Talex

           Mătuşa Julia şi condeierul. Ce festin literar! Llosa e fabulos, magic şi inovator. Romanul său, scris în 1977, respiră atât  de multă prospeţime şi vivacitate. Autorul construieşte personaje memorabile, cine îi poate uita pe Fonchito, pe Don Rigoberto sau Dona Lucrecia, iar acum pe Pedro Camacho – condeierul. O imagine tragico- caricaturală a condiţiei de scriitor. Pedro Camacho e un personaj extrem de trist, nu îşi conştientizează în totalitate nefericirea,  de aici rezultă un surplus al tristeţii, copleşitor. Romanul, la primul nivel, ar fi unul autobiografic, vocea naratorului-personaj Mario (Varguitas) e identică cu cea a lui Mario Vargas Llosa, şi nici nu se încearcă vreo disimulare. La un al doilea nivel, dăm cu nasul într-o cratiţă de ficţiune, construcţia romanului întinde o capcană cititorului, îi pune mintea la treabă. Iniţial, am aşezat povestirile sub semnul egalităţii, cea a lui Marito cu cea a sergentului Lituma sau a doctorului Alberto de Quinteros. Numai că singura care continuă, după întreruperi în care sunt intercalate alte povestiri, e cea a lui Marito, Mătuşa Julia şi Pedro Camacho, autorul teatrului radiofonic.

            E uimitor să citeşti mai multe cărţi într-o singură carte, aproape fără să îţi dai seama, prima  – cu infiltraţii biografice în care Mario îşi surprinde formarea scriitoricească şi fantasmează: „visam să călătoresc în Franţa şi să locuiesc într-o mansardă din cartierul artiştilor, consacrându-mă cu totul literaturii, cel mai formidabil lucru din lume” p.87, iar celelalte – extraordinare exerciţii de ficţiune. Mario trage o concluzie bizară – „literatura şi copiii sunt incompatibili” p.88, înclin să nu-i dau dreptate autorului. Poveştile celorlaltor personaje, Lucho Abril Marroquin(iehovistul), Frederico Tellez Unzategui (exterminatorul de rozătoare), reflectă posibilităţile autorului de-a inventa noi personaje şi noi situaţii alambicate. Problema mea consta în faptul că la un moment dat am încercat să unesc firele narative, însă fără succes, unul singur continua- cel care îl avea ca protagonist pe Marito. Deşi luam în calcul că poveştile intercalate i-ar putea aparţine lui Pedro Camacho, nu aveam certitudini majore, până când Marele Pablito ne lămureşte – „Dar nu este o ştire, ci teatrul radiofonic de la unsprezece” p.262.  După această deconspirare a sursei poveştilor, mi-am dat seama că primul indiciu venise de la Mătuşa Julia – „ea mi-a povestit că în teatrul radiofonic de la trei, un tip din San Isidro, băiat bun şi mare surfist, avea relaţii, nici mai mult nici mai puţin, decât cu soră-sa, pe care culme a ororii, o lăsase însărcinată.” p.90. Mi- a scăpat indiciul pentru că m-am gândit că teatrul lui Pedro Camacho „furase” subiectul dintr-o întâmplare reală. Un al doilea indiciu vine de la Mătuşa Olga – „[…] spunea că Pedro Camacho prea era ridicat uneori în slăvi şi că povestea cu pastorul care „se rănise” în faţa judecătorului, ca să deovedească că n-a violat o fată, li se păruse exagerată tuturor prietenelor ei […]” p.152. Iarăşi m-am gîndit că Pedro Camacho se inspirase din „cruda” realitate, că ar fi un copiator al acelor evenimente,  de o mare rezonanţă în societate. Piesele din teatrul radiofonic, jucate pe mai multe voci, nu se pliau pe structura unei povestiri clasice.  Un al treilea semn, mai explicit,  îi aparţine chiar lui Pedro Camacho – „Trebuie să dau câteva sfaturi unui laborant francofil, care şi-a ucis fiul,  […]”p.190.

            În cele din urmă, Pedro Camacho amestecă personajele, le trece dintr-o povestire în alta, realizează combinaţii de nume, le omoară, le arde, le sufocă, le îneacă, ca să apară apoi într-o altă povestire, nevătămate şi gata de acţiune – „Caraghios nu este faptul că le trece dintr-o piesă în alta, ci că-i tot învie, […]”p.268. Radioascultătorii se revoltă, iar Pedro Camacho ajunge la ospiciu, iată că un scriitor are mari şanse să ajungă nebun.

            Mario Vargas Llosa dezvoltă un umor veritabil, unele replici te fac să izbucneşti în râs.  O anumită descriere a fizionomiei masculine e reluată de câteva ori pe parcursul cărţii – „Era un bărbat cu fruntea lată, nasul acvilin, privirea pătrunzătoare, drept şi bun la suflet”.

            Cititorii argentinieni, cei serioşi şi lipsiţi de simţul umorului, s-ar putea simţi jigniţi de afrontul adus patriei lor. Pedro Camacho urăşte Argentina, o vede ca pe „o ţară cu un prost renume”, „ţara vacilor şi a tangoului”, etc. Scriitura lui Llosa te încântă, e şi nostalgică, şi gravă, şi jucăuşă, şi sobră, şi efervescentă, şi ironică. Cum rar poate fi alta. În ediţia Humanitas 2010 s-a strecurat o eroare, fraza sună astfel – Probabil că Roberto, mereu absorbit de afacerile lui, nu era în măsură să-l sfătuiască pe Roberto. p.32. În ediţia Univers 1985, – „Probabil că Roberto, mereu absorbit de afacerile lui, nu era în măsură să-l sfătuiască pe Richard ” p.47.

             Mario e un personaj cu o corespondenţă vizibilă în realitate, se sincronizează cu timpul obiectiv, pe când  Pedro Camacho rămâne ancorat în ficţiune şi pendulează neputincios între condiţiile umile pe care le incumbă mediocritatea. Mătuşa Julia şi condeierul are o explicită dimensiune autoreflexivă, e un text din culisele scrierii,  despre cum se naşte literatura.

P.S.  Am uitat un detaliu important. La sfârşitul cărţii asistăm la o scenă simbolică. Mario va prelua atribuţiile lui Pedro Camacho, intră în chichineaţa acestuia şi se aşază la masa de scris.

 (Mario Vargas Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul, Ed. Humanitas, 2010, 367 pag.)