Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2010

Dacă J.D. Salinger nu ar fi murit anul acesta, nu i-aş fi recitit romanul, recitit e impropriu zis, prima lectură nu am dus-o la capăt. Se întâmpla acum vreo cinci ani. Sunt două cărţi pe care nu le-am terminat: Blândeţea Nopţii de Scott Fitzgerald şi De veghe în lanul de secară. Dacă aş avea un interlocutor care, într-un gest de confesiune amicală, mi-ar spune că nu a încheiat lectura unor cărţi, că le-a abandonat necitite, aş avea o părere proastă despre el. Sunt în postura posibilului meu interlocutor. Salinger a murit la peste 90 de ani, retras de ochii publicului – public lacom, nemilos şi devorator. A scris puţin, dar ce a scris rămâne valabil şi viabil, spun criticii. Prima mea lectură a eşuat din mai multe considerente. Îmi achiziţionasem o ediţie nouă, de la Polirom, cea cu coperta galbenă, probabil culoarea lanului de secară, care semnala cititorului faptul că acesta din urmă va avea parte de o traducere modernă. Tocmai această modernitate de adaptare textuală la realităţile limbajului cotidian românesc m-a inhibat şi nemulţumit. Scrierea era împânzită de expresiile uzuale ale băieţaşilor de cartier – Io, frate! sau nasol. Acum, după ce Salinger veghează de pe marginea prăpastiei, am căutat o ediţie mai veche şi am găsit-o, una din ’64, mai temperată în traduceri brutale, armonizând formulele de adresare.

E o carte ce se citeşte pe nerăsuflate, zic antecititorii mei. Fraze scurte, stil alert-auster, replici multiple, dialog abundent. Am acţionat exact invers, am citit-o cu încetineală, încercând să reperez starea pe care trebuie să ţi-o inducă lectura acestei cărţi. Încerc să-mi explic succesul la public al acestei opere, probabil americanii s-au identificat cu modulaţiile psihologice ale personajelor sau mai degrabă cu atmosfera de epuizare şi inutilitate izvorâtă din inerţia tavălucului existenial. Salinger îşi construieşte frazele după acelaşi calapod, tipic ce reflectă un mod de gândire superficial, năzuros-mofturos, plin de fiţe adolescentine. Personajul face o afirmaţie, după care urmează alta ce pune la îndoială sau slăbeşte aserţiunea iniţială, ca în sfârşit să curgă o altă afirmaţie care să o anuleze semantic pe cea dintâi. Această structură narativă – repetitivă, obsedantă şi supărătoare – abundă pe întreg parcursul romanului. Câteva exemple: (Spectacolul nu era chiar atât de prost ca altele pe care le-am văzut eu în viaţa mea. Totuşi, dacă stai bine să te gândeşti, era o porcărie) sau (Apoi s-a întâmplat un lucru curios. Când am ajuns la muzeu, am simţit deodată că n-aş mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ar fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima – cu toate că străbăteam tot parcul acesta blestemat şi mă gândisem cu plăcere să intru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aş fi intrat, dar Phoebe nu era. Aşa că am luat un taxi din faţa muzeului şi i-am spus şoferului să mă ducă la Baltimore. Nu mai aveam chef să mă duc la Baltimore.

Holden Caulfield e un răzvrătit şi propria insurecţie împotriva sistemului încetăţeneşte o reţetă de supravieţuire şi un anumit tipar comportamental. De ce să-ţi strige toţi – digresiune – atunci când te abaţi de la subiect? De veghe în lanul de secară e o carte reproş, cu o semnificaţie rebelă, contrează maşinăria pusă în funcţiune de orice sistem ce încearcă să ne făurească fericirea. Protagonistul din Amantul Colivăresei, deşi mai matur şi trecut prin experienţa erotică, are ceva din ţesutul de răzvrătit al acestui fără chef – Holden.

Caulfield e un visător consacrat, un neadaptat, un adolescent ce îşi refuză iniţierea sexuală, un individ care nu e dispus să-şi sacrifice libertatea pentru nimic în lume. Şi aşa cum pentru a fi fericit ai nevoie de foarte puţine lucruri, visurile lui Holden sunt mai degrabă marcate de frugalitate: să vegheze într-un lan de secară – În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – şi nimeni în jur, adică nici un om mare , în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpastii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copii ca să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că e o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

sau să-şi construiasco o colibă la marginea pădurii – …cu banii pe care o să-i câştig, o să-mi clădesc o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cât mai mult soare. O să-mi gătesc singur, şi mai târziu, când am să întâlnesc o fată frumoasă, dar tot surdo-mută, şi o să ne căsătorim, şi o să stea la mine în colibă, şi de câte ori va dori să-mi spună câte ceva, va scrie pe hârtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească…

Aceste două fragmente sunt remarcabile prin forţa discursului narativ, prin sinceritatea absolută, fixează proecţia unei vieţi fericite în anonimat şi singurătate… Oare aşa să fie?!

Traducerea titlului în română a fost inspirată – The catcher in the ruy în De vege în lanul de secară, un substantiv a fost substituit unei stări. Mi-a plăcut titlul unei postări întâlnită la Ochiuldeveghe, la câteva zile după moartea lui Salinger – Priveghi din lanul de secară

Aha! Era să uit! Şi totuşi, ce se întâmplă cu raţele de pe lac pe timp de iarnă?!

Read Full Post »

           Mă trezeam dimineaţa devreme. Îmi plăcea  răcoarea moscovită, un soare matinal îmi ieşea în faţă şi, în contradicţie cu aerul rece, îmi mângâia dispoziţia. Mergeam ca un om grăbit, unul de-al locului. Intrarea în metrou era de fiecare dată, cu o precizie de  ceasornic elveţian, împânzită de băutorii de bere, matinali şi zgomotoşi. Scările purtau însemnele dezmăţului nupţial – cutii de bere, sticle goale ale căror guri şuierau iernatic, ambalaje multicolore – parcă ar fi fost nişte bijuterii ale unei odăjdii imperiale.  Băutorii de bere semănau  mult de tot cu câinii vagabonzi – ten uzat, păr rar şi începuturi de chelii, ochi nedormiţi şi bolnavi parcă de atâta aşteptare. Treceam pe lângă ei în grabă, ca şi cum n-ar fi existat. Îmi luam tălpăşiţa, şi gândul că asemenea oameni există se disipa treptat în aburul dimineţii. Această instanţă matinală era una feerică, poate eu însumi eram sursa acestor elucubraţii – dormeam prost şi puţin, iar dimineaţa încă mai tânjeam după un aşternut primitor. Metroul era de fapt o concrescenţă subterană a oraşului, cealălaltă faţă înfiptă în pământ.

          Ion îmi spunea că lumea „bună” nu circulă cu metroul, doar muncitorii şi turiştii, celor din urmă fiindu-le mai uşor să identifice astfel ţintele culturale. Ion muncea de patru ani la Moscova şi nu fusese niciodată în Piaţa Roşie. Ce să mai zic de alte locuri! Într-o zi mi-a spus cu o sinceritate dezarmantă  – noi suntem ca şobolanii, umblăm doar pe sub pământ…mi-am pierdut patru ani din viaţă. Ion era băiat bun, sufletist, uneori se ambala cam repede, dar la fel de repede îi şi trecea. Avea o istorie aproape tragică. Când împlinise 15 ani, îi murise fratele mai mare, unicul de fapt, într-un stupid accident rutier. Peste câteva luni i  se stinse şi tatăl. Terminase colegiul pedagogic la Cahul, suportase cu stoicism câteva deziluzii amoroase şi apoi a ajuns în fosta capitală a imperiului. După un an s-a întors în Moldova doar cu 400 de dolari. Munceşte hamal prin diferite pieţe, după care a fost „înfiat” de alţi moldoveni, în   construcţii. Acum muncea pe cont propriu, eliminase orice podstrednik (intermediar) şi reuşea să câştige cam 3000 de dolari în trei luni. Era mulţumit şi avea planuri mari. Purta o relaţie privilegiată cu divinitatea, era cam bigot. Însă nu-i puteam condamna această apropiere faţă de biserică, era dreptul dânsului să-şi manifeste crezul religios cum şi unde doreşte. Totuşi duminicile ne odihneam, rareori am muncit. Mergea la biserică, m-a luat şi pe mine într-o zi. Am mers mai mult din curiozitate. Trebuie să recunosc că situaţia m-a încântat. Să vezi o bisericuţă din lemn construită într-un stil arhaic, purtând însemnele unei lumi în apus, „asfaltată” între blocuri reci, comuniste, sfidând logica arhitecturii locale, e fascinant. Finalul din Nostalgia… Ruşi bărboşi, în port popular, îmbracaţi în cămăşi lungi şi legaţi la mijloc, stând în picioare, facându-şi cruce şi închinându-se până la pământ. (Ce abdomene ar fi trebuit să aibă) Oare ceea ce vedeam se înscria cât de cât în ecuaţia sufletului rus. Era nişte personaje caramazoviene în care contrariile se măcinau reciproc şi continuu. Oare cât din această evlavie, exhibată nestingherit, mocnea şi în afara lemnului bisericii?

            Moldovenii nu aveau ochi să se vadă unii pe alţii, bârfeau halucinant şi fiecare încerca să-i tragă o ţeapă celuilalt compatriot. Aceasta era starea generală, norma de conduită unanim acceptată. Dar în situaţii complicate se ajutau şi deveneau foarte uniţi, parcă n-ar mai fi fost moldoveni. După ce trecea primejdia o luau de la capăt şi nu-şi trădau repertoriul. M-am mirat să găsesc seminţe de bunătate dumnezeiască în fiinţe abjecte. Îmi vine în minte acum Cheala istoria unor prostituate care până la urmă depăşesc în umanitate orice alt individ situat corect în societate.

            Într-o dimineaţă am ieşit cu toţii la pădure (Ah! Pădurea moscovită! Sună bine ca şi Pădurea Norvegiană, pe care tocmai am terminat-o). Imi spuneau – românul, dar nu m-au băgat prea mult în seamă, lucru care îmi convenea de minune, nu mai eram astfel obligat să le mai dau varii explicaţii. Aveam şi câteva invitate, fetele începuseră un joc hazliu – una din ele afirma cu o convingere dostoievskiană – că nu vede în noi vreun bărbat, cealălaltă, la fel de convinsă, susţinea contrariul – toţi suntem bărbaţi adevăraţi! Un joc similar celui de-a poliţistul bun şi poliţistul rău. Periferiile Moscovei erau la fel de atragătoare ca şi zonele centrale. Multă linişte şi verdeaţă din abundenţă. Mai întâi fusese pădurea, blocurile de beton parcă au fost aruncate din cer şi înfipte între copaci. Aceasta era senzaţia, ieşeai din bloc şi dădeai în pădure. Un sat imens, cu blocuri în loc de case. Nimic din aerul îmbâcsit al unui oraş poluat, probabil în zonele centrale poluarea se acutiza, acolo la Nagornaia, în vale, aveam deseori imaginea unui paradis terestru. M-am acomodat repede şi nu mă mai simţeam străin. Nu fusesem încă abordat de miliţieni nici la intrarea sau ieşirea  din metrou, nici pe imensele culoare ce asigură tranziţia spre o altă linie – loc preferat de teroriştii ceceni ca să-şi răzbune victimile. Băieţii o păţiseră de mai multe ori. Eu eram mândru. Încă niciodată! Vestimentaţia mea, deşi simplă, era întotdeauna elegantă şi curată, am o ţinută dreaptă şi un aer de intelectual, (am fost oprit de câteva ori de turişti occidentali rătăciti şi întrebat cum să identifice un anumit loc sau cum să ajungă în altă parte a oraşului, şedeau ca şi poliţiştii alegând din valul mulţimii potenţiali vorbitori de engleză ori franceză. Ion  mima supărarea, în patru ani nu l-a interpelat nici un turist străin să-i ceară sfatul.) Şi nu m-am tuns, mi-aş fi dezvăluit bronzul de după gât. Observam că miliţienii acolo priveau, în ceafa victimei, dacă sesizau o tunsoare proaspătă, cu o bordură colţuroasă şi cam ridicată, puneau ochii pe tine. Nu aveai dreptul să moşteneşti la ceafă două straturi de piele aparţinând unor anotimpuri diferite. Moldovenii proaspăt veniţi, dorind să pară băştinaşi, de-ai locului, îşi tundeau frumuşel pleata, dar în loc să-şi ascundă latinitatea, nu reuşeau decât să indice, cu inocenţă,  adevărata lor provenienţă sudică.  Băieţii îmi doreau răul – dacă n-ai stat în obizeankă înseamnă că n-ai fost la Moskova! Au stat cu toţii. N-au prea văzut Piaţa Roşie, Galeria Tretyakovsky, Biserica Sfantul Vasile, Catedrala Isus Salvatorul. Obizeanka este un spaţiu multicultural şi foarte intim pe deasupra, la nevoie încap 15-20 de persoane. Toate etniile, ca într-o reminiscenţă a fostei URSS, o mostră postdestrămare. Un turn Babel postmodern! Eşti scuturat de bani! Mamei i-a fost întoarsă geanta pe dos, din care s-au prelins 35 de ruble, în monede. Era fercită că nu avea mai mult.

            Culuarele metroului era locul preferat de atac al miliţienilor, Ion mă sfătuise să nu ies din metrou dacă e puţină lume, să aştept îmbulzeala. Miliţienii operau dibaci ca nişte păianjeni. Îngheţa sângele în mine când îi vedeam apropiindu-se. Odată am privit filmul cu ochii mei, a durat câteva secunde. In faţa mea, la vreo 10 paşi, mergea un tânăr, îi vedeam doar spatele – panataloni de trening, tricou alb mulat pe corp, o ceafă roşie-fiartă, şi două maţe ale mp3-ului ieşindu-i din urechi. Miliţienii, sprijiniţi de gardul metalic ce separă fluxul mulţimii, privind aferat-tacticos, zâmbeau cu subânţelesuri ştiute doar de ei. Unul din ei a sărit gardul şi i-a adresat tânărului un Uvajaiemîi (Stimate), după care l-a condus spre Obizeankă. Are prea puţină importanţă dacă era moldovean. Caucazian nu era. Poate ucrainean. Însă modul de operare a fost unul sublim, aproape desăvârşit…

Read Full Post »