Ai doi ani şi stai într-o cameră obscură alături de fratele tău. În faţa ta – un ecran mat, stai şi aştepţi, o lumină instantanee, fulgurantă, te face să tresari. Încă nu stăpâneşti exerciţiul. E prima ta amintire, scursă dintr-o fotografie pe care ţi-au făcut-o în oraş. Comunici, ştii să ceri, să refuzi, să-ţi impui autoritatea. Nu-ţi pasă în ce limbă vorbeşti, pentru tine limba e doar o modalitate de a-ţi exprima nevoile.
Ai cinci ani, te pregăteşti de şcoală sau aşa îţi imaginezi. Părinţii tăi vorbesc despre evenimente ce par importante. E 1989. Tu eşti fericit oricum, iar lumea ta nu pare să se intersecteze cu cea a adulţilor. Intr-o seară, mirosind greu şi diform a fum de frunze arse (aşa cum aveau să ţi se pară toate serile copilăriei), tata te învaţă alfabetul chirilic. A doua seară îl exersai şi îl stăpâneai de-a binelea. Începi să legi silabe. Mergi la şcoală, ai şase ani şi te ciocneşti de o nouă realitate lingvistică (atunci te-ai fi exprimat altfel). Ai în faţă un alt alfabet, alte litere, o geometrie necunoscută. Nu înţelegi de ce ai nevoie de trei litere pentru grupurile – ’chi,’ghi. Eşti uşor contrariat.
Apoi începi să fii atent la poveştile celor mari. Bunica îţi vorbeşte despre nişte întâmplări de pe vremea românilor, bunicul se laudă, atunci când e în toane bune, că are şcoală românească. Te faci că pricepi. Iţi plac la nebunie istoria şi limba română. Da, da, exact aşa se cheamă limba pe care o vorbeşti. Manifeşti o oarecare doză de neîncredere, doar ai citit cu ochii tăi. Pe mai toate cărţile mamei scrie – limba moldovenească. Trăieşti stingher, cu o ezitare pe care părinţii nu o pot sesiza.
Ai terminat gimnaziul şi nu mai ai dubii în privinţa numelui corect al limbii. Intri în posesia unor argumente inexpugnabile, te crezi invincibil (ceva specific vârstei) şi dai de gustul neologismelor. E unul care te-a fascinat, crepuscul, un cuvânt sonor, muzical, puternic, complet, frumos ca un apus privit de un îndrăgostit. Mai e şi o metaforă pe care ai auzit-o din gura mamei – sub geană de pădure. Azi recunoşti că e una comună, spălăcită, dar atunci…
Eşti licean şi profesoara de română îţi vorbeşte de protestele studenţilor din 1995, de contradicţia cu referire la numele limbii (Declaraţia de Independenţă vs. Constituţie). Începe să-ţi pese. Limba e mai mult decât un mijloc de comunicare, parcă simţi că te defineşte cumva. Vii, în sinea ta, cu citate din cronicari, aparţinând unor voci consacrate, crezi că nimic nu poate rezista în faţa afirmaţiilor lui Eugen Coşeriu.
Ai aproape optsprezece ani, participi la protestele de la Chişinău, vezi oameni fluturând manuale de istorie, pancarte multicolore pe care citeşti slogane patriotice. Ai senzaţia că eşti important, nu e decât o iluzie adolescentină. Te bucuri când, după 2001, citeşti pe coperţile manualelor sintagma – Limba Română, o şi auzi destul de des, nu putea dispărea ca aburul de pe sticlă. Ajungi student, faci Litere – Limbă şi Literatură Română. Te întrebi dacă nu suferi de un anume complex lingvistic, te întrebi dacă nu cumva întreaga naţiune nu suferă de un asemenea complex. Cineva îţi spune că România e singura ţară cu un număr atât de covârşitor de studii dedicate propriei limbi.
Sărbătoarea Limbii Române, celebrată pe 31 August, aproape că te întristează, nu poţi repara într-o singură zi, printr-un declic metafizic, o eroare fundamentală. Festivismul găunos te deranjează şi te oboseşte. Îţi trece prin minte ideea – dacă nu cumva nu e nimic de celebrat. E 27 August şi noile autorităţi comuniste de la Cahul sărbătoresc – 27 August Ziua Independenţei al Republicii Moldova. O formă de genitiv aiuristică, scrie clar pe frontispiciul scenei din Piaţa Horelor. E 31 August şi fixezi cu privirea numele unui scriitor, dat drept autor al unui citat cu conotaţii naţionale. Gheorghe Coşbuc, pe aceeaşi scenă, în acelaşi loc, o consoană laringală, velară, stricând un nume. E 31 August, iar tu citeşti o inscripţie de pe uşa unui magazin – Haine pentru femei din Italia. Iţi duci existenţa într-o ţară măcinată de dualitate şi pe deasupra duplicitară.
Ai 27 de ani şi te gândeşti că în sfârşit o să te maturizezi, resimţi o detaşare firească, priveşti lucrurile distant, fără prea multe implicări patetice, păstrezi o listă de cuvinte “proprii” – tribulaţii, fragranţă, exuvii, obnubilare, falie şi chiar “anticul” crepuscul, te simţeai trădat când cineva ţi-l fura. Nu simţi tristeţe, nici epuizare, doar o linişte cuprinzătoare, pentru că Limba Română eşti Tu.
(Un text pentru concursul Limba română în Basarabia, http://www.blog-pentru-basarabia.ro/, mai e o oră, cine vrea să participe!)
Talex 