Se întâmplă, ca tot citind un autor, să te obişnuieşti cu particularităţile stilului său, cu felul în care îşi „creşte” povestea şi o modelează. În Omul duplicat , Jose Saramago pleacă de la o anomalie genetică. Profesorul de istorie Tertuliano Máximo Afonso află, stupefiat, că în acelaşi oraş, de cinci milioane de locuitori, există un dublu al său, o copie fizică exactă. Din acest moment, Máximo Afonso se lansează într-o căutare febrilă, ţesută din evenimente poliţist-detectiviste. După moartea dublului său – António Claro (am ajuns la sfârşitul cărţii), apare un al „treilea dublu”, dar Máximo Afonso va avea grijă să-şi păstreze statutul. E o întreagă poveste, cu schimburi de roluri, fiecare din cei doi culcându-se cu iubita/soţia celuilalt. Laşităţile protagonistului sunt prost simulate, accesele de orgoliu se dovedesc tardive şi inutile.
În Istoria asediului Lisabonei, un personaj se hotărăşte să strecoare un „Nu” în rescrierea unei istorii, ceea ce schimbă/modifică/subminează adevărul factologic. În Intermitenţele morţii , moartea îşi suspendă temporar activitatea şi va genera, iniţial, o bucurie neţărmuită, apoi nedumerii absconse şi, în cele din urmă, haos. Se înscrie şi moartea într-o ordine. În Toate numele, un funcţionar anonim al Oficiului Stării Civile sustrage datele personale ale unei femei, efectuând dese incursiuni în burta labirintică a stabilimentului, reuşind prin acest demers ca „morţii” şi „vii” să nu mai fie păstraţi în compartimente separate. În Eseu despre orbire, toţi cetăţenii orbesc, cu excepţia unei persoane. Rezultă o imagine apocaliptică.
În romanele lui Saramago se întâmplă întotdeauna ceva neaşteptat, secvenţe ce sar din oridinea firească a înţelegerii lumii, după care se restabileşte echilibrul, măcar şi parţial. Omul duplicat ar putea fi o rescriere modernă a mitului lui Narcis sau a poveştii lui Pygmalion, toată literatura lui Saramago face aluzii la destine mitologice, biblice. Jose Saramago îşi comentează textul, e un procedeu comun în literatura actuală – ([…] această descriere veselă, organizată într-o succesiune simplă de date narative în care, în mod deliberat, n-a fost permisă introducerea nici unui singur element cu caracter negativ, ar trebui să pregătească acum, cu dibăcie, o operaţiune de contrast care, în funcţie de obiectivele romancierului, ar putea fi atât de dramatică, cât şi brutală sau înspăimântătoare, de exemplu, o persoană asasinată pe podea şi scăldată în propriul sânge, o adunare consisctorială de spirite, […] pag. 263-264).
Totuşi, Omul duplicat m-a surprins mai greu, multe din faptele personajelor sunt uşor de anticipat, ceea ce edifică textul e tensiunea de final, efectul unei construcţii detectiviste. E un roman despre alterarea identităţii, când cineva e identic cu tine, nu mai ştii pe cine vezi în oglină.
Jose Saramago, Omul duplicat, Ed. Polirom, 2009, 320 pag.
Talex 
Lasă un răspuns