Cineva scrie un roman despre Ruşine! Despre Ruşinea percepută ca o boală incurabilă, ca un virus indetectabil ce invadează minţile şi trupurile oamenilor. Sau despre Ruşine ca moştenire genetică, ca un dat ereditar. Salman Rushdie, autorul Ruşinii, îşi asumă această obligativitate majoră, un rechizitoriu ce-l face şi pe el părtaş, adept, membru cu drepturi depline în agora acestei ţări fantomă. O ruşine pe care o contabilizează la rându-i şi pe care o reciclează creator.
Romanul are o structură circulară, acţiunea începe şi se sfârşeşte în acelaşi loc – casa celor trei mame Chhunni, Munnee, Bunny. Cercul se închide, povestea se sfârşeşte, protagoniştii mor. Imaginea lumii prezentată în carte se pliază pe cea a Pakistanului, ţară inventată, imaginară, dar şi pe orice tip de societate deschisă spre violenţă, ale cărei mecanisme indică predispoziţii spre nelegiuiri şi încălcări. Lumea din Ruşinea nu se poate schimba, mimează respectarea legii şi trăieşte după cutume proprii, imuabile. Luptele interne macină tânărul stat pakistanez şi se aseamănă cu celebrele lupte de cocoşi din romanele lui García Márquez, sângeroase şi neîndurătoare.
Clanuri, familii, tradiţii, răzbunări aidoma ritualului albanez – gjakmarrja, lovituri militare, alegeri frauduloase, fanatism religios în interesul statului, crime odioase, torturi nemaipomenite, decăderi fireşti, moarte firească, adică pe deplin meritată, iarăşi răzbunare, fecioara cu chiloţi de tablă, Omar cel gras, handicapata Sufiya Zinovia, Iskander, Raza, Bilquis, Rani şi trei mame, toate ale aceluiaşi copil, care încep şi au grijă să închidă basmul. Că aşa e frumos! Şi câteodată un fel de Nota auctoris, cam aşa cum face Gheorghe Crăciun în Pupa Russa, pasaje suculente, savuroase (ca o savarină) în care Rushdie îşi priveşte textul, îl contemplează afectiv, îi analizează compoziţia – excelente mostre de metatext, de text autoreflexiv – (Au fost odată ca niciodată două familii, ale căror destine nici moartea nu le-a putut despărţi . Crezusem, înainte de a începe, că aveam de a face cu o istorisire masculină aproape în exces, o saga a rivalităţilor sexuale, a ambiţiilor, puterii, dominaţiei, trădării, morţii, răzbunării. Dar femeile par să fi preluat controlul; vin hotărât dinspre periferiile poveştii pentru a cere cuprinderea propriilor tragedii, istorii şi comedii, obligându-mă să îmi modelez naraţiunea după tot felul de complexităţi sinuoase, să-mi văd “trama” masculină parcă refractată prin prismele părţii opuse, „feminine”. Acum îmi dau seama că femeile au ştiut exact ce vor – faptul că poveştile lor le explică, subsumându-le, pe cele ale bărbaţilor. p.236)
Pakistanul e un acronim, fapt interesant. P de la Punjabi, A de la afgan, K de la Kaşmir, S de la cei din Sind, şi “tan” , cică, de la Baluchistan. Autorul ne oferă însă şi o definiţie literară – (acest palimpsest cojit, fragmentat, tot mai mult în conflict cu sine însuşi, un eşec al minţii visătoare. p 116). Fiecare personaj cunoaşte Ruşinea, sub toate formele ei, cu toţii au comis fapte condamnabile, ruşinoase. Ruşinea apare ca o dovadă a vinei. Ruşinea şi vina, un tandem obişnuit. Rushdie citează din finalul romanului Procesul – Ca un cîine! Spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască. Romanul ar putea fi o istorie a revoluţiilor, cum ar fi cea franceză de la 1789. De ce nu? Avem chiar şi indicii – Danton şi Robespierre. Salman Rushdie simulează că s-ar afla într-o poziţie inferioară faţă de propriul text, de parcă textul l-ar fi scris pe Rushdie şi nu invers. Personajele îi scapă ( se eliberează din chingile creatorului), devin independente, povestea se scrie singură, basmul se conturează şi îşi adună protagoniştii în confruntări decisive. O poveste cenzurează alte poveşti. E o idee inedită. Până la urmă şi realitatea din lumea poveştilor e dictată de principii selective darwiniste. Ca în viaţă!
Salman Rushdie, Ruşinea, Ed. Polirom, 2008, 400 pag.
Talex 