Mă trezeam dimineaţa devreme. Îmi plăcea răcoarea moscovită, un soare matinal îmi ieşea în faţă şi, în contradicţie cu aerul rece, îmi mângâia dispoziţia. Mergeam ca un om grăbit, unul de-al locului. Intrarea în metrou era de fiecare dată, cu o precizie de ceasornic elveţian, împânzită de băutorii de bere, matinali şi zgomotoşi. Scările purtau însemnele dezmăţului nupţial – cutii de bere, sticle goale ale căror guri şuierau iernatic, ambalaje multicolore – parcă ar fi fost nişte bijuterii ale unei odăjdii imperiale. Băutorii de bere semănau mult de tot cu câinii vagabonzi – ten uzat, păr rar şi începuturi de chelii, ochi nedormiţi şi bolnavi parcă de atâta aşteptare. Treceam pe lângă ei în grabă, ca şi cum n-ar fi existat. Îmi luam tălpăşiţa, şi gândul că asemenea oameni există se disipa treptat în aburul dimineţii. Această instanţă matinală era una feerică, poate eu însumi eram sursa acestor elucubraţii – dormeam prost şi puţin, iar dimineaţa încă mai tânjeam după un aşternut primitor. Metroul era de fapt o concrescenţă subterană a oraşului, cealălaltă faţă înfiptă în pământ.
Ion îmi spunea că lumea „bună” nu circulă cu metroul, doar muncitorii şi turiştii, celor din urmă fiindu-le mai uşor să identifice astfel ţintele culturale. Ion muncea de patru ani la Moscova şi nu fusese niciodată în Piaţa Roşie. Ce să mai zic de alte locuri! Într-o zi mi-a spus cu o sinceritate dezarmantă – noi suntem ca şobolanii, umblăm doar pe sub pământ…mi-am pierdut patru ani din viaţă. Ion era băiat bun, sufletist, uneori se ambala cam repede, dar la fel de repede îi şi trecea. Avea o istorie aproape tragică. Când împlinise 15 ani, îi murise fratele mai mare, unicul de fapt, într-un stupid accident rutier. Peste câteva luni i se stinse şi tatăl. Terminase colegiul pedagogic la Cahul, suportase cu stoicism câteva deziluzii amoroase şi apoi a ajuns în fosta capitală a imperiului. După un an s-a întors în Moldova doar cu 400 de dolari. Munceşte hamal prin diferite pieţe, după care a fost „înfiat” de alţi moldoveni, în construcţii. Acum muncea pe cont propriu, eliminase orice podstrednik (intermediar) şi reuşea să câştige cam 3000 de dolari în trei luni. Era mulţumit şi avea planuri mari. Purta o relaţie privilegiată cu divinitatea, era cam bigot. Însă nu-i puteam condamna această apropiere faţă de biserică, era dreptul dânsului să-şi manifeste crezul religios cum şi unde doreşte. Totuşi duminicile ne odihneam, rareori am muncit. Mergea la biserică, m-a luat şi pe mine într-o zi. Am mers mai mult din curiozitate. Trebuie să recunosc că situaţia m-a încântat. Să vezi o bisericuţă din lemn construită într-un stil arhaic, purtând însemnele unei lumi în apus, „asfaltată” între blocuri reci, comuniste, sfidând logica arhitecturii locale, e fascinant. Finalul din Nostalgia… Ruşi bărboşi, în port popular, îmbracaţi în cămăşi lungi şi legaţi la mijloc, stând în picioare, facându-şi cruce şi închinându-se până la pământ. (Ce abdomene ar fi trebuit să aibă) Oare ceea ce vedeam se înscria cât de cât în ecuaţia sufletului rus. Era nişte personaje caramazoviene în care contrariile se măcinau reciproc şi continuu. Oare cât din această evlavie, exhibată nestingherit, mocnea şi în afara lemnului bisericii?
Moldovenii nu aveau ochi să se vadă unii pe alţii, bârfeau halucinant şi fiecare încerca să-i tragă o ţeapă celuilalt compatriot. Aceasta era starea generală, norma de conduită unanim acceptată. Dar în situaţii complicate se ajutau şi deveneau foarte uniţi, parcă n-ar mai fi fost moldoveni. După ce trecea primejdia o luau de la capăt şi nu-şi trădau repertoriul. M-am mirat să găsesc seminţe de bunătate dumnezeiască în fiinţe abjecte. Îmi vine în minte acum Cheala – istoria unor prostituate care până la urmă depăşesc în umanitate orice alt individ situat corect în societate.
Într-o dimineaţă am ieşit cu toţii la pădure (Ah! Pădurea moscovită! Sună bine ca şi Pădurea Norvegiană, pe care tocmai am terminat-o). Imi spuneau – românul, dar nu m-au băgat prea mult în seamă, lucru care îmi convenea de minune, nu mai eram astfel obligat să le mai dau varii explicaţii. Aveam şi câteva invitate, fetele începuseră un joc hazliu – una din ele afirma cu o convingere dostoievskiană – că nu vede în noi vreun bărbat, cealălaltă, la fel de convinsă, susţinea contrariul – toţi suntem bărbaţi adevăraţi! Un joc similar celui de-a poliţistul bun şi poliţistul rău. Periferiile Moscovei erau la fel de atragătoare ca şi zonele centrale. Multă linişte şi verdeaţă din abundenţă. Mai întâi fusese pădurea, blocurile de beton parcă au fost aruncate din cer şi înfipte între copaci. Aceasta era senzaţia, ieşeai din bloc şi dădeai în pădure. Un sat imens, cu blocuri în loc de case. Nimic din aerul îmbâcsit al unui oraş poluat, probabil în zonele centrale poluarea se acutiza, acolo la Nagornaia, în vale, aveam deseori imaginea unui paradis terestru. M-am acomodat repede şi nu mă mai simţeam străin. Nu fusesem încă abordat de miliţieni nici la intrarea sau ieşirea din metrou, nici pe imensele culoare ce asigură tranziţia spre o altă linie – loc preferat de teroriştii ceceni ca să-şi răzbune victimile. Băieţii o păţiseră de mai multe ori. Eu eram mândru. Încă niciodată! Vestimentaţia mea, deşi simplă, era întotdeauna elegantă şi curată, am o ţinută dreaptă şi un aer de intelectual, (am fost oprit de câteva ori de turişti occidentali rătăciti şi întrebat cum să identifice un anumit loc sau cum să ajungă în altă parte a oraşului, şedeau ca şi poliţiştii alegând din valul mulţimii potenţiali vorbitori de engleză ori franceză. Ion mima supărarea, în patru ani nu l-a interpelat nici un turist străin să-i ceară sfatul.) Şi nu m-am tuns, mi-aş fi dezvăluit bronzul de după gât. Observam că miliţienii acolo priveau, în ceafa victimei, dacă sesizau o tunsoare proaspătă, cu o bordură colţuroasă şi cam ridicată, puneau ochii pe tine. Nu aveai dreptul să moşteneşti la ceafă două straturi de piele aparţinând unor anotimpuri diferite. Moldovenii proaspăt veniţi, dorind să pară băştinaşi, de-ai locului, îşi tundeau frumuşel pleata, dar în loc să-şi ascundă latinitatea, nu reuşeau decât să indice, cu inocenţă, adevărata lor provenienţă sudică. Băieţii îmi doreau răul – dacă n-ai stat în obizeankă înseamnă că n-ai fost la Moskova! Au stat cu toţii. N-au prea văzut Piaţa Roşie, Galeria Tretyakovsky, Biserica Sfantul Vasile, Catedrala Isus Salvatorul. Obizeanka este un spaţiu multicultural şi foarte intim pe deasupra, la nevoie încap 15-20 de persoane. Toate etniile, ca într-o reminiscenţă a fostei URSS, o mostră postdestrămare. Un turn Babel postmodern! Eşti scuturat de bani! Mamei i-a fost întoarsă geanta pe dos, din care s-au prelins 35 de ruble, în monede. Era fercită că nu avea mai mult.
Culuarele metroului era locul preferat de atac al miliţienilor, Ion mă sfătuise să nu ies din metrou dacă e puţină lume, să aştept îmbulzeala. Miliţienii operau dibaci ca nişte păianjeni. Îngheţa sângele în mine când îi vedeam apropiindu-se. Odată am privit filmul cu ochii mei, a durat câteva secunde. In faţa mea, la vreo 10 paşi, mergea un tânăr, îi vedeam doar spatele – panataloni de trening, tricou alb mulat pe corp, o ceafă roşie-fiartă, şi două maţe ale mp3-ului ieşindu-i din urechi. Miliţienii, sprijiniţi de gardul metalic ce separă fluxul mulţimii, privind aferat-tacticos, zâmbeau cu subânţelesuri ştiute doar de ei. Unul din ei a sărit gardul şi i-a adresat tânărului un Uvajaiemîi (Stimate), după care l-a condus spre Obizeankă. Are prea puţină importanţă dacă era moldovean. Caucazian nu era. Poate ucrainean. Însă modul de operare a fost unul sublim, aproape desăvârşit…
Talex 