privinţa prozei basarabene. Optimism ce nu se revarsă doar  asupra literaturii scrise deja, intrate în manuale sau neglijate „sistematic” şi „dezinteresat”, ci şi  asupra celei care ar urma să vină de acum încolo. Basarabia e în aşteptarea Marelui Roman!  „Incursiuni în proza basarabeană” încearcă să demonstreze existenţa unei literaturi autentice în spaţiul pruto-nistrean, dar şi să demonteze piesă cu piesă mitul scriitorului intangibil. Texte valoroase există, trebuie doar atent căutate.  Literatura basarabeană se situează  undeva  între sămănătorism şi postmodernism. Încă nu s-a racordat în totalitate la cutuma vremii. Nici nu ar fi posibil. Ambele tendinţe coexistă.

        Cartea lui Iulian Ciocan e împărţită în – Eseuri şi Fragmente critice. Despre Ion Druţă se va mai scrie mult timp, ca şi în cazul lui Paul Goma opera aşteaptă să se elibereze de autor. Singură, proza lui Ion Druţă, nu e atât de moldovenistă şi provincială pe cât sugerează autorul studiului. Totuşi, a trăi anacronic nu e o tragedie, sămănătorismul basarabean – o prelungire a celui interbelic, a însemnat şi salvarea identităţii. Nu e nimic greşit să scrii literatură sămănătoristă, e grav dacă e scrisă prost. Şi această literatură poate fi bună. Paradoxul sămănătorismului în Basarabia constă în conservarea şi încremenirea în tipar, în salvarea etnosului şi în  lipsa unei atitudini reformatoare. Aflăm că literatura lui Ion Druţă mulţumea atât pe adepţii sămănătorismului cât şi pe cei „ataşaţi” valorilor regimului sovietic. Las’ că-i bine , vorba personajelor druţiene. Iulian Ciocan se opreşte asupra unor titluri reprezentative pentru literatura română din Basarabia, trage concluzii pertinente, e foarte exigent cu scriitorii mai în vârstă, dar pare mai “tolerant” cu al “treilea val”, cu scriitorii mai tineri. Gustul literar defineşte o tendinţă până la urmă.

         Totuşi, articolul ce vizează proza lui Ion Druţă mi se pare uşor exagerat, prea caustic. Nu cred că proza lui Ion Druţă (aşa cum o fi ea, cu toate metehnele ce i se pot imputa) a fost gândită şi scrisă într-un mod conştient asumat cameleonic. Şi un scriitor e un produs al societăţii. Proza lui “Badea Mior” rămâne valoroasă şi prin non-valoare (nu ştiu dacă am dreptul moral să fac o asemenea afirmaţie), pentru că reflectă neputinţa noastră, incapabilitatea de a ne adapta. Nimeni nu surprinde mai bine decât Ion Druţă această asimetrie antropologică. Spunea cineva, dacă vrei să-i înţelegi pe basarabeni, citeşte-l pe Druţă. 

       Proza lui Ion Druţă oglindeşte un anumit tip de atitudine civică în faţa dezastrului. De ce ar fi trebuit să fie mai combativă, când majoritatea se complăcea în marasmul realităţii sovietice ? Ca un contraexemplu, proza lui Paul Goma nu devine mai « literară » furând  din atitudinea refractară a  autorului.

     « Incursiunile » lui Iulian Ciocan  iau în discuţie romane apărute la un interval de timp semnificativ, 1966 – anii două mii, şi pun accentul pe calităţile estetice ale textului, pe latura ce ţine de verosimilitate şi autenticitatea discursului. Literatura nu copiază viaţa, literatura e viaţă !  Eseurile şi Fragmentele critice confirmă ideea că în Basarabia s-a scris şi literatură care rezistă rigorilor actuale. Diferenţa generaţionistă nu s-a manifestat doar ca renunţare la o paradigmă literară, dar şi ca o preluare a modelului în vederea unei inovări. “Incursiuni în proza basarabeană” e o lucrare de recomandat studenţilor de la Litere. Mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc cu ea ceva mai devreme, acum câţiva ani. Multe din textele pe care Iulian Ciocan le comentează sunt luate la puricat printr-o grilă de interpretare structuralistă, poststructuralistă, deconstructivistă. Iar “verdictele” vin de multe ori în urma unei relecturi. Nu cred că vreun autor cu adevărat important a fost lăsat de izbelişte. Orice carte pe care o citesc mi se pare o altă invitaţie la lectură.

Iulian Ciocan, Incursiuni în proza basarabeană, Ed. Arc, 2004

Read Full Post »

         ,,Sunt un om ca şi ceilalţi, sunt un om ca şi voi.
           Zău, dacă vă spun că sunt ca voi! ”

                                                (Maximilien Aue)
         Jonathan Littell e un autor american, evreu de origine. Debutează în franceză cu romanul Binevoitoarele (Les Bienveillantes, Gallimard, 2006) şi o face într-un mod magistral. Operă de amploare ce-i va aduce în 2006 Premiul Goncourt şi Marele Premiu al Academiei Franceze. Cititorul redescoperă istoria celui de-al Doilea Război Mondial narată de Maximilien Aue, ofiţer SS, participant pe frontul de Est, martor al contraofensivei sovietice, al exterminării evreilor şi al înfrângerii Germaniei naziste. Maximilien e un personaj fictiv, alegoric, condamnat unor tribulaţii şi întâmplări halucinante, dar înconjurat de nume reale: Himmler, Eichmann, Speer, Göring, Kaltenbrunner, Jodl, Hoss. Şi sunt doar câteva exemple.
         Construcţia romanului e una tradiţională, scris într-o manieră clasică, nepretenţioasă, unde conţinutul primează asupra formei literare. Cele şapte capitole, intitulate muzical, Toccata, Allemande 1 şi 2, Curantă, Sarabandă, Menuet (în rondouri), Air, Gigă, asigură coloana sonoră a romanului. Binevoitoarele tratează destine individuale (Aue, Thomas), colective (comunităţi de evrei, de ţigani), naţionale (poporul polonez, german, rus). Meritul incontestabil al lui Jonathan Littell constă în faptul că ,,epopeea” conflagraţiei depăşeşte dimensiunea pur ficţională, beletristică. Termenul de „lucrare” pare chiar mai potrivit decât cel de „roman”. E în acelaşi timp un pertinent studiu etnografic (creionează etnografia popoarelor caucaziene), lingvistic (identificarea unor izoglose, a elementelor vernaculare, sesizează modificări artificiale ale realităţilor lingvistice), istoriografic (o istorie a istoriei, comentată, interpretată cu o nedisimulată francheţe, mizând pe un determinism necruţător), antropologic (manifestarea comportamentală a fiinţei umane în varii condiţii naturale şi socio-culturale).
        Autorul încearcă să demonteze o serie de raţiuni antisemite şi să descifreze gestaţia acestora. Justiţia postbelică aruncă anatema, aproape exclusiv, asupra Germaniei naziste, or, mulţi dintre cei ce pozează în ipostaza de protectori ai evreilor probau, în anii premergători izbucnirii războiului, o legislaţie antisemită similară sau chiar mai nuanţată. O altă idee, explicită, anunţă că între cele două tabere – fascism şi comunism – nu existau diferenţe majore. Nazismul viza eradicarea pe principii biologice, rasiale, comunismul – pe baza unor principii sociale. De altfel, Andrei Pleşu declara într-un interviu că principala vină a Occidentului stă în ezitarea de a condamna comunismul.
         Antisemitismul nu pornea dintr-o „ură iraţională” faţă de evrei, ci din raţiuni economice şi politice, conchide Dr. Aue. Exterminarea nu s-a produs pentru că evreii ar fi fost o rasă inferioară, aşa cum se susţinea oficial, ci dintr-un impuls contrar. Evreii îi concurau – („[…]erau inamicii noştri preferaţi, fiindcă prea ne semănau”. p. 96).  Pe de altă parte, reflecţiile protagonistului asupra antisemitismului dezvoltă o imagine a imperfecţiunii de care naţiunea germană (şi oricare altă naţiune) se face ,,vinovată” („[…] insultele pe care oamenii le preferă, care le vin cel mai spontan pe buze, le revelează în final propriile defecte ascunse, fiindcă urăsc în chip natural acel ceva cu care se aseamănă cel mai mult.” p. 626).  Nu e o idee tocmai nouă, o întâlnim şi la Vasili Grossman în Viaţă şi destin („Antisemitismul reprezintă oglinda propriilor neajunsuri ale unor oameni, orânduiri sociale şi sisteme de stat. Spune-mi de ce anume îi învinuieşti pe evrei, ca să-ţi spun de ce te faci tu însuţi vinovat.” p. 502, Polirom, 2010).
        Maximilien Aue imaginează şi un scenariu opus. Ce s-ar fi întâmplat dacă nemţii ar fi ieşit învingători? Cum s-ar fi scris istoria atunci? Cine ar fi fost criminalii de război într-o asemenea situaţie? S-ar fi conformat umanitatea noii realităţi? Cu certitudine, s-ar fi găsit suficiente dovezi în favoarea condamnării sovieticilor şi destule mijloace de a escamota propriile orori. Ambele direcţii sunt condamnabile în egală măsură.
        Jonathan Littell e un excelent documentarist (face trimiteri exacte la discursurile oficialilor germani, indicând sursa, conţinutul, importanţa), concomitent imprimă prozei un nuanţat accent subiectiv, confesiv, testimonial. Furnizează cititorului informaţii complexe, edificatoare, de o vastitate impresionantă, excentrice. Una dintre problematicile pe care le impune această scriere ţine de modalitatea de raportare a cititorului, de convenţia literară. ,,Interpretul” acceptă pactul ficţional (îl semnează chiar din primul capitol, Toccata), dar e tentat să contrapună factual ficţiunii lui Littell confesiuni de genul – În umbra lui Hitler, Albert Speer sau Mărturia secretarei particulare a lui Hitler. Insolitul receptării şi comparaţia „izvoadelor” obligă la asumarea acestui demers, invită la o lectură completă a culiselor istoriei.
       Dacă personajele lui Bernhard Schlink (Cititorul, Întoarcerea acasă) sunt în mare măsură purtătoare de vină, marcate de păcatele proprii sau de cele ale părinţilor, Maximilien Aue nu-şi regretă ororile („[…]aceste însemnări […] nu vor fi un act de pocăinţă. Nu regret nimic: mi-am făcut treaba, asta-i tot.” p.10). Aue povesteşte pentru propria „igienă morală”, se justifică, dar o face cu o luciditate demonică, departe de lamentaţiile ipocrite ale altor supravieţuitori. Emite o concluzie: au ştiut cu toţii, unii s-au sustras responsabilităţii, alţii au preferat să ştie mai puţin, nu au cunoscut detaliile tehnice, dar au ştiut.
       Desele trimiteri la tragediile antice greceşti (Sofocle), la dialogurile lui Platon (Banchetul, Republica), la opera marilor scriitori (Proust, Shakespeare, Tolstoi, Sthendal, Kafka), la compoziţiile clasicilor (Bach, Chopin, Debussy, Wagner, Satie), citatele excerptate din filosofii germani stabilesc punţi intertextuale relevante, resorb semnificaţii şi reprezentări imagologice. Credibilitatea protagonistului e discutabilă, am putea identifica două tendinţe – cea interioară, generată de senzaţii, trăiri, argumentaţii, convingeri politice care rezistă, şi – una rezultată din factorul extern – aflat în foarte multe locuri (Ucraina, Crimeea, Caucaz, Stalingrad, unde e rănit grav, Germania, Franţa, Ungaria, Pomerania, iarăşi Berlin), suferind diverse afecţiuni, accidente, scăpând de fiecare dată de moarte ca prin miracol – toate acestea proiectându-l în sfera neverosimilului. E una dintre carenţele de construcţie ale acestui per­­­so­­­­naj.
       Jonathan Littell ştie să suscite interesul cititorului, să creeze un orizont de aşteptare, o acumulare de tensiuni. Decriptează psihologia personajelor, înregistrând cu acribie orice alterare a meteorologiei războiului. Există, bineînţeles, şi o doză de artificialitate, însă e bine ponderată şi nu e decât fructul unei construcţii livreşti. Maximilien e un personaj complex, contradictoriu (incestuos, invertit, cult, rafinat), surprinde pe parcursul celor aproape 900 de pagini, e într-o continuă formare. Oricât ar încerca să ne convingă că a fost o simplă „rotiţă”, că nu a avut decât un „rol periferic” în această poveste, rămâne un criminal (e suspectat de paricid, îl omoară pe Thomas, cel mai bun prieten – adjuvantul).
       Binevoitoarele nu e un roman care îşi propune să răstoarne percepţiile generale, mai degrabă încearcă să pătrundă tenebrele istoriei, să ofere piste valide, umblă la detalii; pe alocuri incomodează, dovadă că încă nu a fost tradus în rusă. Afirmaţii de genul cartea reconstituie o epocă sunt inadecvate. Romanul îşi construieşte propria lume, cu filiaţii însă în cea reală.
___________
Jonathan Littell, Binevoitoarele, Editura RAO, 2008, 896 pag.

• Contrafort Nr. 5-6 (199-200), mai-iunie 2011

Read Full Post »

              Într-o literaturã poetocentricã (cum, negreşit, este cea basarabeanã), apariţia lui Vladimir Beşleagã – ca reper al prozei ivitã acolo – sunã cumva paradoxal. În primul rând datoritã faptului cã viitorul scriitor, beneficiind de o copilãrie „norocoasã” (cu trei ani – decisivi! – de şcoalã româneascã), trãitor în „universul mitologic” al Mãlãieştiului, „viersuia” de pe la 16 ani! Şi, desigur, poezia, alungatã din textele sale prozastice (austere), trãieşte în sufletul scriitorului, refugiat o vreme în spaţiul literaturii pentru copii, îndrãznind – zicea chiar domnia-sa – un „pas riscant” în 1956. Constatãm apoi cã metafora zborului frânt, cum e botezat marele sãu roman (1966), ar putea defini chiar soarta literaturii române din Basarabia, înnãmolitã – lungã vreme – în anacronism şi provincialism, supusã bruiajului ideologic. În fine, discuţiile (abundente!) despre prozã se poartã într-un peisaj pauper; încât, Al. Burlacu putea conchide amuzat: „Prozã nu existã, dar discuţii putem face”… Iatã, aşadar, contextul în care prezenţa lui Vladimir Beşleagã, sfidând defazajul, „otrava” sentimentalismului moldav, pitorescul etnografic, moşionologist (dupã vorba lui M. Cimpoi), impune.

            Şcolit la „uzina Rebreanu” în anii de aspiranturã (când, sub conducerea lui V. Coroban, se ocupa de „arta romanului”), transnistreanul Vladimir Beşleagã (n. 25 iulie 1931, la Mãlãieşti-Grigoriopol) a absolvit, reamintim, Facultatea de Litere a Universitãþii de Stat din Chişinãu (1955), construindu-şi destinul literar sub pecetea unei Istorii traumatizante; dar, important, nu şi-a maltratat vocaţia pactizând cu ispitele oportuniste. Cititor insaţiabil, mereu nemulţumit de sine, se considerã chiar un întârziat. Iar creaţia, în optica celui care s-a perindat pe la diferite reviste (Scânteia leninistã, Cultura, Chipãruş, Nistru) şi a fost deputat pe listele Frontului Popular (1990-1993), se sincronizeazã cu durerea, cu marile încercãri ale vieţii.

             Evident, necazurile nu l-au ocolit. Trecut prin infernul suferinţei, acumulând varii experienţe în anii de ziaristicã sub jugul realismului socialist, ascultând, însã, de vocea interioarã, Vladimir Beşleagã s-a simţit un om liber, imun la „semnele râioase ale timpului” şi sfaturile anti-învãţãtorilor. A prins trei ani de carte româneascã (1941-1944) şi memorabilul Congres scriitoricesc din 1965, cerând revenirea la alfabetul latin; a luat notã – aflãm din Dialoguri literare (2006) – de „moleşeala” cenzurii (uneori), ideologia stagnãrii şi disidenţa „leşinatã” din fosta RSSM. În fine, atent la suflul vremii (1981), aplaudã apariţia optzeciştilor, reformând paradigma (cultism, eticism), se implicã în harþa generaţionistã şi deplânge comunismul postmodern, vorba lui V. Gârneţ. Ca şi soarta unui neam mut, deposedat de limbã, cu un destin supus sfâşâierii.

         De fapt Vl. Beşleagã a avut parte de trei debuturi (1948, 1956, 1966)! S-a chinuit cu însuşirea limbii, producând, la început, versuri ironice, sãltãreţe şi debutând la 17 ani (cu „o poezioarã”) în ziarul raional. A publicat, totuşi, puţin. Dupã Zbânţuilã (1956), evident o carte pentru copii, a tipãrit La fântâna Leahului (1963), amintitul Zbor frânt, marea sa carte, roman care a schimbat faţa prozei basarabene, apoi Acasã (1976), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (1988), Sânge pe zãpadã (1985). Un destin întortocheat, în plin comunism clasic, încercând a elibera proza de elementaritate, oralitate, paseism congenital. Mai ales cã Druţã impusese o nouã ştachetã. Analizând starea prozei (rev. Nistru, 1979), Vl. Beşleagã va recunoaşte ca imperioasã ieşirea din ruralismul tradiţional (neaoşism, folclorizare, etnografism), blamând producţia în serie. Discerne cã literatura aservitã, controlatã de satrapii ideologici, produce autori fosilizaţi. Spirit torturat de întrebãri, ştiind prea bine cã poezia este punctul forte al literaturii basarabene şi cã „triajul valorilor” este inevitabil, Vl. Beşleagã a scris „numai când l-a ars la suflet”, în momente de crizã, salvându-şi fiinţa. O tentã tragicã se insinueazã, dealtminteri, în scrisul sãu, populat cu personaje introvertite, reflexive, interogative, confiscate de mari dileme morale într-o lume bizarã. Dar pe axa rememorãrii el poate fi şi jovial, combinând comentariul eseistic cu filosofarea, experimentul cu mãrturia documentarã (v. Hoţii din apartamente, 2006). Oricum, o fire ludicã îmbibatã de tragism, de permeabilitate postmodernã, coborând însã în adâncurile fiinţei. Doar acolo aflã impulsul scrisului; doar o mare durere (precum pierderea mamei) îl face sã se încredinţeze paginii albe.

           Dacã se ştia cã Vl. Beşleagã este un nume de referinţã în spaţiul prozei basarabene (omologat ca atare), iatã cã placheta Ţipãtul lãstunului ( Cartier, 2006) ne rezervã o aparent mare surprizã. În selecţia lui Andrei Ţurcanu, poetul Vladimir Beşleagã scoate din închisoarea sertarului acele „însãilãri” risipite în ani, decantate („notaţii lirice”, cum plin de modestie le spune), toate fãrã titlu, purtând un aer funebru. Este un gest de rãzvrãtire al poetului „sugrumat” atâta vreme, ne explicã însuşi autorul. Fiindcã, reamintim, Vl. Beşleagã a debutat „cu poezéle” şi acum alaiul cuvintelor (care îi „sunau în urechi”), ieşind din „bezna timpului” cer – somativ – a fi aşternute pe hârtie. Fie rememorând „orgile cereşti ale adolescenţei”, fie aşteptând noaptea prãvãlitã „ca un munte negru”, cu speranţa recâştigãrii puritãţii: „poate va ninge în sfârşit şi se / va face / lumea albã”.

            Ca o curiozitate, sã notãm parantetic, cã un alt poet moldav, trãitor la Paris, actorul şi regizorul Victor Voinicescu Sotski Dumonceau (n. 22 octombrie 1945 la Floreşti) publica „în trei limbi” Cântecul lãstunului / Le chant du passereau (Litera, 1998). Iar în L’heure évanescente de minuit / Evanescenţa miezenopţii orã (Lyceum, 2004), purtându-şi dorul, nostalgiile şi tristeþile în cheie eminescianã şi bacovianã, cerşind – chemat de repaos – „un pumn de toamnã”, el va include şi poemul scurtisim Zborul frânt, scris la Paris, în decembrie 2000. Am fãcut trimiterea deoarece celebrul roman al lui Beşleagã, ivit în 1966, cunoscând acum un nou timp al gloriei şi un binemeritat ecou critic, purta titlul (iniţial, „de lucru”) Ţipãtul lãstunilor, titlu pãstrat în traducerile de care s-a bucurat în spaţiul unional. Dar Vl. Beşleagã l-a abandonat tocmai sub rezerva cã ar fi „prea poetic”!

          Avem de-a face, se confesa autorul, cu un subiect latent. În fond rememorãrile lui Isai, folosind substanţã autobiograficã vorbesc despre destinul unei provincii: Basarabia, o colonie sovieticã şi loc de rupturã în oceanul slav. Cum Vl. Beşleagã iubeşte spontaneitatea nu cizelarea, aceastã carte „de viaţã lungã” s-a cristalizat rapid, în vreo trei luni. Dispariţia mamei i-a pricinui o mare durere sufleteascã şi, astfel, un subiect pierdut în hãurile memoriei, brusc reactivat, a fost „eliberat” în stare de transã. În schimb Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (roman scris în 1969-1970) a fost publicat dupã 18 ani! Un realism dur (fãrã a-l avea pe Rebreanu ca model), proustianismul (fãrâmiţarea, dilatarea timpului), examenu moral şi problematica eticã fac din aceastã carte o apariţie de top. Iar autorul se instaleazã merituos „la vârful ierarhiei în proza basarabeanã” (cf. I. Simuţ). Introspectivul Filimon reconstituie în Noaptea a treia (cum fusese botezat manuscrisul) „o viaţã şi o lume” prin cronicã evenimenţialã şi pulverizare epicã, în vecinãtatea reţetei lui D.R. Popescu, cultivând stranietatea. Stranie a fost însã şi soarta acestui manuscris „îngropat” de H. Corbu printr-un „referat intern” (1971), denunţând „aberaţia delirantã” a prozatorului. Încât „mariajul cu cenzura” (o absenţã omniprezentã, va scrie ironic-amar Vl. Beşleagã) a întârziat nepermis apariţia unei cãrţi care ar fi înviorat peisajul editorial, obedient, de regulã şi ocupat, strivitor, de rozaceea maculaturã propagandisticã.

          În replicã, oferta lui Vladimir Beşleagã vizeazã alte zone. Din promisa trilogie despre Miron Costin au apãrut douã volume, dar prozatorul se gândea sã le retopeascã în Capul lui Miron, urmând un sfat (vechi) al lui Liviu Damian. Din Pãlãria lui Sofronie (un text-embrion, 1974) ar trage o carte „vorbitã”, gânditã la timpul viitor cu un titlul de policier: Dublul suicid din Zona Lacurilor. În fine, lunga spovedanie pe care o va încredinţa volumului de memorii, publicând deja Jurnal (2002), va stârni, previzibil, un enorm interes, dincolo de zestrea anecdoticã. Fiindcã, observa Al. Burlacu, la polivalentul Vladimir Beşleagã intereseazã – deopotrivã – geneza, dar şi semiotica volumelor, încapsulând tocmai zbuciumul vieţii. Personaj incomod, cu o evoluţie lentã, cunoscând sedimentãri temeinice, autorul – urmând „sfânta pedeapsã a creaţiei” – îşi apãrã bunul nume. Vrea, înţelepţit, strãin de ţâfnoasa demiurgie sã fie în primul rând cititor. Viseazã, înainte de marea plecare (când va fi „gol şi singur”) la o carte a cãrţilor nescrise. Regretã cã nu s-a nãscut mai târziu, cã aparţine unei generaţii „naive”, încasând loviturile destinului şi înrolându-se unor idealuri strãine; totuşi, şi-a valorificat timpul, reuşind – va mãrturisi deseori – „sã se oblige”. Iar recolta prozasticã impune. „Aproape clasicizat” (şi nu doar dupã vrerea lui V. Gârneţ), îşi amprenteazã cu un tragism difuz poezia, ştiind prea bine cã „…fiinţa mea adevãratã/ e doar în noapte/ împãratã…” Sau: cu sufletul „trist şi bolnav” ar dori sã umple lumea (un boþ de lut devenit ulcior) cu vise şi lacrimi. În scrisul lui Vladimir Beşleagã zace ferecat un poet reprimat. Dar universul sãu prozastic, aducând în prim-plan personaje „înrudite genetic” (constata Al. Burlacu), acea lume bizarã, populatã de inadaptaţi, suciţi, învinşi etc. a trezit nedumeriri în tagma criticilor. Sã fie vorba de jocul influenţelor? Sã fie un trend la modã, o concepţie de creaţie, o tendinţã blamabilã? Spirit analitic, preocupat de radiografierea stãrilor de crizã, propunând personaje labirintice, Vl. Beşleagã a fost şi a rãmas un scriitor incomod. Romanul din 1966, vãdind deschidere spre modernitate şi complexitate, se anunţa ca „adevãratul început acceptabil” în mişcarea prozei (cf. I. Simuţ). Dar, înainte de orice, Vl. Beşleagã se vrea un cititor profesionist, receptiv şi, negreşit, critic. Iar scriitura sa, împãrtãşindu-ne vocaţia suferinţei, vrea sã „prindã” ritmul şi zbuciumul vieţii; fiindcã, ne reamintea prozatorul (cel care s-a construit greu, cu depozitãri lente, repudiind fraza „ciocãnitã”, cizelatã), „creaţia merge mânã în mânã cu durerea” (v. Suflul vremii). Adicã, preocuparea obsesivã de a capta vocea interioarã, dorindu-se spontan, firesc; şi ştiind cã, din pãcate, scapã „fluizii secreţi”, scrisul fiind şi rãmânând „o aproximaţie”. Important pentru un autor ar fi, crede Vl. Beşleagã, sã-şi gãseascã propria-i cãrare, sã aducã în paginã lucruri profund trãite, sã ofere cãrţi „scrise cu sânge”. Adevãrata literaturã nu se face cu suflet rece, nu fugind de „vâltoarea vieþii”, nu pãrãsind temele şi problemele pe care trecutul le aduce, eruptiv, spasmodic, la suprafaţã. În rãzboi cu critica (cea dogmatizatã, schematicã, ideologizatã), pe baricade încã (atacând chestiunile fierbinţi ale prezentului nebulos, confiscat de harţa generaţionistã),oferind titluri „de viaţã lungã”, Vladimir Beşleagã este – salvator – un critic sever al propriilor cãrţi. Şi fiindcã nu ascultã decât de vocea interioarã, disciplinându-şi  scriitura, trecutã prin refrigerentul inteligenţei (reprimând pânza freaticã a lirismului), permeabil la nou, conservându-şi tinereţea spiritului (încã bãtãios), Vladimir Beşleagã este un nume competitiv, urmând – grabnic – a fi recuperat, adus acasã. Adicã în matca literaturii române, îmbogãţitã cu zestrea basarabeanã, cercetatã, desigur, cu ochi critic. Şi acuzând, astfel,inevitabile „pierderi colaterale”…

 Prezenţe  basarabene,    Vladimir Beşleagă – 80 Vocea interioară, 

Adrian Dinu Rachieru

Axis Libri, Galaţi,  An IV, nr. 11, iunie 2011

Read Full Post »

         Discutând despre literatură, cei doi autori, pe alocuri,  fac literatură. Lucrarea  dânşilor certifică încă o dată ideea că o carte se scrie din alte cărţi. Doi tineri scriitori au o dilemă. Cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Pare la prima vedere un pariu pueril. E de fapt un pretext narativ. De aici va pleca o corespondenţă scriitoricească ce reprezintă şi trupul cărţii. Ceea ce îi desparte e chiar ceea ce îi şi apropie – Literatura, (…ceea ce ne desparte nu face altceva decât să ne dea întâlnire, după o lungă şi anevoioasă călătorie circulară, într-un punct comun. p. 76) Articolele lui Bogdan-Alexandru Stănescu sunt pliate pe o analiză stilistică mai nuanţată, cele ale lui Vasile Ernu sunt, în schimb, mustoase, mai “interesante”, conţin detalii picante şi tot sugerează că literatura nu apare din nimic. Iar contextul nu trebuie neglijat niciodată. Ambii dezvoltă o pasiune pentru Cursurile lui Nabokov, dar iarăşi, în mod diferit. Vasile Ernu pune la îndoială multe din afirmaţiile scriitorului rus. 

         Treptat, V. Ernu şi B-A. Stănescu se despart de “ răfuiala” iniţială. Disputa Joyce- Gogol trece în plan secund, iar demersul autorilor se transformă într-un veritabil dialog intelectual. Fiecare scriitor îşi valorifică propria moştenire culturală. Aflăm că ar putea apărea Cevengur la Polirom. Istoria lui Platonov e aproape tragică. A scris această carte pentru Stalin şi, pare-se, dictatorul e singurul care l-ar fi înţeles cu adevărat. Istoria o confirmă. Dialogul celor doi autori e amical şi totuşi exigent. Atunci cand V. Ernu îi va răspunde interlocutorului său printr-un lung citat din Iosif Brotski, va fi imediat taxat în epistola următoare, (trebuie să mărturisesc că am fost de-a dreptul emoţionat să văd cât ai muncit la epistola trecută. Asta e, încep să mă obişnuiesc cu rolul de arbeiter în tandemul acesta epistolar, aşa că îi mulţumesc tot eu lui Vladimir Bulat pentru traducerea superbei prefeţe din Brodski. p.149)  Aşa şi se cuvine. Oricum,   “ învinuitul”  se reabilitează până la sfârşitul cărţii.

        Antiutopia la români ? Există totuşi câteva studii. Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română. Uneori V. Ernu e repetitiv, dar fără a fi plictisitor. Regăsim Teoria lui Şalamov, “contestarea” lui Freud  şi în Ultimii Eretici ai Imperiului. Scribii nu mai ajung la “realismul magic”, o carte ca o promisiune – (scrii literatură când scrii despre literatură, p. 196). Ceea ce ne desparte e o sursă bogată de titluri şi autori “nebuni”. O invitaţie la lectură.  

            Ar mai fi ceva, deloc neglijabil. Aşa cum am mai spus, Bogdan- Alexandru Stănescu defineşte literatura ca pe un produs pur estetic, (nu cred în literatură ca formă de comunicare cu “aproapele”. p. 196). V. Ernu contextualizează, afirmă că – (Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci şi al unui spaţiu fertil, un spaţiu al dezbaterilor şi frământărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. p. 204)

P.S. M-au  „obligat” să citesc Moartea lui Ivan Ilici.

(Vasile Ernu, Bogdan – Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte, Epistolarul de la Hanul lui Manuc, ed. Polirom, 2010)

Read Full Post »

       Aleksandr Soljeniţîn face o incursiune în istoria Imperiului Rus.  Acest plonjon istoriografic semnalează tendinţa de a reinterpreta cele mai importante evenimente trăite de ruşi. Pornind de la dinastia Romanovilor, autorul aruncă un ochi critic asupra perioadei ţariste, urmează revoluţia bolşevică şi tot răul pe care l-a antrenat, şi în cele din urmă cei 70 de ani de comunism la marginea cărora a venit şi destrămarea URSS-ului. Toate aceste felii de istorie, de fapt cam întreaga istorie a Rusiei,  au un element comun – o politica externă eronată. Soljeniţîn identifică cauza multor ratări exact în această sferă. E de remarcat faptul că nici un ţar nu intră în graţiile autorului, exceptie face Alexandru al III-lea (1881-1894). Soljeniţîn evidenţiază o serie de cauze – politica externă dezastruoasă, o hibă a tuturor ţarilor ruşi, cumulată cu absenţa unei politici interne sănătoase. De multe ori,  amestecul ruşilor în problemele interne ale unor state occidentale s-a soldat cu urmări catastrofale pentru „Rusia profundă”. Privirea  Rusiei ar fi trebuit orientată spre propria interioritate. Petru I nu e perceput în culori prea luminoase, mutarea capitalei de la Moscova la Petersburg e considerată o eroare. Crearea unui oraş somptuos într-o mlaştină nu era decât o eschivă, ascundea adevărata faţă a Rusiei.

         Cele trei seisme – răscoala din sec. XVII (Smuta), revoluţia bolşevică din 1917 şi destrămarea URSS, definesc „plămada” acestui Imperiu. Aleksandr Soljeniţîn condamnă ororile bolşevicilor, ale comuniştilor, elogiază Armata Rusă  de Eliberare condusă de Vlasov (ruşi care au luptat de parte nemţilor- ruşi din Occident; descendenţi ai vechii aristocraţii, ai celor deportaţi; ruşi albi) – totuşi ea (Armata Rusă  de Eliberare) rămâne o pagină remarcabilă, vitejească în istoria Rusiei. p. 134.

         Chestiunea… e o lucrare în ale cărei pagini de final Soljeniţîn devine contradictoriu. Pe de o parte identifică filonul răului în eterna politica de lărgire a graniţelor şi a extinderii influenţei. Afirmă la un moment dat că Ţările Baltice, Moldova şi chiar Caucazul ar trebui lăsate să-i vada de drumul lor. Atacă tendinţa claselor guvernante (ţariste) de a prelua pe nerumegate modele străine şi a le impune unei societăţi rurale cu un alt tipar al tradiţiei (o teorie a formelor fără fond a cărei aplicabilitate se extinde). Apelează la sintagma „panslavism delirant” şi totuşi nu pregetă de a numi destrămarea URSS – Marea Catastrofă Rusească. Propune chiar un soi de uniune Rusia – Belarus – Ucraina –Kazahstan. Un astfel de demers se înscrie în logica aceluiaşi panslavism. Deplânge soarta celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în afara graniţelor Rusiei, sugerează înfiinţarea unui mecanism care le-ar oferi posibilitatea să redobîndească cetaţenia rusă. Anume aici rezidă contradicţia lui Soljeniţîn – critică un tip de panslavism, dar propăvăduieşte altul. Chestiunea Rusă nu-şi pierde însă din importanţă, istoria ţaristă nu  e prezentată într-o insipidă succesiune cronologică, ci interpretată,  comentată, identificând soluţii, posibilităţi. Cuvântul „salvare” apare deseori în textul lui Soljeniţîn, îl proiectează pe autor în zona unui mesianism asumat.

( Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea Rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, 185 p.)

Read Full Post »

În ziua tristă inima mea şi mai tristă decât ziua…

Obligaţii morale şi civile?

Complexitate de îndatoriri, de consecinţe?

Nu, nimic…

În ziua tristă, şi prea puţină poftă de ceva…

Nimic…

Alţii călătoresc (şi eu am călătorit), alţii stau acum la soare

(Şi eu am stat la soare, sau presupun că am stat),

Au cu toţii dreptate, sau viaţă, sau o ignoranţă simetrică,

Vanitate, veselie şi sociabilitate,

Şi emigrează ca să revină, sau ca să nu revină,

Pe nave care pur şi simplu îi transportă.

Ei nu simt ceea ce este moarte în orice plecare,

Ceea ce este mister în orice sosire,

Şi ceea ce este oribil în tot ce e nou…

Ei nu simt: iată de ce sunt deputaţi şi finanţişti,

Dansează şi sunt agenţi comerciali,

Merg la toate teatrele şi cunosc lume…

Nu simt: de ce ar trebui să simtă?

Vite gătite de sărbătoare din grajdurile Zeilor,

Lăsaţi-le să treacă împodobite cu ghirlande spre sacrificiu,

Prin soare, vesele, vioaie, mulţumite că se simt…

Lăsaţi-le să treacă, dar vai de mine, merg şi eu cu ele, dar fără ghirlande

Spre aceeaşi destinaţie!

Merg şi eu împreună cu ele fără să am soarele pe care îl simt,

                                                                                       viaţa pe care o am

Merg în aceeaşi direcţie fără să ştiu…

În ziua tristă inima mea şi mai tristă decât ziua…

În ziua tristă toate zilele…

În ziua atît de tristă…

  11/5/1928

(Fernando Pessoa, Opera poetică, Polirom, traducere din portugheză de Dinu Flămând, 2011, 584 p.)

Read Full Post »

                 Jose Saramago e un scriitor pe care l-am îndrăgit nespus, tocmai am spus-o. După Toate numele, Istoria asediului Lisabonei, Intermitenţele morţii, Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate, Fărâme de memorie am ajuns la Caietul. Mi-au mai rămas câteva romane, de fapt suficiente, lucrări de căpătâi. Caietul conţine eseuri, texte, reflecţii pe varii teme politice, sociale, economice, culturale, scrise pentru blog în perioada septembrie 2008- martie 2009. Da, Jose Saramago a scris un blog. Îi ia în colimator pe mai marii lideri politici ai lumii . G.W. Bush – (cu o inteligenţă mediocră, cu o ignoranţă abisală şi o exprimare verbală confuză şi în permanenţă atrasă de irezistibila tentaţie a purului nonsens, bărbatul acesta s-a prezentat umanităţii în postura grotescă a unui cowboy care a moştenit lumea şi a luat-o drept o turmă de vite p.18) sau (acest produs malign al naturii p85),  Berlusconi – stapânul camorrei, Oracolul Aznar, Iresponsabilul Sarkozy, ecumenicul Ratzinger. Ceea ce miră oarecum ţine de apartenenţa politica la partidul comunist. Aderenţă  pe care aproape şi-o exhibă – partid comunist al cărui membru sunt. E greu de explicat cum un scriitor european, creator prin natura meseriei, vizionar (sunt voci care afirmă ca Eseu despre orbire e o profeţie a actualei crize economice (doar economice?), împărtăşeşte deliberat valorile ideologiei comuniste. Poate pentru că nu le-a cunoscut niciodată. M.V. Llosa, adept al aceluiaşi curent în tinereţe, revine şi îmbrăţişează o altă doctrină, mai liberală. Cazul scriitorilor sud- americani e unul particular, simpatiile lui G.G. Marquez în favoarea revoluţiilor eterne sunt arhicunoscute. Dar Portugalia nu e în America de Sud. Vrem sau nu, dar până la urmă cea mai bună lume posibilă aparţine Franţei (argument pe care Houellebecq l-ar contracara vehement), Marii Britanii, Germaniei, SUA. Nimeni nu a inventat deocamdată o lume mai bună.

          Ce e totuşi Caietul lui Jose Sramago? Jurnal, articole de presă, exerciţiu de receptare, comentarea propriei opere, decriptarea unor sensuri obscure, elogiu adus literaturii; a se vedea textele ce-i vizează pe Borges, Jorge Amado, Carlos Fuentes, G.M.Tavares. Fenando Meirelles, regizorul lui Cidade de Deus,  i-a ecranizat Eseu de orbire – Blindness. O concrescenţă artistică. Caietul tratează subiecte sensible, pe alocuri fierbinţi. Saramago împrospătează memoria bisericii catolice care pare-se a uitat atrocităţile pe care le-a comis în timul Inchiziţiei, acele autodafeuri. Dumnezeu nu e doar o problemă, e chiar problema. O lume plină de atei ar fi mai bună, sugerează Saramago, ar scăpa de una din probleme. Religia e sursa nenumărator războaie şi neînţelegeri. Un lait motiv al Caietului e dragostea scriitorului pentru palestinieni şi pentru Gaza. Faptul ca evreii au suportat holocaustul nu le conferă nici un drept de a avea un comportament aproape similar faţă de palestinieni. Evreii nu au învăţat lecţia milei, a iertării. Până la urmă e explicabil. Dumnezeul lor e cel al Vechiului Testament, un Dumnezeu răzbunător!

       SUA,  ca putere financiară, sunt percepute ca sursa răului în lume (crimă contra umanităţii este ceea ce comit puterile economice şi financiare ale Statelor Unite, cu complicitatea efectivă sau tacită a guvernului lor p.86) , venirea lui Obama promite speranţa unei schimbări. Jose Saramago abordează şi problema (din nou! deci, o carte cu multe probleme) stângii politice. Ce face stânga? se întreabă. Iar răspunsul, deloc dificil, vine imediat. Doarme.

     Caietul e o declaraţie de dragoste pentru Pilar, Lisabona, Portugalia, Gaza, literatură şi pentru omenire, pe care o vrea mai bună!

Două citate – Dumnezeu este liniştea universului, iar omul este ţipătul care dă sens acestei linişti. p. 58

                            Dumnezeu e veşnic, se spune, şi are vreme pentru toate. O fi veşnic, să consimţim ca să nu-l supărăm pe papă, dar veşnicia lui este doar cea a unei veşnice absenţe. p 61

(Jose Saramago, Caietul, ed. Polirom, 2010, 264 p.)

Read Full Post »

ioan morar, paloarea, editura brumar, timişoara, 2010, 68 pagini

Read Full Post »

       Pe lângă vechile oraşe de provincie se întâmplă să fie şi câte un crâng prizărit. În asemenea colţişoare vin oameni să trăiască numai din ce le dă natura. Iata se pripăşeşte un om – şi e din cei cu ochii ageri şi cu faţa tăbăcită până la tristeţe, om care ştie să dreagă ori să meşterească orice, dar propria lui viaţă nu şi-a pus-o niciodată la cale. N-a fost un lucru, de la tigaie la ceasul deşteptător , să nu ştie a-l face mâinile lui, cât a avut a trăi. Era gata să bată pingele, să toarne alice pentru lupi, să ştanţeze medalii false pentru a fi vândute la vechile iarmaroace de prin sate. Pentru el nu şi-a facut niciodată nimic, nici familie, nici lăcaş de trai. Vara trăia în sânul naturii, purtându-şi instrumentele într-un sac, iar sacul îl folosea drept pernă, mai mult pentru paza uneltelor din el decât pentru odihna capului. De soarele dimineţii se apăra punându-şi încă de cu seară un brusture pe ochi. Iarna trăia din rămăşiţele câştigului din vară, iar pentru locuinţă îi plătea paznicului de la biserică nu în bani, ci bătând din clopote orele nopţii în locul aceluia. ( Andrei Platonov- Cevengur, Chişinău, Literatura artistică, 1989, traducere – Vasile Leviţchi)

          La marginea ruinată în timp a vechilor oraşe de provincie, oamenii vin să trăiască direct din natură. Astfel, se ivi un om cu chip ager şi până la tristeţe istovit, unul care se pricepea să dreagă şi să meşterească orice, numai propria lui viaţă şi-o trăise anapoda. Toate lucrurile, de la tigaie până la ceasul deşteptător trecuseră cândva prin mâinile acestui om. A pus şi pingele, a turnat şi alice de lup, a bătut şi monezi calpe, dintre cele care se vând la vechile iarmaroace. Pentru sine nu a întemeiat însă niciodată nimic – nici familie, nici locuinţă. Vara trăia liber pe unde se nimerea, îşi îngrămădea uneltele într-un sac, sacul folosindu-l drept pernă, se gândea mai degrabă la sculele lui decât la trândăvie. De soarele dimineţii se ferea acoperindu-şi ochii de cu seara cu o frunză de brusture. Iarna, trăia din câştigul rămas de peste vară, îşi plătea adăpostul vestind în locul paznicului bisericii ceasurile de noapte. (Andrei Platonov- Cevengur,Editura Cartea românească 1990, traducere de George Bălăiţă şi Janina Ianoşi)

        Karciuk şi Zahar Pavlovici nu găsiră în Cevengur pe nimeni, oraşul era pustiu şi neatrăgător, doar într-un loc, lângă o clădire de cărămidă şedea un om. Era Proşka. Plângea de unul singur în mijlocul atâtor bunuri rămase lui, câte se găseau în tot Cevengurul. – De ce plângi Proşa şi nu te jeluieşti nimănui? Îl întrbă Zahar Pavlovici. – Vrei să-ţi mai dau o rublă să mi-l aduci pe Saşa? – Il aduc eu şi fără plată, îi făgădui Prokofii şi porni să-l caute pe Dvanov. ( Andrei Platonov- Cevengur, Chişinăi, Literatura artistică, 1989, traducere – Vasile Leviţchi)

         La Cevengur Karciuk şi Zahar Pavlovici nu găsiră pe nimeni, oraşul era pustiu şi trist, în apropierea casei de cărămidă stătea Proşka şi plângea singur, în mijlocul averii pe care, în sfârşit, o dobândise. – De ce plângi, dar nimănui nu i te plângi tu, Pro? întrebă Zahar Pavlovici. Îţi dau o rublă, du-te şi-l adă pe Saşa. – Ţi-l aduc de pomană, făgădui Prokofie, şi plecă în căutarea lui Dvanov. (Andrei Platonov- Cevengur,Editura Cartea românească 1990, traducere de George Bălăiţă şi Janina Ianoşi)

Read Full Post »

        Iepurii nu mor. Textul lui Ştefan Baştovoi respiră o inocenţă puerilă, e îmbibat ingenuu în faldurile memoriei, comunică substanţial, prin fire tentaculare, cu realităţile unei lumi crepusculare, în magma căreia, încă nestinsă, înfăptuieşte o submersiune dezangajată de orice patimi. Descrierea deconstructivistă a instituţiei şcolii, înglobând toate modelele desăvârşirii, fizică (sportivi care aleargă, p. 20) şi spirituală (pioneri eroi […] stăteau şi nu le era frică de nimic – p. 21), impuse tinerei generaţii, anunţă  subliminal metodologia ideologizării. Propaganda este injectată insidios în mentalul colectiv, dovada – o mostră de confruntare între sisteme, generând contradicţii şi antinomii (Noi avem şcoală gratuită şi caiete bune, dar copiii din ţările capitaliste plătesc pentru şcoală şi mulţi copii nu pot să înveţe, pentru că părinţii lor sunt săraci. Şi copiii se duc şi lucrează la burghezi… – p. 26).
          Un personaj omniprezent, diacronic, cel ce dirijează şi modelează acţiunile celorlalţi, este etern-neînhumatul V. I. Lenin. De la el iradiază şi către el se întorc toate ideile, postulatele, devine sursa universală a învăţăturilor, e cel ce veghează asupra bunei ordini economice şi sociale, cel ce ia în colimator orice posibilă abatere (Lenin stătea deasupra clasei şi vedea tot. – p. 16). Prezenţa lui Lenin în viaţa individului sovietic e covârşitoare, e Ochiul de veghe, Legitatea supremă, Părintele spiritual, Fratele siamez, e Totul (Pentru noi, el a fost prieten, tată, bunic, tovarăş, învăţător şi conducător. El a fost cel pe care l-am acceptat să ne fie ceea ce poate numai un demiurg, un zeu laic să fie. El a reuşit să transgreseze timpul, vârsta, geografia, problemele şi să fie cu noi pe tot parcursul vieţii noastre.1), ubicuitate absolută.
      Politica de stăpânire a maselor, de creare a omului sovietic de tip nou, e contestată şi pusă la index chiar de copii, a căror inocenţă poate fi mai greu pervertită, aceiaşi copii care discută minuţios despre existenţa sau nonexistenţa Divinităţii. Pilotul sovietic excedează la capitolul merite dimensiunea creatorului, explorează sfera celestă fără a apela la serviciile Scării (Nimic nu-i este
in­a­c­cesibil omului sovietic. – p. 35). Raportul Dumnezeu/Om sovietic generează dispute asupra întâietăţii, or, cel de-al doilea nu e decât un surogat, cioplit după chipul şi asemănarea celui dintâi. Scara lui Dumnezeu, din imaginarul lui Saşa, fixează o căutare febrilă a Divinităţii, coagulată semantic în jurul versului arghezian – Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
        Justificarea acţiunilor militare din Afganistan reverberează în discursul oficial, uneori replicile par a fi o reproducere de pe o bandă magnetică (De aceea şi astăzi mai luptă ostaşii noştri în Afganistan, apărând oamenii simpli de teroarea capitalistă, care vrea să pună jugul pe ei. Ostaşii sovietici îşi împart porţia de mâncare cu oamenii simpli din Afganistan şi-i ocrotesc pe cei săraci şi nedreptăţiţi de capitaliştii haini, care bombardează sate întregi şi omoară femei şi copii ca voi. – p. 36). În umbra acestui discurs apologetic stă escamotat vidul devorator. A idolatriza obsesiv, până la paroxism, realităţile unui sistem înseamnă de fapt a le anula, a le nega, a le exhiba goliciunea  (Copiii din Afganistan au vise în care se împrietenesc cu copiii din Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică este o ţară a păcii, în care oamenii de toate naţionalităţile trăiesc în pace. – p. 37). Dialogurile suprarealiste dintre Lenin şi Felix(!) Edmundovici deconspiră intenţiile reale ale marilor conducători, proletariatul nu rămâne decât cu momeala, cu amăgirea şi cu cocoşul din subconştient.
          Disputa capitalism/comunism e coborâtă laborios până la nivelul dialogului tată/fiu („De ce l-au împuşcat?”, întrebă Saşa, „Pentru că erau răi”, zise tata. „Erau capitalişti?”, „Erau şi capitalişti şi culaci, ei l-au împuşcat.” „Eu, dac-aş avea un pistol, i-aş împuşca pe toţi”, zise Saşa. – p. 147). Copilul e invadat de spiritul justiţiar şi e aproape convins că trăieşte în cea mai bună lume posibilă. Diabolizarea efervescentă a capitalismului coincide cu exonerarea de orice culpă a Uniunii Sovietice.
       Amintirile lui Moş Costea, pline de savoare, povestite într-un grai moldovenesc în care s-au strecurat inevitabil câteva rusisme, sunt dovada irefutabilă a modului în care poate fi ajustată memoria şi schingiuită percepţia asupra unor contururi evenimenţiale. Şcoala se implică propagandistic în confruntarea celor două sisteme, e supusă ideologiei oficiale, participă voit la marea diversiune:
– Da ia să vedem, copii, capitaliştii au ce mânca dimineaţa?
– Nu-u-u. Şi nici nu se duc la şcoală, pentru că părinţii lor sunt foarte săraci şi-i ţin în subsoluri. (p. 162)
       Toate întrebările ontologice îşi găsesc ecoul şi logica în vastitatea Uniunii Sovietice, simpla invocare a patriei mari devine o garanţie a răspunsului corect. Culpabilizarea capitalismului acoperă toate sferele acestuia – cinematograful capitalist – …plesni din degete ca în filmele despre capitalişti (atunci când un capitalist stă la o masă într-un restaurant cu muzică capitalistă şi pleoscăie din degete ca să  vină o dezmăţată şi să-i aducă mâncarea – p. 171), arderea lui G. Bruno e pusă pe seama aceloraşi capitalişti vorace.
        Deconspirarea şi pedepsirea unui furt şochează o întreagă comunitate, acolo furau toţi. Hoţia e condamnabilă atât timp cât nu e devoalată, în caz contrar devine artă (Mai înainte trebuie sa ştii să furi şi pe urmă să furi! – p.189). Zinoviev identifică raţiunea acestor acte: Atunci când oamenii din ţările comuniste trăgeau chiulul, lucrau de mântuială, trădau sau dădeau instanţelor superioare informaţii false, furau, luau şi dădeau mită, calomniau, denunţau etc., ei nu făceau altceva decât să se conducă după propriile lor interese, și nu după oricare altele.2
       Parada ajunge a fi un debușeu, se încadrează în mecanismul economic, justificând producţia de baloane, nu mai are multe în comun cu manifestarea firească a bucuriei. Imaginea societății ce răzbate din discursul encomiastic e una distopică (Vă felicităm, cetăţeni-care-munciţi! Ura! – p.198).
        Deşi titlul romanului indică o prezenţă fictivă, alegorică şi apoi uşor recognoscibilă în text, animalul care marchează destinul lui Saşa şi în jurul căruia protagonistul gravitează şi îşi consumă copilăria e porcul. Saşa, un Holden Caulfield al literaturii române, e surprins într-o secvenţă înduioşătoare, de un erotism nevinovat (Se atinse cu umărul de burta ei şi aproape că nu mai putu să respire. Ar fi stat aşa toată ziua, cu degetele fetei mişcându-i-se uşor prin păr, şi el să-i atingă burta cu umărul[…] Saşa simţi o moleşeală plăcută şi ar fi vrut să-şi lipească obrazul de burta fetei şi să o strângă în braţe. – p. 32). Manifestarea infantilă a sexualităţii scandalizează o comunitate deprinsă cu tabuizarea acestui subiect. Vasea şi Sonia trăiesc calvarul umilinţei publice, deconspiraţi în faţa întregii şcoli, suportă oprobriul general. Spaţiul în limitele căruia Saşa îşi trăieşte copilăria se constituie pe axa sat-pădure-oraş (şcoală), acest triunghi existenţial îi problematizează destinul. Saşa fantasmează, glisează conţinutul fericirii până la gradul însuşirii, al asumării, identifică chiar şi o reţetă – a fi pionier şi a nu-ţi pieptăna părul pe partea stângă… Pasajul în care îi aduce un omagiu lui Lenin e de un haz neaşteptat, entuziasmul i se dezumflă, câte suplicii nu suportă doar ca s-ajungă odată pionier. Cravata se transformă într-un simbol al adevăratei performanţe, un însemn peremptoriu al reuşitei, pe scurt, un talisman (Din cauza cravatei, parcă şi cămaşa şi jacheta păreau mai noi. – p. 139). Totuşi, problematica pe care şi-o asumă e una majoră, măcinat de evanescenţa lumii, ideea suicidului îl tulbură, îşi închipuie propria înmormântare, imaginea paradei se împleteşte cu cea a prohodului şi deloc întâmplător. O paradă-prohod trecând prin faţa tuturor cititorilor.
        Întreg discursul narativ pare a ieşi din gura unui copil, fraze clare, scurte, luminoase, deseori urmate de altele care vin în completarea celor dintâi, explicându-le, subliniind şi sublimând naraţia, de parcă povestitorul se asigură că mesajul i-a fost decodat şi sensul pe deplin absorbit, se obţine astfel o repetiţie stilistică benefică. Textul lui Ştefan Baştovoi e o fiziologie a vieţii, cu toate ritualurile, cutumele cotidianului, pe care le implică ruralitatea (spectacolul tăierii porcului, bucuria revanşardă a încălecatului).
        Alternarea registrului narativ dezvoltă şi accentuează ironia cu care autorul îşi garniseşte textele, trecerea de la registrul grav-oficial la cel intim-cotidian amuză copios, traduce derizoriul, pamfletul până la urmă (Văzu din autobuz copacii şi ogoarele, drumul şi livezile în floare, toată Măreţia Patriei sale. Înfloritoare şi măreaţă, sigură şi paşnică […] Cea mai bogată şi cea mai frumoasă/Scroafa mânca din treucă tot ce i se turna şi Saşa îi aducea mere stricate din beci, coji de cartofi şi resturi de pâine murdare de gălbenuş. – p. 48). Aceeaşi alternare de registru narativ constituie o strategie de joc textual, efectul – o desacralizare, o demitizare, o coborâre sistemică din edenul imaginar comunist în treuca realităţii tangibile – e garantat. Îşi face loc discrepanţa dintre solemnitatea momentului cerută de rigorile organizatorice şi teluricul situaţiei. Dialogurile virtuale avându-i ca actanţi pe Lenin, Hitler, pasajele în care Sophie, cocoţată pe umerii tatălui, deambulează prin câmpul ce nu are decât mijloc, aparent fac notă disparată cu trupul textului, în fapt, se încadrează organic în ansamblul textual şi deconspiră ficţionalitatea ficţiunii. Aceste dialoguri suprarealiste, doar la gradul formalităţii, nu şi la cel al conţinutului intrinsec, sunt nişte transgresii temporale, implică abolirea limitelor dintre nivelele narative distincte. Fragmentul tradus din revista Tânărul Naturalist surprinde efuziuni absurde, elanul invocărilor speculative şi închide în sine trăsăturile unui insert textual autoreflexiv.
         Ştefan Baştovoi descinde în memoria rizomatică a copilăriei, vede lumea prin ochii unui copil, însă maturitatea privirii e de netăgăduit, obţine o mixtură insolită de text postmodernist, unde ironia, nostalgia, pamfletul, umorul conlocuiesc osmotic şi îl fac pe cititor să se-ntoarcă spre trecut zâmbind. Iepurii nu mor sau Istoria copilăriei noastre conţine elemente definitorii ale parabolei, pentru că pe lângă planul literal al expresiei apare un plan de adâncime, al semnificaţiilor ezoterice. Reluarea de-a lungul romanului a unor expresii, sintagme şi chiar fraze identice se înscrie în filosofia unui construct textual hibrid, dialogurile pot fi teatralizate, versurile intră pe albul paginilor, descrierile aduc liniştea, aplatizează ritmul şi invită la meditaţie.
        Regăsim în text bucăţi de memorie pe care le consideram uitate, textul lui Ştefan Baştovoi e un excelent declanşator al amintirilor, recuperează frânturi mnemonice, le reconstituie într-un puzzle edificator (… iar resturile ce rămâneau din baloane le băgau în gură şi le sugeau ca să le facă baloane foarte mici, pe care le spărgeau de frunte sau de capul celor care nu erau atenţi. – p. 184).
       Clişeul desemnează o stereotipie, o formulă stilistică a cărei forţă s-a atenuat. Îşi poate recăpăta însă eficienţa stilistică atunci când orientează lectura către o împrospătare a receptării, către metatextul din memorie. O serie de fraze, probe ale timpului (Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi,  p. 15, Pădurea face oxigen!, p. 145, Pădurea e o bogăţie a naturii, p. 145, Timpul le rezolvă pe toate, […] Măsoară de şapte ori şi taie o dată, p. 146, Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, p. 207, Munca îl înnobilează pe om, p. 211, Gimnastica este izvorul sănătăţii, p. 216) – deşi clişee în singularitatea lor, recondiţionează textura romanului, utilizarea acestora atingându-şi ţinta.
     De ce Iepurii nu mor?! Întrebarea care persistă în mintea cititorului şi după încheierea actului lecturii. Simbol al fertilităţii, al sexualităţii şi al adaptabilităţii, iepurii, deşi vulnerabili în esenţă, supravieţuiesc. Între titlul romanului şi dedicaţie se stabileşte o filiaţie, o legătură invizibilă. Iepurii nu mor, cresc mari! Pe de altă parte, titlul ar putea sugera o atenţionare camusiană – bacilul ciumei nu dispare niciodată.
       Romanul Iepurii nu mor e o arheologie literară în memoria unei societăţi ce şi-a pierdut reperele, membrii căreia trăiesc, diferit şi alternativ, în limitele unor graniţe imaginare, în funcţie de intensitatea cu care germinează sâmburele nostalgiei sau dezideratul unei schimbări revigoratoare. Cei ce constituie această societate duc o existenţă duplicitară, răspund pe de o parte înregimentării oficiale, strigătului colectiv, iar în subsidiar, prin viaţa lor privată, prin relaţiile intime şi conjuncturale, sabotează întreg sistemul, asemenea reginei care desfăcea noaptea ce ţesea ziua.
       Literatura de după căderea dictaturilor oficiale şi chiar de după sucombarea dictaturilor reziduale recuperează posibilităţi de manifestare. Imposibila întoarcere ajunge a fi, printr-un declic metafizic, posibilă. Apariţia unui roman ca Iepurii nu mor, într-un regim coercitiv, ar fi fost improbabilă…
___________
Ştefan Baştovoi, Iepurii nu mor. Ediţia a II-a, revăzută, Editura Polirom, 2007
 
1. Vasile Ernu, Născut în Urss, Editura Polirom, 2006, p. 55
2. Alexandr Zinoviev, Occidentul, Fenomenul Occidentalismului, Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p. 53

(Cronică apărută în revista Contrafort, Nr. 11-12 (193-194), noiembrie – decembrie 2010)

Read Full Post »

      După douăzeci de ani de tranziţie eşuată, de mahmureală prodigioasă, Basarabia de după 7 aprilie 2009 încearcă să arate altfel şi să-şi strige angoasele. Stela Popa îşi marchează debutul literar cu romanul intitulat 100 De Zile, lansarea cărţii a avut loc mai întâi, cum e şi firesc, la Bucureşti şi Chişinău, după care au urmat alte oraşe româneşti, în general centre universitare. Evenimentele din R. Moldova, ale ultimului an, au antrenat şi au concentrat o mai mare atenţie asupra spectrului basarabean. R. Moldova a lipsit din grila de priorităţi a mass-media româneşti, rămâne pentru publicul larg o terra incognita şi mai degrabă o sursă de prejudecăţi culturale. Promovat inteligent şi bucurându-se de sprijinul Editurii Tritonic, romanul 100 De Zile este o carte scrisă în primul rând pentru publicul din România, avea să declare autoarea. Prezent fiind la lansarea cărţii ce a avut loc în incinta Bibliotecii „V.A. Urechia” din or. Galaţi, i‑am adresat autoarei câteva întrebări, una dintre care a fost: Unde credeţi că va fixa memoria culturală această carte? În zona literaturii de ficţiune? În zona literaturii document sau în sfera literaturii de consum? Cu menţiunea, că literatura de consum poate fi onorabilă atât timp cât educă gustul cititorului spre înalta literatură. Răspunsul Stelei Popa a lăsat destinul ulterior al cărţii pe seama istoriei… Autoarea afirma, cu ocazia lansării, că începuse cartea înainte de anul electoral 2009, că şi-ar fi făcut propria revoluţie, chiar dacă ea nu s-ar fi întrupat în una reală. Aserţiune ce poate face din 100 De Zile o confesiune romanţată.

       Romanul, compus din trei părţi – Amintiri, Coridorul morţii, Un sfârşit e un început, are o structură narativă tradiţională, incipitul îşi însuşeşte funcţia ornamentală de până la declanşarea conflictului şi a identificării mizei. 100 De Zile înregistrează tribulaţiile familiei Ciugureanu, traseele existenţiale ale fiecărui membru, acoperind perioada celor opt ani de guvernare comunistă, alegerile parlamentare şi revolta tinerilor. Uneori, memoria personajelor transgresează perioade de timp mai lungi, coborând până la începutul anilor ’90. Rememorarea fulgurantă a vieţii, o trăsătură a Ciugurenilor, capătă funcţii recuperatorii, justifică deciziile şi opţiunile protagoniştilor în momentele de cumpănă şi ezitare. Personajele mărturisesc interlocutorilor, de multe ori fictivi, vinovăţii acumulate de trecerea anilor, în speranţa unei expieri eliberatoare.

        Paradoxal, această carte are mai mulţi autori, o dată e Stela Popa, autorul care-şi imaginează o poveste, pe care o vrea credibilă în ochii cititorilor, pe de altă parte, e jurnalista Stela Popa, martor al evenimentelor din ultimii ani şi al revoltei tinerilor de la Chişinău. Istoria Robertei Ciugureanu e de-a dreptul halucinantă, un personaj asupra căruia s-a insistat prea mult, de aici şi deficitul de credibilitate, un personaj puţin verosimil, nenorocirile ce o lovesc depăşesc limitele suportabilităţii umane. Bărbaţii din viaţa Robertei apar şi dispar fantomatic, într-un quiproquo continuu, se succed apoi o căsătorie ratată, o sarcină pierdută, numeroase spitalizări, atacul câinelui-lup, agresiuni fizice, potenţialitatea unui viol, toate aceste elemente incumbă lecturii o doză de improbabilitate, de artificiu. Prea multe într-o viaţă de om. Stela Popa suprasolicită modalităţile descriptive, scriitura e excesiv de încărcată, asupra personajelor curg torenţial o serie de epitete comune, calificative (lungi, fine, subţiri, dulci, mici etc.) reluate neinspirat de-a lungul întregii cărţi. La pagina 95 identificăm cinci comparaţii, un procedeu stilistic de care autoarea abuzează, şi pe alte pagini sesizăm avalanşa acestei figuri de stil, trimiţând la o întreagă paletă de vieţuitoare (melc, mieluşel, şobolan, dihor, broscoi, pitulici, iepure, cucuvele). Discursul conţine deseori reminiscenţe adolescentine şi însemne ale unui romantism decrepit. Stelei Popa îi reuşeşte de minune resuscitarea romanului picaresc, această radiografie îngroşată a societăţii basarabene aşază sub ochii cititorului indivizi capabili de orice delaţiune, lipsiţi de scrupule, tipologii filistine şi onctuoase care transformă trădarea într-o reţetă de supravieţuire sau în ascensiune profesională.

      Firele narative, distincte la început, se apropie şi, într-un final, se întretaie şi se contopesc, revolta de la Chişinău uneşte destinele Ciugurenilor atât în speranţa schimbării, cât şi în durerea neputinţei. Pe lângă personajul narator Roberta Ciugureanu, există un narator omniscient şi omniprezent care identifică şi comentează orice intenţie corectă ori subversivă.

       Dincolo de personajele care conving într-o măsură mai mare sau mai mică, dincolo de caducitatea relaţiei dintre Roberta şi Catinca, lectura devoalează fundalul implacabil al realităţii basarabene: penuria quasi-generală postsovietică, pericolul transnistrizării R. Moldova, problema cetăţeniei române, anihilarea presei independente, emigrarea ilegală, situaţia lingvistică din R. Moldova, istoria ilară a bradului lui Chirtoacă, insuficienţa secţiilor de votare din străinătate, reabilitarea bisericilor de către comunişti, după ce tot ei le-au distrus, soarta jurnaliştilor români trimişi în Basarabia. Episodul jurnalistei de la ziarul Timpul, atacată cu o rangă, nu trece neobservat.

       Există pagini scrise de jurnalista Stela Popa, de o profunzime remarcabilă, capitolul 13 din Coridorul Morţii, poate cel mai reuşit, surprinde dubla ipostază a manifestării socio-culturale de la care basarabeanul se revendică, o dihotomie hazlie între Lenin şi Ştefan cel Mare, între discursul oficial al autorităţilor, pavoazat cu replici patriotarde, şi realitatea cotidiană a nepăsării, o segregare accentuată între Moldova înfloritoare şi Moldova second-hand. Un aspect demn de luat în seamă îl reprezintă inserţia în text a unor rusisme uzuale, calchieri, înjurături şi expresii cu conţinut trivial la care basarabenii şi personajele de hârtie recurg nemijlocit. Apelul la registrul argotic sporeşte gradul de autenticitate şi indică sorgintea grupului social, decopertând o psihologie colectivă: („Înjurăturile ruseşti amestecate cu cele româneşti nu erau nimic mai mult decât expresia acelei răscruci de drumuri unde crescuseră. Loc numit acum R. Moldova.” p. 332)

      În partea a doua a romanului regăsim mâna jurnalistului bine documentat, întreg filmul evenimentelor, surprins de camerele de vedere şi fixat în fotografii, este transcris pe hârtie într-un mod obiectiv şi reconstituant. Coridorul morţii surprinde ebuliţia maselor odată cu aflarea primelor rezultate, organigrama evoluţiei mişcării de protest şi torturile la care au fost supuşi cei arestaţi. Cititorul recunoaşte fără prea mari dificultăţi cine sunt personajele reale care se ascund în spatele Nadiei Cojocari sau în umbra fraţilor Corja. Cu toate că evenimentele din aprilie justifică viziunea orwelliană a autoarei asupra spaţiului basarabean, se impune totuşi următoarea remarcă: majoritatea basarabenilor au dus o existenţă, chiar şi pe timpul fostei guvernări comuniste, apolitică, departe de orice aplomb identitar sau de  urmele unei resurecţii sibilinice.

      Romanul Stelei Popa invită la o reajustare de optică, accentuarea nuanţelor nu face decât să întreţină aceeaşi receptare inexactă, generatoare de prejudecăţi culturale. Literatura presupune sublimare, or, realitatea din spatele ficţiunii subminează latura estetică a romanului, procesul de literaturizare forţată e foarte vizibil. Demersul Stelei Popa rămâne însă valid şi obligă la continuitate şi completare. Toposul cultural basarabean, odată valorificat, ar putea servi ca punct genezic unor opere de artă, filme, cărţi care să ne regăsească şi să ne rescrie memoria.

(Cronica publicata în revista Contrafort nr. 5-6 (185-186), mai-iunie 2010)

Read Full Post »

RONDEAU

Să vorbeşti e uşor.

Însă vorbele nu se pot mânca.
Deci coace pâine.
Să coci pâine e greu.
Deci fă-te brutar.

Însă în pâine nu se poate sta.
Deci clădeşte case.
Să clădeşti case e greu.
Deci fă-te zidar.

Însă pe un munte nu poţi zidi case.
Deci mută muntele.
Să muţi munţii e greu.
Deci fă-te profet.

Însă gândurile nu se pot auzi.
Deci vorbeşte.
Să vorbeşti e greu.
Deci fă-te ceea ce eşti.

şi murmură mai departe pentru tine,
făptură nefolositoare.

traducere de ileana mălăncioiu şi aurelian state, în
hans magnus enzensberger, sfârşitul bugniţelor, editura univers, bucureşti, 1974, p.73

Read Full Post »

Întoarcere (de) acasă

Într-o primăvară târzie şi-nceată

Am discutat, ca de obicei,

cu mama

Despre cărţi, literatură, morţi

şi alte prostii

Măcar acum suntem liberi

E concluzia mamei

Seara m-am dus la şcoală

E la câţiva metri de casă

Aşa se explica

de ce am ajuns să le confund

Casa şi şcoala

sau invers

Copilăria m-a abandonat, acolo

pe terenul din spatele şcolii

Plopii, arţarii, salcâmii erau aceiaşi

Ba chiar mă priveau sfidător

Cu verdele lor (aş spune crud, dar l-aţi auzit de-atâtea ori)

Nu am nevoie de madlene

ca să hălăduiesc prin vintrele memoriei

O primăvară mi-e de-ajuns!

M-am aşezat şi îmi imaginam

că ascult…

Bach, Mozart, Mascagni, poate şi Satie

Erau acolo în frunzişul regenerat

Mi-e milă de mine, uneori

Un dirijor părăsit de-o orchestră invizibilă

Ştiu, trădarea e firească

O să-mi spuneţi.

Orchestra era inexistentă

Acum afară era seară şi era rece

Iar eu eram singur, nevăzut de nimeni

Priveam la copiii ce fugăreau un balon

Afară era amiază şi era cald

Unul din ei parcă îmi semăna

Dar nu, nu eram eu…

Erau fericiţi

Le-o puteam citi…

Fiecare avea un alt nume

Nu aveau nici o grijă

Şi cu toţii aveau un vis

Să crească cât mai repede

Şi să ajungă mari

Ce proşti eram…

Să treacă această primăvară

Şi să uit că sunt muritor

Cine a spus că nemuritorii

Sunt nefericiţi?

Read Full Post »

Dacă J.D. Salinger nu ar fi murit anul acesta, nu i-aş fi recitit romanul, recitit e impropriu zis, prima lectură nu am dus-o la capăt. Se întâmpla acum vreo cinci ani. Sunt două cărţi pe care nu le-am terminat: Blândeţea Nopţii de Scott Fitzgerald şi De veghe în lanul de secară. Dacă aş avea un interlocutor care, într-un gest de confesiune amicală, mi-ar spune că nu a încheiat lectura unor cărţi, că le-a abandonat necitite, aş avea o părere proastă despre el. Sunt în postura posibilului meu interlocutor. Salinger a murit la peste 90 de ani, retras de ochii publicului – public lacom, nemilos şi devorator. A scris puţin, dar ce a scris rămâne valabil şi viabil, spun criticii. Prima mea lectură a eşuat din mai multe considerente. Îmi achiziţionasem o ediţie nouă, de la Polirom, cea cu coperta galbenă, probabil culoarea lanului de secară, care semnala cititorului faptul că acesta din urmă va avea parte de o traducere modernă. Tocmai această modernitate de adaptare textuală la realităţile limbajului cotidian românesc m-a inhibat şi nemulţumit. Scrierea era împânzită de expresiile uzuale ale băieţaşilor de cartier – Io, frate! sau nasol. Acum, după ce Salinger veghează de pe marginea prăpastiei, am căutat o ediţie mai veche şi am găsit-o, una din ’64, mai temperată în traduceri brutale, armonizând formulele de adresare.

E o carte ce se citeşte pe nerăsuflate, zic antecititorii mei. Fraze scurte, stil alert-auster, replici multiple, dialog abundent. Am acţionat exact invers, am citit-o cu încetineală, încercând să reperez starea pe care trebuie să ţi-o inducă lectura acestei cărţi. Încerc să-mi explic succesul la public al acestei opere, probabil americanii s-au identificat cu modulaţiile psihologice ale personajelor sau mai degrabă cu atmosfera de epuizare şi inutilitate izvorâtă din inerţia tavălucului existenial. Salinger îşi construieşte frazele după acelaşi calapod, tipic ce reflectă un mod de gândire superficial, năzuros-mofturos, plin de fiţe adolescentine. Personajul face o afirmaţie, după care urmează alta ce pune la îndoială sau slăbeşte aserţiunea iniţială, ca în sfârşit să curgă o altă afirmaţie care să o anuleze semantic pe cea dintâi. Această structură narativă – repetitivă, obsedantă şi supărătoare – abundă pe întreg parcursul romanului. Câteva exemple: (Spectacolul nu era chiar atât de prost ca altele pe care le-am văzut eu în viaţa mea. Totuşi, dacă stai bine să te gândeşti, era o porcărie) sau (Apoi s-a întâmplat un lucru curios. Când am ajuns la muzeu, am simţit deodată că n-aş mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ar fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima – cu toate că străbăteam tot parcul acesta blestemat şi mă gândisem cu plăcere să intru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aş fi intrat, dar Phoebe nu era. Aşa că am luat un taxi din faţa muzeului şi i-am spus şoferului să mă ducă la Baltimore. Nu mai aveam chef să mă duc la Baltimore.

Holden Caulfield e un răzvrătit şi propria insurecţie împotriva sistemului încetăţeneşte o reţetă de supravieţuire şi un anumit tipar comportamental. De ce să-ţi strige toţi – digresiune – atunci când te abaţi de la subiect? De veghe în lanul de secară e o carte reproş, cu o semnificaţie rebelă, contrează maşinăria pusă în funcţiune de orice sistem ce încearcă să ne făurească fericirea. Protagonistul din Amantul Colivăresei, deşi mai matur şi trecut prin experienţa erotică, are ceva din ţesutul de răzvrătit al acestui fără chef – Holden.

Caulfield e un visător consacrat, un neadaptat, un adolescent ce îşi refuză iniţierea sexuală, un individ care nu e dispus să-şi sacrifice libertatea pentru nimic în lume. Şi aşa cum pentru a fi fericit ai nevoie de foarte puţine lucruri, visurile lui Holden sunt mai degrabă marcate de frugalitate: să vegheze într-un lan de secară – În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – şi nimeni în jur, adică nici un om mare , în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpastii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copii ca să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că e o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

sau să-şi construiasco o colibă la marginea pădurii – …cu banii pe care o să-i câştig, o să-mi clădesc o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cât mai mult soare. O să-mi gătesc singur, şi mai târziu, când am să întâlnesc o fată frumoasă, dar tot surdo-mută, şi o să ne căsătorim, şi o să stea la mine în colibă, şi de câte ori va dori să-mi spună câte ceva, va scrie pe hârtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească…

Aceste două fragmente sunt remarcabile prin forţa discursului narativ, prin sinceritatea absolută, fixează proecţia unei vieţi fericite în anonimat şi singurătate… Oare aşa să fie?!

Traducerea titlului în română a fost inspirată – The catcher in the ruy în De vege în lanul de secară, un substantiv a fost substituit unei stări. Mi-a plăcut titlul unei postări întâlnită la Ochiuldeveghe, la câteva zile după moartea lui Salinger – Priveghi din lanul de secară…

Aha! Era să uit! Şi totuşi, ce se întâmplă cu raţele de pe lac pe timp de iarnă?!

Read Full Post »

          Bernhard Schlink spune cu o precizie necruţătoare – legăturile pe care le avem cu părinţii noştri face imposibilă evacuarea vinei din propria noastră existenţă. La câte ne-am putea gândi ?! După Cititorul şi Întoarcerea Acasa, colega mea, Adriana, mi-a împrumutat Evadări din Iubire – mai multe povestiri scrise de Schlink. Genul scurt se arată foarte atrăgător pentru viitorul literaturii, cred că o spune Cortazar, spre deosebire de roman unde firul narativ e fracturat, multiplu, naraţiunea e stufoasă şi urmează mai multe căi, nuvela concentreză toată forţa acţiunii, disputei, într-un singur nucleu.

          În Fata cu şopârla m-a impresionat tabloul cât şi privirea mereu uimită, contemplatoare, privirea care pătrunde în memoria interioară a pânzei, care nu lasă în pace cicatricele trecutului. Fata cu şopârla e un fel de tablou oglindă, în care, inevitabil, te implici şi tu ca privitor, de fapt nu mai ştii cine pe cine priveşte…Acest obiect , la Schlink, nu mai e un comun accesoriu artistic, o simplă piesă valoroasă, ci pare a fi ţesută din conştiinţa unor vinovăţii disimulate, e un fel de spaţiu intermediar alertând prezentul că există în subsidiar focoase nedezamorsate ale trecutului. Personajele shlinkiene sunt parte integrantă a (ale) unui univers conflictual, relaţia tată – fiu e una caducă, prea oficială, îndeajuns de ineficientă, relaţia mamă-fiu, deşi mai de durată, e una oropsită, austeră. Legătura cu părinţii ajunge să fie segregată de neputinţa comunicării. În nuvelele dânsului apar numeroase referinţe faţă de evrei, faţă de vinovaţia acestei etnii sacrificate în numele binelui umanitaţii. Circumcizia tratează acest subiect, al iubirii dintre un german şi o evreică, interesant e faptul că aceste lumi, deşi se tolerează în prezent, sunt incompatibile, iubirela lor nu a căzut în desăvârşire, nici nu s-a topit intr-o nuntă în cer, jertfa neamţului nu a fost sesizată şi nici apreciată. Oare curăţenia, organizarea, pedanteria germanilor traduc şi alte calităţi, în afara unor virtuţi naţionale la vedere ?

         Femeia de la benzinărie cumulează atât de multă emoţie, nostalgii şi regrete, tristeţe din belşug – mais oû sont les nèiges d’antant, o căutare proustiană a timpului ratat. Schlink reuşeşte descrieri precise, oferta sa de observaţii psihologice e fină, percutană. Obsesiile si angoasele individului, istoriile lor înrădăcinate… Mă regăsesc în textele dânsului, ştiu că fac o greşeală, ar trebui să mă evacuez din această discuţie, să mă volatilizez fantasmagoric. Nabokov invită cititorul, în unul din studiile sale, să se detaşeze de text, să citească cu ochi de gheaţă, să nu se identifice niciodată cu vreun personaj, pentru că totul e ficţiune.

         De ce evadări din iubire? Cine ar vrea să părăsească corabia fericirii? Probabil doar cei ce au remarcat precaritatea ambarcaţiunii şi apropierea iminentă a unui naufragiu. Evadarea din iubire e o evadare spre o nouă iubire?! E speranţa că mai există totuşi o şansă! Există două vise care mă urmăresc de când sunt mic, unul din ele mă vizitează mai des, cel al împlinirii – din ce în ce mai rar…Visele ce ne însoţesc reprezintă opusul vieţii pe care o ducem.

       Timpul – o altă obsesie a neamţului – omul de artă, chiar simplul om, sunt crestaţi de însemnele trecerii timpului. Dragostea, căsnicia – cât fusese bună, anii cei buni alături de copii, bucuriile profesiei, entuziasmul inspirat de cărţi sau de muzică – totul trecuse. Când am citit aceste rânduri, m-am gândit că totul e în zadar, vanitas vanitatum. Să mă întorc acasă, în sat, acolo unde s-a născut veşnicia şi unde tot pregetă să moară?! Să ne pregătim de moarte din timpul vieţii…Am mai spus-o – cel ce a dat foc Bibliotecii din Alexandria nu a fost nebun. A fost nefericit. Personajele imaginate de Schlink sunt indivizi şcoliţi, aparţinând unei caste – profesori, jurişti, cercetători, oameni ce caută adevarul, neîmpăcaţi cu sine, într-un conflict nestins cu propriile năzuinţe. Personaje ce nu pot fi dispreţuite, din contra, trezesc o compasiune empatică – pentru cine bat clopotele? Thomas din Mazărea dulce trăieşte concomitent trei vieţi, ca apoi să sfârşească imobilizat într-un scaun cu rotile. E singurul personaj din cele 7 nuvele care şi-a ratat evadarea din iubire. Moartea ar fi fost preferabilă…

Read Full Post »

“Aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor

De fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă în lume

Mama spunea şi ea că e normal şi că nu acceptă să mă fac prieten

Mai bine m-aş gândi la ceva serios’’

Gellu Naum

Animalul Inimii mă nedumerea, înaintam în lectură şovăielnic, cu prea puţină condescendenţă, nu m-am întâlnit prea des cu un asemnea tip de scriitură. Pe la jumătatea cărţii am început să ne sincronizăm, să respirăm, în acelaşi ritm, acelaşi aer. Când citesc am nevoie de o poveste (vizibilă), bineînţeles că ea există şi la Hertha Muller, este povestea ororii, a unui regim dezumanizant, a morţilor plutitori, a tribulaţiilor suportate de cei ce sperau la o viaţă onorabilă. Proza dânseia e foarte aproape de poezie, până la urmă şi aceasta e o distincţie artificială. Pare a fi o distopie “ratată” pe ultima sută de metri, o lume apăsătoare, fixată irespirabil într-un univers concentraţionar. Kurt, Georg, Edgar, Theresa şi nuca, bunica cântătoare, bunicul SS, căpitanul Piele şi câinele, oile de tablă şi pepenii de lemn, băutorii de sânge cu setea lor ruşinos-vampirică, mama şi eterna durere de şale, căsuţa de vară, sunt repererele dupa care protagonista îşi ghidează existenţa, repere ontologice.

De ce s-ar sinucide un om (Georg) exact atunci când a devenit liber? Traumele acumulate irump decisiv într-o lume nouă în care îţi conştientizezi inadaptabilitatea, acolo unde nu îţi mai găseşti un rost?! Kurt s-a spânzurat cu o funie. La Hertha Muller îşi face loc o concrescenţă a suferinţei – durerea, vina, trădarea sunt peste tot – în flori, în aer, în zâmbet. Dacă la Orwell – 1984- nu mai există un spaţiu al posibilului refugiu, orice intenţie este identificată de ochiul vigilent al Fratelui cel Mare, în Animalul Inimii – iluzia speranţei transcende concreteţea morţii. Cartea oferă reţete de supravieţuire. E multă, multă poezie în această carte. Ce o fi până la urmă acest Animal? Puseul firesc al vieţii… Un paznic ocrotitor… Cu toţii ne facem vinovaţi de acel “prezent” angoasant, moştenim vina părinţilor. Oare singurul fir, cu adevărat autentic, ce ne leagă de o epocă trecută, de un fost regim, este vina? Există o ură pozitivă?

Aceşti copii sunt deja complici. Ei îşi miros taţii, seara, când sunt sărutaţi, pentru că aceştia beau sânge la abator şi vor ajunge şi ei acolo.

p. 228.

Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim devenim ridicoli.

p. 229

(Herta Muller, Animalul Inimii, Ed. Polirom, 2006, nr. pag. 232)

Read Full Post »

 Am citit “Ultimii eretici ai imperiului”, as fi citit-o oricum, dar lansarea cartii, sau ceea ce s-a vrut a fi lansarea in sine,  a grabit curiozitatea. Nu vreau sa cred ca am cazut in capcana intinsa, cu multa abilitate, de un anticapitalist convins – V. Ernu, dar se pare ca autorul in cauza detine si manuieste excelent acest tip de strategii manageriale ; apeleaza exact  la mijloacele pe care «personajele » dansului le critica si pe care le considera ca fiind perfide si perverse. Despre lansare s-a vorbit mult pe blogul Dl. V. Garnet (Contrafort), fiecare cu argumenatia sa, m-au bucurat atitudinile contrafortistilor V. Garnet si V. Ciobanu – demne, alese, cu mult tact, echilibrate, logice si ,desigur, intelepte. Nu sunt nici stalinisti in gandire, asa cum ii catalogheaza curajos V. Ernu, si bineinteles, Contrafortul nu se aseamana deloc cu Literatura si Arta. Pe contrafortisti i-am inteles, nu le pot tagadui mecanismul functionarii logicii – cum sa vii la o lansare unde va fi invitat Mark Tkaciuk (« eminenta cenusie », « creierul din umbra » – sunt de acord ca avem parte de niste expresii cliseizate), dar totusi, acest personaj exista, a jubilat 8 ani ca un bufon pe sub poalele tatucului Voronin, cantand imnuri si ode partidului comunist, afisandu-si nestingherit romanofobia, responsabil intr-o mare masura pentru evenimentele din 7-8 aprilie. Tkaciuk exista, nu pot imbratisa ideea opusa. Ceea ce isi propune Ernu este ori un act curajos de nebunesc ori o nebunie curata.

Lanseaza umatorul deziderat : sa-l delegitimeze, sa-l deconspire, sa deconstruiasca mitul « tkaciukian ». Problema mea e alta – daca pe contrafortisti ii inteleg, incerc sa absorb semnificatia gestului comis de V. Ernu, sa-i patrund sensul si in concluzie, am citit cartea.  Nu stiu daca fac parte din categoria cititorilor pe care V. Ernu  i-a imaginat, pe care si-i doreste.

Dupa “Nascut in URSS”, stiam ca urmează o alta carte, daca prima a contrariat, a provocat spasme unora, “Ultimii eretici..” va zgandari orgoliul, preceptele si convingerile eventualilor cititori intr-o masura mai mare si cu o intensitate sporita; pe mine m-a deconcertat usor, mi-a degringolat unele idei…

Lansarea cartii si carte in sine – ca obiect estetic, generator de arta literara – sunt fenomene total diferite. Fiind inca un cititor de nivelul intai, voi trasa aici ideile, impresiile, convingerile, pe care lectura acestui tip de scriitura mi le-a ingaduit. V. Ernu nu se mai raporteaza la trecut cu ura, are certitudinea ca lumea din care a iesit nu a fost nici atat de buna pe cat si-au imaginat-o unii, nici atat de rea pe cat au tot tinut sa sugereze altii. E dreptul dansului, pentru ca aprins anii 70’,80’, ani mult mai buni si mult mai prosperi decat anii 50’, deci de o relativa stabilitate si liniste sociala. Dar eu, nascut  tot in URSS,  in  ’84, nu am nici un regret esential fata de lumea veche, fata de fosta uniune, chiar daca amintirile mele incep de la 2 ani, paseam deja in pasi cadentati prin perestroika. Imi aduc aminte, vag, doar de acele frumoase parade din 9 mai, de uniforme si de cravata rosie, pe care eu unul nu am mai apucat s-o port vreodata. Pentru mine URSS mai inseamna : competii sportive, veterani stand pe doua randuri in fata monumentului si apoi primind flori de liliac, lalele si narcise din manile elevilor mai mici, « discursul » primarului, acelasi pe care il recitea an de an, medaliile din piepturile de fier ale participantilor la razboi….si inca ceva… parca mama  –  mai tanara si mai frumoasa… Destramarea URSS echivaleaza cu inceputul copilarii mele. Oricat de grea si nenorocita ne-ar fi viata, despre copilarie, tinerete si, in general, trecut, ne vom aduce aminte cu nostalgie, pentru ca a fost unica noastra viata, singura care ne-a fost harazita, si ca oricarui om sanatos la cap, intreg la minte,  trecutul ne va provoca regrete, nostalgii, poate usoare remuscari si dorinta de « a da timpul inapoi ». Voiam sa scriu despre carte, dar constat ca scriu despre mine… Si uite asa, pe neprins de veste, din perestroika am intrat direct, fara ascunzisuri, chiar in « mahmureala » anilor ’90, dar pe mine nu ma deranja, adica nu imi producea nici un « inconvenient », chiar mi se parea teribil de amuzant. Anii ’90 au fost cei mai LUMINOSI (in pofida faptului ca eram deconectati continuu de la energia electrica), cei mai plini de (fals) avant identitar, saturati de sperante si iluzii (inutile). Ce a fost perestroika pentru cei mai in varsta,  a insemnat mahmureala/tranzitia pentru generatia mea. Fiecare cu propria perioada fetis !

            « Ultimii eretici ai imperiului.. » m-a sedus, m-a contrariat, m-a pus pe ganduri, m-a facut sa-mi pun intrebari si mi-a trezit predispozitia pentru reflectie. Avem parte de un roman epistolar. V.A, alter ego lui V. Ernu, primeste o scrisoare de la A.I (numit Marele Instigator, a incercat un atentat terorist impotriva lui Stalin), in care este instiintat de starea grava a sanatatii si rugat sa-si grabeasca vizita la Moscova, in marea capitala a imperiului. Calatoria reprezinta recitirea corespondentei dintre cei doi, cartea in sine. Ajuns la Moscova, e prea tarziu, A.I. decedase intre timp, V.A primeste un pachet continand aceasta corespondenta.

            Cine-i A.I ? Cine-i V.A ? “Nici autorul nu mai e sigur ca stie”. Nota de final a autorului dezleaga intrucatva misterul acestei carti, ofera o grila de lectura : « Cel ce semneaza acest volum se face vinovat de faptul ca-si abuzeaza eroii pentru a scapa  probabil de propriile obsesii. Se pare ca genul epistolar este o forma de terapie foarte eficienta in vremuri de tranzitie si de mare inflatie. » Scriitura capata o functie reparatorie, recuperatorie, compensatorie, unge ranile unui eretic/exilat care nu va mai urca niciodata in trenul spre URSS, din simplul motiv ca aceasta tara nu mai exista. Prin arta scapam de obsesii, de fantasme, se produce o diluare a starii de razvratire si nemultumire, are loc transferul din zona eului intim, emotional, in sfera eului artistic. Postmodernitatea textului este revelatorie, V. Ernu amesteca stilurile, tonurile si tonalitatile, trece cu lejeritate de la o tema la alta, de la un subiect grav la unul aparent neimportant, textul e un produs reusit  – ironie, elemente ludice, caricaturale, seriozitate asumata direct, nostalgie – dar pana la urma am convingerea ca aceasta scriere ascunde mult tragism. V.Ernu e mult mai tragic decat vrea sa para. Glumele, butadele, ironiile sfichiuitoare, vorbele de duh – asezate peste subiecte majore ca antisemitismul, comunismul sovietic, gulag-uri, foamete, nu vin decat sa-l confirme in aceasta postura, sa vorbesti despre trecut razand si sa strigi sus si tare ca viata unui om nu incape tradusa in nici un sistem, oricat de performant ar fi in incercarea de a ne construi fericirea. Cartea rescrie istoria de prisma ereticului, cel ce se opune flagrant credintei/dogmei impuse oficial, din unghiul de vedere al celui obsedat de libertatea umana. Se discuta despre spatiul concentrationar, despre lagare si gulag-uri. V. Ernu recunoaste violenta, teroarea, monstruozitatea acestor masinarii de ucis, dar ezita sa plaseze semnul egalitatii intre fascism si comunism, considerand aceasta egalitate – o mare eroare. Argumentul dansului e urmatorul – lagarul nazist extermina, lagarul sovietic reeduca. Doar o interpretare teroretica/filosofica justifica o asemenea concluzie. Sunt de acord ca e o mare eroare sa se puna semnul egalitatii intre cele doua sisteme si masinariile lor de exterminare, numai ca in sens invers, comunismul a fost mult mai pervers, a stiut sa ingroape in gerul si ghiata Siberiei mult mai subtil milioanele de victime, a uniformizat memoria, a sters urmele de sange cu o nevinovatie imaculata. Fascismul e mult mai usor de condamnat, se incadreaza mai coerent in categoria raului, comunismul a provocat mai multe pierderi umane si mai multa suferinta, refuza sa si le asume, intarzie orice forma de pocainta,  dar s-a priceput sa simuleze binefacerea, sa mimeze scopul sau profund uman, social.

            Ce-i de facut ? Faimoasa intrebare….

Unul din meritele cartii este ca ataca gandirea cliseizata, duce o ofensiva impotriva preceptelor, a schematismului de interpretare evenimential, a suficientei de intelegere, rastoarna logica colectiva si dezbraca retorica oficiala. Nu ii dau dreptate intotdeauna autorului, dar acest tip de rationament este mult mai sanatos, mai eficient, functioneaza prolific contra parazitarii capacitatii de gandire. Cred ca ar fi mai corect sa folosesc de acum incolo sintagma – convingerile personajelor V.I si A.I – ca sa nu produc confuzia autor – narator- personaj.  Nu ne ramane decat sa banuim cine se ascunde in spatele personajelor, cine le-a pus vorbele in gura si cine se confunda pana la absolutizare cu aceste doua voci narative.

            Asa cum am spus, cartea reinterpreteza istoria : astfel politrukului de ieri i se opune managerul de azi; rolul speculantului poate fi mai important decat cel al disidentului; Ceausescu nu a existat – a fost doar o proiectie a poporului sau;  disidentii oricat de potrivnici au fost sistemului din care au fost expulzati, au asigurat comunicarea, l-au legitimat; tragedia cea mai mare a comunismului romanesc este retragerea trupelor sovietice (sunt de acord, nu mi-a trecut niciodata prin cap asa ceva); libertatea e aproape imposibila in ziua de azi, cu cat creste siguranta, cu atat scade libertea (ca intr-o puscarie); stalinismul – ultima epoca de aur a crestinismului; cum sa ne raportam la cadavrul nr.1 Lenin; banca – biserica capitalismului; timpul comunist vs timpul capitalist. Sunt teme de reflectie…

Cartea poseda o dimensiune intertextuala exceptionala, citeste, (rescrie si reinterpreteaza) o serie de evenimente ce au marcat destinul istoriei, le readuce pe albul paginei, trimite la alte scrieri – Bulgakov, Platonov, Soljenitin, Bukovski, Salamov, Saharov, exista chiar si o trimitere la Borges (apogeul literaturii universale),  sunt pusi in discutie o serie de filosofi – Kant, Nietzsche, Decartes, chiar si teoria fundamentala a lui Freud e luata la tinta. Este evidenta latura paratextuala – fiecare capitol este precedat de un rezumat, interesul lectorului trebuia cumva trezit si mentinut !

            M-a bucurat lectura acestei carti – rezumat al ideilor inverse. Nu stiu de ce bagajul meu literar a situat-o in proximitatea « Enciclopediei Zmeilor », acolo nu avem parte nici de comunism sau alte sisteme totalitare, ci de niste povesti rasturnate…Pana la urma autorul este un insolit Ostap Bender, un erou al timpurilor noastre….

Read Full Post »

O zi din viata lui Ivan Denisovici, una singura, doar una, acolo in indepartata si inghetata Siberie, unde Totul este stabilit prin « decret », chiar impotriva legilor naturii, acolo unde oamenii au pictate, pe pufoaice, numere, unul mai mult, unul mai putin, ce mai conteaza pentru avalansa istoriei…acolo unde luna este numita soare lupesc. O zi din viata lui Ivan Denisovici, una din cele trei mii sase sute cincizeci si trei…Zilele se aseamana unele cu altele, o stim, sunt aproape identice in cazul oamenilor liberi, dar oare cum si le-or petrece deportatii, « zecii », intemnitatii, oare zilele lor se mai deosebesc prin ceva, poate ca da…poate ca nu…

Comunismul – cea mai mare impostura a lumii – s-a priceput atat de bine sa condamne la moarte, sa vicieze natura umana si sa-si mascheze ororile cu o interminabila tandrete…

Se tot reitereaza ideea ca Soljenitin, cel mai cunoscut disident dupa Saharov si Bukovski, a deschis ochii Occidentului asupra adevaratei fatete a comunismului sovietic, a realizat acest deziderat cu ajutorul artei scrisului, e dificil de trasat granita intre literatura si document, intrucat autorul anunta ca toate faptele si toate numele sunt reale, Opera dansului nu e una de fictiune, dar le ce ne-ar servi fictiunea cand milioane de oameni si-au gasit sfarsitul in gulag-uri intr-un mod inuman, absurd…..la gramada se moare mai usor…saracii…

O zi, una singura, cat o viata de om, daca intreaga noastra existenta e un summum al acestor multe zile, atunci o zi, una singura, e o viata redusa, o mostra existentiala microscopica cuprinzand toate datele necesare unei radiografii sincere si corecte. Cu ce ochi citim aceasta carte, e atat de aproape de teatrul absurdului si imbibata pana la satietate de momente tragi – comice, tragicul si comicul merg mana in mana, sunt prea mici diferentele dintre continuturile ce acopera acesti doi termeni, atata inutilitate… sa fii scos la munca in fiecare zi, iar prin munca ta nu faci altceva decat sa-ti construiesti propria inchisoare, sa-ti ingradesti, la propriu, cu sarma ghimpata, liberatea… si totusi, munca era singura solutie. Cartea ofera cititorului reteta supravietuirii intr-un lagar, ce sa faci, ce sa nu faci si de ce sa te feresti, te sfatuieste sa eviti carcera, echivalentul trimiterii sigure pe lumea cealalalta. O zi acolo e ca un ritual « sfant », interpretat de niste condamnati, caci si cei ce in aparenta ar fi favorizati, paznici, sefi de echipa, reprezentanti ai administratiei gulagului, pana la urma tot victime sunt, prizonieri ai unui sistem ce i-a asezat cot la cot, alaturi de indezirabilii « zeci », in neprimitoarea Siberie, care isi cere cu nemiloasa insistenta ofranda…

Ce facem cu memoria ? Cineva spunea ca Memoria este este cel mai nesigur, caduc, suport pe care pot fi inregistrate evenimentele istoriei. Dupa cel de-al doilea razboi s-a ajuns la o uniformizare a memoriei.

In aceasta scriere am descoperit cateva detalii ce mi-au trezit un interes deosebit si o admiratie sincera pentru curajul lui Soljenitin. La un moment dat, in desfasurarea firului narativ, apare si un moldovean, un personaj anonim, dar indiciul etniei este revelatoriu pentru ca Soljenitin, desi rus, nu se sfieste sa puna semnul egalitatii intre moldovean si roman, cateva fraze : »lipseste moldoveanul, unu’ maruntel, negricios. Care moldovean ? Nu cumva ala de-a fost spion roman, spion adevarat » ? (pag.109)…..sau … « Moldoveanul s-a clatinat si s-a retras si, in aceeasi clipa un maghiar tot din echipa 32 a sarit si i-a tras un picior in fund…(Maghiarii in general nu-i prea au la inima pe romani) (pag.111) »

Si acum cateva fraze la care va invit sa reflectati….

« Viata unui om poate fi rasucita in ce directie vrei… » p.114

« La ceasul acestei numaratori de seara, detinutul intra pe poarta lagarului – dupa o zi de smotru – batut de vant, rebegit, infometat. Blidul cu ciorba de varza fierbinte e pentru el acum ca ploaia pe vreme de seceta. O soarbe dintr-o suflare. Acest blid e pentru el acum mai scump decat liberatatea, mai scump decat viata trecuta si viitoare.. » p.122-123

« Despre batranul asta auzise Suhov ca de ani si ani zace prin temnite si lagare, ca in nici o amnistie n-a intrat, iar indata ce ispravea un termen de 10 ani, ii prelungeau cu altii 10. Prinse a-l cerceta mai de-aproape. Dintre toate spinarile garbovite din lagar, a lui se deosebea prin cat era de dreapta…. » p.138

« Din toate lucrurile pamantesti si trecatoate, Dumnezeu ne-a invatat sa ne rugam numai pentru painea cea de toate zilele : « painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi.. » p.158

« Suhov adoarme, pe deplin multumit. Astazi a avut o zi cu multe noroace : nu l-a trimis la carcera, echipa a scapat de Sotgorodok, la pranz a ciupit o portie de casa in plus, seful de echipa a adus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, panza de ferestrau nu i-au gasit-o la perchezitie, a dobandit cate ceva de la Cezar, si-a cumparat tututn. Si n-a cazut bolnav la pat, a scapat. A trecut o zi fara necazuri, aproape fericita. Asemenea zile in termenii lui de condamnare, de la cap la coada, erau trei mii sase sute cincizeci si trei. Trei zile mai mult din cauza anilor besecti. » p.160

Acum ascult « Adagio », piesa lui Barber, trista, melodioasa, lenta, plina, de necuprins, ca o Siberie infinita, tacuta, contemplandu-si mortii si mangaindu-le linistea somnului…ca o Siberie fantasmagorica, zambind tandru-ironic la scancetele omenirii…milioane de umbre fara trecut si fara viitor…ca o Siberie lacoma inghitind cu o bulimie innascuta vietile lor… si ale noastre…ale tuturor…si totusi unii au supravietuit, au infruntat, cu rabdarare sisifica, moartea si au scris o carte… una ca aceasta pe care am citit-o …O Zi din viata lui Ivan Denisovici…

Read Full Post »