Metroul rămanea singura mea preocupare majoră, locul unde, deocamdată, toate fricile îşi găseau coagularea. Îmi displăcea ideea că m-aş putea rătăci prin intestinele noduroase ale unui oraş necunoscut. Veni seara. Ziua de muncă durase 12 ore. Aşa avea să fie până la sfârşit. Nici vorbă de weekend-uri sau alte activităţi „culturale”. Ion m-a anunţat că e timpul să plecăm pentru ca mâine să ne trezim dimineaţă şi să începem cu forţe „noi” ziua de muncă. Am luat împreună metroul de la Preobrojenskaia Ploshadi, am schimbat la Biblioteca Imeni Lenina, şi tot la vale pe harta metroului până la Nagornaia, iar de aici încă 10 minute pe jos. Am cumpărat o bere şi am urcat timorat într-un bloc de 17 etaje, până la etajul 12. Un apartament cu o cameră, curat, slab mobilat – camera mare, pătrată, o bucătărie obişnuită şi un balcon cât să iei o gură de aer. Apartamentul era populat de o familie de moldoveni – mamă, fiu, fiică (fiecare cu o istorie mai mult decât interesantă). Aveau oaspeţi – alţi tineri moldoveni care la vederea mea au început să se dea mari, să-şi etaleze isprăvile, bătăile din discotecile de la Taganka, înşelătoriile pe care le-au pricinuit diverşilor şi perfizilor „stăpâni”, pe care soarta i-a aruncat în calea dânşilor. Moldovenii nu erau decât nişte exilaţi inconştienţi. Eu – un diletant şi un neofit în ale „stroicii” – le serveam drept un excelent teren unde îşi puteau desfăşura poliloghiile. Consimţeam ca prostul. Aveau un limbaj prolix, dezlânat, îşi atribuiau merite iluzorii, cu toţii studenţi în Moldova, aici facând bani gârlă, şi acolo plătindu-şi examenele. Nu au vrut să bea bere, mi-au spus-o în faţă – e prea ieftină. Au râs sardonic, fără pic de jenă şi o parte din ei s-au cărat pe la „casele” lor. Nu mai înţelegean cine din cei prezenţi e animalul, sălbaticul. Ceva mă împingea spre ideea ca „barbarul” sunt eu. M-am revanşat mai târziu faţă de mine şi faţă de ei. A fost o noapte cruntă şi scurtă. Am dormit trei într-o cameră, iar mama la bucătărie.
Obligaţiile job-ului îmi impuneau o oră de trezire matinală – 6.30. Ion mă aştepta la Biblioteca Imeni Lenina, de acolo împreună în imundul apartament, unde tot soiul de damfuri domneau infailibil şi imune simţurilor noastre. A doua zi am muncit doar pînă la amiază ( în apartamentul din susul hărţii de metrou, astfel am cunoscut Moscova, cu metroul, suprapun hărţii reale, pe care nu o cunosc, harta metroului), iar după amiază am plecat să evaluăm şansele noului „obiect” situat undeva pe la Aviamotorskaia. O clădire careia proprietarii îi spuneau „stalinskă”, un apartament uriaş, camere înalte de 3.20, uşi imense – ca în filmul 5 Seri şi un „stăpân” ideal. A dat bani pentru orice activitate suplimentară care nu intra în atribuţiile unor muncitori „calificaţi” – delestarea gunoiului, urcatul materialelor de construcţie. Din aceşti bani veniţi pe neaşteptate am cumpărat două telefoane Nokia 1100, mie şi fratelui meu. Eram bucuros!
Ion se crucea, în cei patru ani de „zarabotkă” la Moscova, nu mai întâlnise aşa ceva. O familie frumoasă, împlinită, cu doi copii, soţia cu pielea fină, pastrând pe chip nişte ecouri mongoloide, mignonă, roscată cu părul cârlionţat. De fapt erau doi intelectuali, obligaţi de nemiloasa tranziţie sa se convertească la un alt domeniu, altul decât cel al formării lor iniţiale. Lucrau în comerţ. Erau buni şi frumoşi. Întotdeauna ne lăsau ceai, unt şi biscuiţi şi nu aveau nimic împotrivă ca în fiecarea seară să facem duş în cada lor. Aveam impresia ca se stabilise o legătură organică între noi, toţi cei din uriaşul apartament, ridicat din timpul tătucului Stalin. (baia şi bucătăria erau deja reparate) Stăteau de vorbă cu noi şi ziceau că au rude în Moldova. În acea zi evaluarea s-a dovedit pozitivă, iar odată cu cele dintâi semne vesperale, ne-am cărat în bârlogurile noastre. Ion nu m-a însoţit, bineînţeles că m-am rătăcit prin păienjenişul liniilor de metrou, suferind cu inocenţa unei insecte neputincioase, în aşteptarea înţepăturii fatale. În loc să cobor la Marksistkaia – staţia ce întretaie inelul – m-am dus până la Tretiakovskaia. Acum ştiu, atunci nu ştiam nimic.
Pământul nu mă mai asculta! (peste tot numai beton) Care-i dreapta? Care-i stânga? Nu mai mergeam eu cu metroul, ci metroul mergea cu mine. Auzeam inhibat numele următoarelor staţii, nu aveam hartă la mine şi îmi era frică şi ruşine să mă ridic de pe scaun şi să privesc indicatoarele lipite de pereţii şarpelui subteran. Riscam să mă demasc. Încă nu obtinusem acea „viză” de la miliţie. Acaparat de o prostraţie totală, transpiram abundent şi îmi blestemam zilele. Îmi era totuna! Să vină sfârşitul lumii! Prins în puhoiul de mulţime, m-am decis să cobor orice ar fi. Hazardul a făcut să ies la Prospect Mira. Acolo am îndrăznit să mă apropii de o fată şi i-am spus dezarmat – vî znaiete, ia poterealosi! Mi-am schimonosit intenţionat accentul, era încântată să mă ajute. O fi crezut că sunt vreun occidental rătăcit, impecabila mea cămaşă albastră şi pantofii negri întotdeauna excelent lustruiţi i-au accentuat presupoziţia. Atât i-am mai spus – gde ia nahajusi siceas? şi mne nada colţevaia! (adică inelul)Acolo şi eram. Am urcat la indicaţia ei într-unul din trenurile ce venea. Dar imediat, înfulecat în vintrele maşinăriei, m-a cuprins angoasa. Dacă m-a minţit? Dacă e o afurisită de kgb-istă? Şi dintr-o dată urechile mele aspiră cu nesaţ anunţul – următoarea staţie Dobrîninskaia. Da, o cunoşteam. Aici trebuie să cobor! Cele câteva minute până la „debarcare” au fost feerice, vocea feminină ce anunţa staţiile viitoare îmi apărea acum ca o arie muzicală sublimă, plină de graţie, înălţătoare, mă purta pe culmile catharsis-ului. Toate femeile aveau ochi albaştri de primăvară primordială şi buze pline à la Monica Bellucci, erau blonde, cu părul adunat în coc şi îmi zâmbeau tandru-chemător…iar eu mă simţeam bărbat.
Am coborât. De fapt, pentru a „coborî” din metrou, întotdeauna eşti invitat de arhitectura locului să urci scări sau escalatoare . Am ajuns „acasă” împăcat. M-am culcat şi am dormit fericit ca un puber…
Talex 