Se întâmplă, ca tot citind un autor, să te obişnuieşti cu particularităţile stilului său, cu felul  în care îşi „creşte” povestea şi o modelează.   În Omul duplicat ,  Jose Saramago pleacă de la o anomalie genetică. Profesorul de istorie Tertuliano Máximo Afonso află, stupefiat, că în acelaşi oraş, de cinci milioane de locuitori, există un dublu al său, o copie fizică exactă.  Din acest moment,  Máximo Afonso se lansează într-o căutare febrilă, ţesută din evenimente poliţist-detectiviste. După moartea dublului său – António Claro (am ajuns la sfârşitul cărţii), apare un al „treilea dublu”, dar Máximo Afonso va avea grijă să-şi păstreze statutul.  E o întreagă poveste, cu schimburi de roluri, fiecare din cei doi culcându-se cu iubita/soţia celuilalt. Laşităţile protagonistului sunt prost simulate, accesele de orgoliu se dovedesc tardive şi inutile.

         În Istoria asediului Lisabonei, un personaj se hotărăşte să strecoare un „Nu” în rescrierea unei istorii, ceea ce schimbă/modifică/subminează adevărul factologic. În Intermitenţele morţii , moartea îşi suspendă temporar activitatea şi va genera, iniţial, o bucurie neţărmuită, apoi nedumerii absconse şi, în cele din urmă, haos.  Se înscrie şi moartea într-o ordine. În Toate numele,  un funcţionar anonim al Oficiului Stării Civile  sustrage datele personale ale unei femei, efectuând dese incursiuni în burta labirintică a stabilimentului, reuşind prin acest demers ca „morţii” şi „vii” să nu mai fie păstraţi în compartimente separate.  În Eseu despre orbire, toţi cetăţenii orbesc, cu excepţia unei persoane. Rezultă o imagine apocaliptică.

          În romanele lui Saramago se întâmplă întotdeauna ceva neaşteptat, secvenţe ce sar din oridinea firească a înţelegerii lumii, după care se restabileşte echilibrul, măcar şi parţial.  Omul duplicat ar putea fi o rescriere modernă a mitului lui Narcis sau a poveştii lui Pygmalion, toată literatura lui Saramago face aluzii la destine mitologice, biblice. Jose Saramago îşi comentează textul, e un procedeu comun în literatura actuală – ([…] această descriere veselă, organizată într-o succesiune simplă de date narative în care, în mod deliberat, n-a fost permisă introducerea nici unui singur element cu caracter negativ, ar trebui să pregătească acum, cu dibăcie, o operaţiune de contrast care, în funcţie de obiectivele romancierului, ar putea fi atât de dramatică, cât şi brutală sau înspăimântătoare, de exemplu, o persoană asasinată pe podea şi scăldată în propriul sânge, o adunare consisctorială de spirite, […] pag. 263-264).

         Totuşi, Omul duplicat m-a surprins mai greu, multe din faptele personajelor sunt uşor de anticipat, ceea ce edifică textul e tensiunea de final, efectul unei construcţii detectiviste. E un roman despre alterarea identităţii, când cineva e identic cu tine, nu mai ştii pe cine vezi în oglină.

Jose Saramago, Omul duplicat, Ed. Polirom, 2009, 320 pag.

Read Full Post »

        Nu ştiu cum se face că, uneori,  o carte reuşeşte să te descurajeze, să te demobilizeze. În logica a ceea ce conţine, cartea lui Andre Pleşu ar fi trebuit să aibă un titlu mai lung, completând tema pe care o ia în discuţie – Despre frumuseţea uitată a vieţii şi despre urâţeniile ei neuitate. Textele ce formează corpul acestei cărţi au fost publicate în Adevărul şi Dilema Veche. Cartea se vrea, în definitiv, “un mic compendiu de înţelepciune populară”, dar îşi asumă riscul de a putea rata acest deziderat.

        Tematica articolelor amestecă sacrul şi profanul, religiosul şi politicul, grotescul şi tragicul, seriozitatea şi băşcălia şi, deşi nu pretinde a fi un “reţetar”, oferă generos un amalgam de soluţii coroborate cu bunul-simţ şi cu buna- cuviinţă. Dintr-un punct de vedere, discursul autorului e elitist, departe de a fi “mundan” (cum îi place să se exprime Dlui Pleşu). Din altul- autorul are grijă să se plaseze ideatic, în dozaje minime, şi în tabăra celor luaţi în colimator.  Se recunoaşte, teatral, adică în sens artistic, în toate ipostazele ce pot urâţi şi înfrumuseţa o existenţă.

        Andrei Pleşu denunţă exclusivismele de orice culoare, absolutismele ce evacuează reflecţia, ezitarea şi introspecţia. Sensul vieţii ar sta în căutarea sensului şi nu în decretarea aflării lui.  Despre frumuseţea uitată a vieţii e o carte ce surprinde acutizarea crizei de identitate (etnică, religioasă, profesională, lingvistică), marasmul estic şi tranziţia (eternă) ce distorsionează şi compromite valorile. Găsim idei interesante – singurătatea nu e cea mai mare pedeapsă, din contra, cele mai insuportabile măsuri punitive impun lipsa singurătăţii. În închisorile din China, inculpatul avea în permanenţă pe cineva în preajmă. Deci, singurătatea e revigorantă, personalizantă, îţi garantează întremarea, unicitatea, absenţa ei te volatilizează.

        Autorul consideră că avem foarte multe frici, inutile, dar nu mai avem frica de Dumnezeu, esenţială, care le-ar anula pe toate celelalte. Inflaţia fricii ne subjugă şi ne descentrează. Andrei Pleşu e caragialian, în măsura în care cultivă tradiţia scoaterii gunoiului de sub preş. Cartea nu e doar despre frumuseţe, de fapt, e şi despre frumuseţe.

        Unele articole poartă grefe distopice – “Cum stăm la televizor?”, altele ascund un demers de hermeneutică literară – “Oblomovism” (Oblomov e un Iisus) şi dau de gândit asupra modului în care ne-am însuşit sistemul economic – “Capitalismul karaoke”.

            Ce înseamnă să fii intelectual? Andrei Pleşu riscă o definiţie  – A fi “intelectual” nu înseamnă strict a ţine tot timpul în mână o carte. Un intelectual se defineşte mai ales prin ceea ce face când nu citeşte: când reflectează, când stă de vorbă, când tace, când râde, când se roagă. În rest, aproape totul este permis, dacă dozajul e corect.” p. 234

Cartea l-ar putea contraria uşor pe cititorul basarabean, deprins cu o imagine edulcorată a României sau a Bucureştiului.

O nouă carte sub semnătura lui Andrei Pleşu a fost lansată pe 13 octombrie – Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete.

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Ed. Humanitas, 2011.)

Read Full Post »

Romanul Simonei Popescu reprezintă un alt fel, cu totul inedit, de a face literatură. Nu se citeşte uşor şi nu face nici o concesie cititorului. Un roman/jurnal ce  nu prea poate fi povestit, lectura e oarecum incomodă, inconfortabilă, dar cu toate astea eşti pus în situaţia să recunoşti că doar o minte sclipitoare şi un talent îndelung cizelat pot genera o scriitură de o asemenea consistenţă. Personajul- narator îşi rescrie amintirile / senzaţiile / incertitudinile / ezitările cu o precizie chirurgicală, într-o manieră deloc idolatrizantă, mai degrabă cu maturitatea experienţei trăite / sondate / exploatate temeinic. Această incursiune în „văgăunile” memoriei, a căror sedimentare nu face uitate palpitaţiile cunoaşterii, modulează întreg discursul literar.

Simona Popescu scrie detaşat, ironic, autoflagelant, uneori îşi garniseşte textul cu supradoze de cinism. Te sperie! „Exuvii” e un bun prilej de meditaţie asupra întrebărilor – Ce e literatura? Ce poate fi literatura? Cu ce criterii trebuie cântărită? Ce înseamnă stil? Nu ştiu dacă „paradoxul” e o trăsătură a postmodernismului, dar ca element textual, menit să tulbure mintea, e prezent în mai toate textele postmoderniste.  Naratorul ţine un jurnal în care ridiculizează existenţa unui alt  jurnal propriu, adolescentin. Inventariază expresii şi cuvinte, sensuri ascunse, aduce un elegant omagiu limbii în care scrie.  Experienţa copilăriei e aproape una comună la majoritatea oamenilor, însă modul în care e valorificată literar, de către această scriitoare, deconcertează de-a binelea. Unele întâmplări sunt privite de jos în sus, dinspre vârsta copilăriei, altele, petrecute tot atunci, din sens invers.

Personajul- narator îşi inventează o lume, o clădeşte din cuvinte, se joacă în (cu) ea, îşi re-trăieşte copilăria, o înţelege, o descompune, o întoarce pe toate feţele, uneşte imaginile într-un tablou complet. O carte despre cum se declanşează fluxul memoriei şi de ce nu –  despre arheologia senzaţiilor.

Exuvie – piele lepădată de un artropod sau de un şarpe.

             – învelişul rezultat prin năpârlirea şi ieşirea insectelor adulte din pupe.

( Simona Popescu, Exuvii, Ed. Polirom, 2007, 328 pag.)

Read Full Post »