Nu e deloc uşor să fii fiul lui Tudor Vianu. Să ai chinuitoarea temere că nu îţi vei putea depăşi tatăl. Să trăieşti sub greutatea acestei moşteniri. Ion Vianu are alura unui intelectual autentic, cu o cultură clasică solidă, bine sedimentată. Însuşirea clasicilor antichităţii era, spune autorul, obligatorie, o carte de vizită. A ales medicina, renunţând temporar la literatură, va reveni însă la ea, nu doar ca cititor, ci şi în calitate de scriitor. Amor Intellectualis, Romanul unei educaţii. Dragostea pentru artă, literatură ţese fire invizibile între practicanţii acestui cult.
Cum o fi să-i cunoşti sau să-i fi văzut măcar o dată pe Edgar Papu, Nicolae Balotă, George Enescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mihai Ralea, Matei Călinescu? Să citeşti scrisori trimise de Ion Negoiţescu şi Constantin Noica? Să nu-ţi fie deloc străine nume ca Nichita Stănescu, Ion Barbu, Petru Creţia, Vladimir Ghika? Un roman autobiografic despre propriul destin, despre iubiri frugale şi eşecuri asumate, despre vulnerabilitatea intelectualităţii şi chiar despre România postbelică. Ce meserie trebuie să îţi alegi ca să poţi înşela vigilenţa regimului şi să-ţi garantezi o doză acceptabilă de libertate? Cum să te sustragi coerciţiei? Medicina e o alternativă! Amor Intellectualis e un roman al formării interioare, al unei „ecologii spirituale” şi, de ce nu, al unui „joc cu mărgele de sticlă” – („[…] devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi în realitate.” pag. 146). Un remediu contra deziluziilor majore – („Oare viaţa nu se poate isprăvi decât ca înfrângere?” pag. 365).
Cartea aruncă priviri circulare asupra modului în care intelectualitatea a fost decimată, persecutată şi pervertită. Obligată să trădeze şi să-şi automutileze esenţa. Anii ’50, ’60, cei mai dificili, „deceniul negru”, au provocat un rău incomensurabil, dar cel mai grav – au schilodit conştiinţa românească. Frica, sub toate formele ei, violentează psihicul maselor. Cum se declanşează fluxul memoriei? În ce măsură amintirile pot fi reconstituite? – („Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. […] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă.” pag. 146). La paginile 146, 147 autorul îşi devoalează strategia narativă sub forma unei lungi digresiuni. Ion Vianu îşi comentează propriul text – („Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj.” pag. 147). Autorul se deconspiră.
În România acelor timpuri exista senzaţia unor lumi paralele. Pe de o parte, unii erau torturaţi în subsoluri, pe de alta, se ridicau „triumfător” noi cartiere, ţăranii deveneau orăşeni şi visau cantitativ la fericire. Multe dintre explicaţiile autorului se strecoară printr-o fantă psihologică. Iată cum se aşază relaţia maestru/discipol – („[…] nevoia de maestru şi aspiraţia de a te elibera de el […]” pag. 184). Un tip de relaţie care fascinează şi copleşeşte/inhibă în acelaşi timp.
Cititorul găseşte informaţii preţioase despre protocronismul românesc, acel „curent” care transforma România în „ombilicul” civilizaţiei umane şi care nu făcea decât să consolideze şi să justifice poziţia clasei guvernante. Intelectualul ca diversiune, o posibilă grilă de interpretare.
Edgar Papu e, poate, personajul cel mai bine fixat în amintirea autorului. E repetitivă imaginea lui Edi, căruia îi revine obligaţia, în seara de Ajun, să aprindă lumânările din vârful bradului. Un personaj care ajunge „sub vremi” în cele din urmă, dar a cărui operă probează o rezistenţă calitativă certă. Amor Intellectualis era un „izvor de delicii, de mângâieri sufleteşti şi de slăbiciune”, generat şi împărtăşit de Tudor Vianu discipolilor. Un avertisment şi o constatare – „Un om inteligent nu se plictiseşte niciodată!”, „Călătoria este o metaforă a morţii…”
_________
Ion Vianu, Amor Intellectualis, Romanul unei educaţii, Ed. Polirom, 2010, 408 pag.
(Articol apărut în Contrafort Nr. 9-10 (203-204), septembrie-octombrie 2011)
Talex 
Lasă un răspuns