Talex

         Discutând despre literatură, cei doi autori, pe alocuri,  fac literatură. Lucrarea  dânşilor certifică încă o dată ideea că o carte se scrie din alte cărţi. Doi tineri scriitori au o dilemă. Cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Pare la prima vedere un pariu pueril. E de fapt un pretext narativ. De aici va pleca o corespondenţă scriitoricească ce reprezintă şi trupul cărţii. Ceea ce îi desparte e chiar ceea ce îi şi apropie – Literatura, (…ceea ce ne desparte nu face altceva decât să ne dea întâlnire, după o lungă şi anevoioasă călătorie circulară, într-un punct comun. p. 76) Articolele lui Bogdan-Alexandru Stănescu sunt pliate pe o analiză stilistică mai nuanţată, cele ale lui Vasile Ernu sunt, în schimb, mustoase, mai “interesante”, conţin detalii picante şi tot sugerează că literatura nu apare din nimic. Iar contextul nu trebuie neglijat niciodată. Ambii dezvoltă o pasiune pentru Cursurile lui Nabokov, dar iarăşi, în mod diferit. Vasile Ernu pune la îndoială multe din afirmaţiile scriitorului rus. 

         Treptat, V. Ernu şi B-A. Stănescu se despart de “ răfuiala” iniţială. Disputa Joyce- Gogol trece în plan secund, iar demersul autorilor se transformă într-un veritabil dialog intelectual. Fiecare scriitor îşi valorifică propria moştenire culturală. Aflăm că ar putea apărea Cevengur la Polirom. Istoria lui Platonov e aproape tragică. A scris această carte pentru Stalin şi, pare-se, dictatorul e singurul care l-ar fi înţeles cu adevărat. Istoria o confirmă. Dialogul celor doi autori e amical şi totuşi exigent. Atunci cand V. Ernu îi va răspunde interlocutorului său printr-un lung citat din Iosif Brotski, va fi imediat taxat în epistola următoare, (trebuie să mărturisesc că am fost de-a dreptul emoţionat să văd cât ai muncit la epistola trecută. Asta e, încep să mă obişnuiesc cu rolul de arbeiter în tandemul acesta epistolar, aşa că îi mulţumesc tot eu lui Vladimir Bulat pentru traducerea superbei prefeţe din Brodski. p.149)  Aşa şi se cuvine. Oricum,   “ învinuitul”  se reabilitează până la sfârşitul cărţii.

        Antiutopia la români ? Există totuşi câteva studii. Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română. Uneori V. Ernu e repetitiv, dar fără a fi plictisitor. Regăsim Teoria lui Şalamov, “contestarea” lui Freud  şi în Ultimii Eretici ai Imperiului. Scribii nu mai ajung la “realismul magic”, o carte ca o promisiune – (scrii literatură când scrii despre literatură, p. 196). Ceea ce ne desparte e o sursă bogată de titluri şi autori “nebuni”. O invitaţie la lectură.  

            Ar mai fi ceva, deloc neglijabil. Aşa cum am mai spus, Bogdan- Alexandru Stănescu defineşte literatura ca pe un produs pur estetic, (nu cred în literatură ca formă de comunicare cu “aproapele”. p. 196). V. Ernu contextualizează, afirmă că – (Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci şi al unui spaţiu fertil, un spaţiu al dezbaterilor şi frământărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. p. 204)

P.S. M-au  „obligat” să citesc Moartea lui Ivan Ilici.

(Vasile Ernu, Bogdan – Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte, Epistolarul de la Hanul lui Manuc, ed. Polirom, 2010)