Nu ştiu cum se face că, uneori,  o carte reuşeşte să te descurajeze, să te demobilizeze. În logica a ceea ce conţine, cartea lui Andre Pleşu ar fi trebuit să aibă un titlu mai lung, completând tema pe care o ia în discuţie – Despre frumuseţea uitată a vieţii şi despre urâţeniile ei neuitate. Textele ce formează corpul acestei cărţi au fost publicate în Adevărul şi Dilema Veche. Cartea se vrea, în definitiv, “un mic compendiu de înţelepciune populară”, dar îşi asumă riscul de a putea rata acest deziderat.

        Tematica articolelor amestecă sacrul şi profanul, religiosul şi politicul, grotescul şi tragicul, seriozitatea şi băşcălia şi, deşi nu pretinde a fi un “reţetar”, oferă generos un amalgam de soluţii coroborate cu bunul-simţ şi cu buna- cuviinţă. Dintr-un punct de vedere, discursul autorului e elitist, departe de a fi “mundan” (cum îi place să se exprime Dlui Pleşu). Din altul- autorul are grijă să se plaseze ideatic, în dozaje minime, şi în tabăra celor luaţi în colimator.  Se recunoaşte, teatral, adică în sens artistic, în toate ipostazele ce pot urâţi şi înfrumuseţa o existenţă.

        Andrei Pleşu denunţă exclusivismele de orice culoare, absolutismele ce evacuează reflecţia, ezitarea şi introspecţia. Sensul vieţii ar sta în căutarea sensului şi nu în decretarea aflării lui.  Despre frumuseţea uitată a vieţii e o carte ce surprinde acutizarea crizei de identitate (etnică, religioasă, profesională, lingvistică), marasmul estic şi tranziţia (eternă) ce distorsionează şi compromite valorile. Găsim idei interesante – singurătatea nu e cea mai mare pedeapsă, din contra, cele mai insuportabile măsuri punitive impun lipsa singurătăţii. În închisorile din China, inculpatul avea în permanenţă pe cineva în preajmă. Deci, singurătatea e revigorantă, personalizantă, îţi garantează întremarea, unicitatea, absenţa ei te volatilizează.

        Autorul consideră că avem foarte multe frici, inutile, dar nu mai avem frica de Dumnezeu, esenţială, care le-ar anula pe toate celelalte. Inflaţia fricii ne subjugă şi ne descentrează. Andrei Pleşu e caragialian, în măsura în care cultivă tradiţia scoaterii gunoiului de sub preş. Cartea nu e doar despre frumuseţe, de fapt, e şi despre frumuseţe.

        Unele articole poartă grefe distopice – “Cum stăm la televizor?”, altele ascund un demers de hermeneutică literară – “Oblomovism” (Oblomov e un Iisus) şi dau de gândit asupra modului în care ne-am însuşit sistemul economic – “Capitalismul karaoke”.

            Ce înseamnă să fii intelectual? Andrei Pleşu riscă o definiţie  – A fi “intelectual” nu înseamnă strict a ţine tot timpul în mână o carte. Un intelectual se defineşte mai ales prin ceea ce face când nu citeşte: când reflectează, când stă de vorbă, când tace, când râde, când se roagă. În rest, aproape totul este permis, dacă dozajul e corect.” p. 234

Cartea l-ar putea contraria uşor pe cititorul basarabean, deprins cu o imagine edulcorată a României sau a Bucureştiului.

O nouă carte sub semnătura lui Andrei Pleşu a fost lansată pe 13 octombrie – Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete.

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Ed. Humanitas, 2011.)

Read Full Post »