Talex

“Aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor

De fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă în lume

Mama spunea şi ea că e normal şi că nu acceptă să mă fac prieten

Mai bine m-aş gândi la ceva serios’’

Gellu Naum

Animalul Inimii mă nedumerea, înaintam în lectură şovăielnic, cu prea puţină condescendenţă, nu m-am întâlnit prea des cu un asemnea tip de scriitură. Pe la jumătatea cărţii am început să ne sincronizăm, să respirăm, în acelaşi ritm, acelaşi aer. Când citesc am nevoie de o poveste (vizibilă), bineînţeles că ea există şi la Hertha Muller, este povestea ororii, a unui regim dezumanizant, a morţilor plutitori, a tribulaţiilor suportate de cei ce sperau la o viaţă onorabilă. Proza dânseia e foarte aproape de poezie, până la urmă şi aceasta e o distincţie artificială. Pare a fi o distopie “ratată” pe ultima sută de metri, o lume apăsătoare, fixată irespirabil într-un univers concentraţionar. Kurt, Georg, Edgar, Theresa şi nuca, bunica cântătoare, bunicul SS, căpitanul Piele şi câinele, oile de tablă şi pepenii de lemn, băutorii de sânge cu setea lor ruşinos-vampirică, mama şi eterna durere de şale, căsuţa de vară, sunt repererele dupa care protagonista îşi ghidează existenţa, repere ontologice.

De ce s-ar sinucide un om (Georg) exact atunci când a devenit liber? Traumele acumulate irump decisiv într-o lume nouă în care îţi conştientizezi inadaptabilitatea, acolo unde nu îţi mai găseşti un rost?! Kurt s-a spânzurat cu o funie. La Hertha Muller îşi face loc o concrescenţă a suferinţei – durerea, vina, trădarea sunt peste tot – în flori, în aer, în zâmbet. Dacă la Orwell – 1984- nu mai există un spaţiu al posibilului refugiu, orice intenţie este identificată de ochiul vigilent al Fratelui cel Mare, în Animalul Inimii – iluzia speranţei transcende concreteţea morţii. Cartea oferă reţete de supravieţuire. E multă, multă poezie în această carte. Ce o fi până la urmă acest Animal? Puseul firesc al vieţii… Un paznic ocrotitor… Cu toţii ne facem vinovaţi de acel “prezent” angoasant, moştenim vina părinţilor. Oare singurul fir, cu adevărat autentic, ce ne leagă de o epocă trecută, de un fost regim, este vina? Există o ură pozitivă?

Aceşti copii sunt deja complici. Ei îşi miros taţii, seara, când sunt sărutaţi, pentru că aceştia beau sânge la abator şi vor ajunge şi ei acolo.

p. 228.

Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim devenim ridicoli.

p. 229

(Herta Muller, Animalul Inimii, Ed. Polirom, 2006, nr. pag. 232)