Talex

Pupa Russa e un titlu mai mult decât inspirat. Matrioşcă în matrioşcă – imaginea perfectă a literaturii, a autodevorării textului şi a irizărilor labirintice. Gheorghe Crăciun scrie un roman polifonic, în acelaşi timp oferă o reţetă de scriitură. Patina teoreticianului lasă amprente uimitoare asupra textului. Ce e Pupa Russa? Un joc flamboiant al vocilor narative, un amestec heteroclit de istorii şi reprezentări subiective. Există mai mulţi naratori, fiecare cu propria poveste cromatică, dar într-o legătură primară cu Leontina Guran, protagonista cărţii.  Leontina – Leon şi Tina, într-o continuă şi acerbă luptă interioară. Te numeşti scriitor  atunci când poţi pune în cuvinte stări difuze, liminale, incerte, fulguraţii senzoriale.  Când toate aceste trăiri, volatile,  capătă corporalitate prin cuvânt.

Pe lângă trupul textului, consistent şi planturos, apar şi câteva fragmente/capitole insolite –Nota auctoris, unde autorul îşi trădează secretele de atelier, pasaje în care vocea naratorului se confundă cu cea a autorului. Şi să nu spuneţi că nu e aşa!  Sau acele  expresii goale, stereotipuri verbale, scrise pe două coloane, probe ale vremii, eliberând din cotloanele memoriei un limbaj decrepit şi inert. Pupa Russa e un roman extraordinar, nu e deloc o exagerare. Există şi astfel de romane, cu o carnaţie bogată, de femeie rubensiană,  în care abundenţa de materie epică şi densitatea scriiturii te copleşesc.

Leontina – elevă, liceană, ratează medicina, intră la sport, baschetbalistă de performanţă, utc-istă, membru de partid. Punct de unde începe declinul ce o duce  spre extincţia finală. Aceeaşi Leontină, avându-i amanţi pe Oraviţan, Mircea Neamţu, Horaţiu Mălinaş, ing. Greavu, Dorin Mareş, iar pe Darvari – soţ. Leontina – iubitoare de femei, frumoasă şi puternică, concentrând asupra ei, într-un punct focal, priviri lacome şi eratice.  Discursul literar  legitimează o lume, o scoate la suprafaţă – „Lumea ce poate fi atinsă şi văzută nici nu există decât dacă trece mai întâi printr-un hăţis de cuvinte.” (p.51)

Oare destinul individual al Leontinei nu ar putea reprezenta o imagine microscopică a României? Leontina lăsându-se pervertită, furată, minţită, acceptând compromisuri şi urmând sfatul tatălui – „Trebuie să te faci frate cu dracu, că altfel nu treci puntea. […] Acu, la modă, vezi şi tu, sînt dracii roşii..” (p. 116) Cum am mai spus, meritul unui scriitor rezidă în a-şi decanta rapsodiile senzitive. Un exemplu – „[…] şi aşa cum stă cu capul în palme, rădăcina palmelor i se încarcă de pulsaţia globulară a ochilor închişi.” (p. 83)

Leontina e un personaj de hârtie, hrănit din imaginaţia creatorului ei, iar cel ce îi dă substanţă, în paginile cărţii, nu pregetă să-i anunţe sentinţa – „Scenariul tău e absurd. Tu eşti o păpuşă de cîrpe,  păpuşă de zdrenţe şi sfoară.” (p. 190)  Revenind la secretele de atelier şi la motivaţiile interioare ale acestei cărţi, capitolele intitulate Nota auctoris dezleagă multe din aceste mistere, sunt chiar generoase şi destul de explicite – „Îmbătrâneam şi într-o bună zi mi-am spus că n-ar trebui să-mi fie prea greu să ies o vreme din  natura mea masculină, cu toate prejudecăţile ei, pentru a încerca să aflu ce înseamnă să îmbraci, scriind o carte, pielea celeilalte naturi.”(p.230)

Puterea terapeutică a scrisului e din nou demonstrată şi aplicată, Leontina e consiliată să încerce acest remediu „naturist”. „Leontina sunt eu”, o spune vocea auctorială. Cum a apărut pe lume această femeie cu infiltraţii bovarice? – „Ştiam că trebuie să plămădesc această femeie din amintiri murdare şi din visuri cu miros de cloramină pentru a scăpa o dată şi pentru totdeauna de ticăloşiile mele de bărbat şi de toate neputinţele şi neîmplinirile mele de ins duplicitar”. (p.314) Madame Bovary c’est moi, scria Flaubert, iar Gheorghe Crăciun îl parafrazează. Toate se leagă, totul poate fi explicat, există o ciclicitate a vieţii şi a morţii – „Se zbătea ca un vierme. Şi era un vierme în care creştea alt vierme, chinuindu-se la rîndul său să nască un alt vierme, mai mic. Iată viermele multiplicat al vinovăţiei, îşi spunea. Şi viermele acesta există în fiecare om. Iar fiecare om e făcut să sfîrşească în gura viermilor…”(p.365)

Distanţa dintre lector şi text este aproape abrogată, cititorul devine un fel de personaj martor, situat în proximitatea textului. Graţie formelor verbale (pers. II, sg.,) cititorul are impresia unei implicări afective. S-ar putea spune că cititorul ajunge personaj.  Leontina va fi omorâtă într-o cameră de hotel din Mangalia, ucigaşul nu va fi prins, „poate că tocmai în momentul acesta îşi plimbă ochii pe acest roman şi râde, ne dă cu tifla, jubilează”.(p.396) Criminalul e un cititor, cititorul e un scriitor şi am putea lărgi raţionamentul…

Cum am putea defini Pupa Russa? Arta de a scrie un roman, tratat de teorie literară, istorie mare văzută prin prisma istoriei mici, inventar lexical (cele 143990 de cuvinte ale acestei cărţi), pasiune pentru limba română (cum şi Lolita  e,  printre altele, pasiunea lui Nabokov  pentru limba engleză).

Gheorghe Crăciun, Pupa Russa, Ed. Humanitas, 2004,  400 pag.