Talex

                                       Iulian Ciocan pare ceva mai optimist în privinţa prozei basarabene. Optimism ce nu se revarsă doar  asupra literaturii scrise deja, intrate în manuale sau neglijate „sistematic” şi „dezinteresat”, ci şi  asupra celei care ar urma să vină de acum încolo. Basarabia e în aşteptarea Marelui Roman!  „Incursiuni în proza basarabeană” încearcă să demonstreze existenţa unei literaturi autentice în spaţiul pruto-nistrean, dar şi să demonteze piesă cu piesă mitul scriitorului intangibil. Texte valoroase există, trebuie doar atent căutate.  Literatura basarabeană se situează  undeva  între sămănătorism şi postmodernism. Încă nu s-a racordat în totalitate la cutuma vremii. Nici nu ar fi posibil. Ambele tendinţe coexistă.

        Cartea lui Iulian Ciocan e împărţită în – Eseuri şi Fragmente critice. Despre Ion Druţă se va mai scrie mult timp, ca şi în cazul lui Paul Goma opera aşteaptă să se elibereze de autor. Singură, proza lui Ion Druţă, nu e atât de moldovenistă şi provincială pe cât sugerează autorul studiului. Totuşi, a trăi anacronic nu e o tragedie, sămănătorismul basarabean – o prelungire a celui interbelic, a însemnat şi salvarea identităţii. Nu e nimic greşit să scrii literatură sămănătoristă, e grav dacă e scrisă prost. Şi această literatură poate fi bună. Paradoxul sămănătorismului în Basarabia constă în conservarea şi încremenirea în tipar, în salvarea etnosului şi în  lipsa unei atitudini reformatoare. Aflăm că literatura lui Ion Druţă mulţumea atât pe adepţii sămănătorismului cât şi pe cei „ataşaţi” valorilor regimului sovietic. Las’ că-i bine , vorba personajelor druţiene. Iulian Ciocan se opreşte asupra unor titluri reprezentative pentru literatura română din Basarabia, trage concluzii pertinente, e foarte exigent cu scriitorii mai în vârstă, dar pare mai “tolerant” cu al “treilea val”, cu scriitorii mai tineri. Gustul literar defineşte o tendinţă până la urmă.

         Totuşi, articolul ce vizează proza lui Ion Druţă mi se pare uşor exagerat, prea caustic. Nu cred că proza lui Ion Druţă (aşa cum o fi ea, cu toate metehnele ce i se pot imputa) a fost gândită şi scrisă într-un mod conştient asumat cameleonic. Şi un scriitor e un produs al societăţii. Proza lui “Badea Mior” rămâne valoroasă şi prin non-valoare (nu ştiu dacă am dreptul moral să fac o asemenea afirmaţie), pentru că reflectă neputinţa noastră, incapabilitatea de a ne adapta. Nimeni nu surprinde mai bine decât Ion Druţă această asimetrie antropologică. Spunea cineva, dacă vrei să-i înţelegi pe basarabeni, citeşte-l pe Druţă. 

       Proza lui Ion Druţă oglindeşte un anumit tip de atitudine civică în faţa dezastrului. De ce ar fi trebuit să fie mai combativă, când majoritatea se complăcea în marasmul realităţii sovietice ? Ca un contraexemplu, proza lui Paul Goma nu devine mai « literară » furând  din atitudinea refractară a  autorului.

     « Incursiunile » lui Iulian Ciocan  iau în discuţie romane apărute la un interval de timp semnificativ, 1966 – anii două mii, şi pun accentul pe calităţile estetice ale textului, pe latura ce ţine de verosimilitate şi autenticitatea discursului. Literatura nu copiază viaţa, literatura e viaţă !  Eseurile şi Fragmentele critice confirmă ideea că în Basarabia s-a scris şi literatură care rezistă rigorilor actuale. Diferenţa generaţionistă nu s-a manifestat doar ca renunţare la o paradigmă literară, dar şi ca o preluare a modelului în vederea unei inovări. “Incursiuni în proza basarabeană” e o lucrare de recomandat studenţilor de la Litere. Mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc cu ea ceva mai devreme, acum câţiva ani. Multe din textele pe care Iulian Ciocan le comentează sunt luate la puricat printr-o grilă de interpretare structuralistă, poststructuralistă, deconstructivistă. Iar “verdictele” vin de multe ori în urma unei relecturi. Nu cred că vreun autor cu adevărat important a fost lăsat de izbelişte. Orice carte pe care o citesc mi se pare o altă invitaţie la lectură.

Iulian Ciocan, Incursiuni în proza basarabeană, Ed. Arc, 2004

Read Full Post »

         ,,Sunt un om ca şi ceilalţi, sunt un om ca şi voi.
           Zău, dacă vă spun că sunt ca voi! ”

                                                (Maximilien Aue)
         Jonathan Littell e un autor american, evreu de origine. Debutează în franceză cu romanul Binevoitoarele (Les Bienveillantes, Gallimard, 2006) şi o face într-un mod magistral. Operă de amploare ce-i va aduce în 2006 Premiul Goncourt şi Marele Premiu al Academiei Franceze. Cititorul redescoperă istoria celui de-al Doilea Război Mondial narată de Maximilien Aue, ofiţer SS, participant pe frontul de Est, martor al contraofensivei sovietice, al exterminării evreilor şi al înfrângerii Germaniei naziste. Maximilien e un personaj fictiv, alegoric, condamnat unor tribulaţii şi întâmplări halucinante, dar înconjurat de nume reale: Himmler, Eichmann, Speer, Göring, Kaltenbrunner, Jodl, Hoss. Şi sunt doar câteva exemple.
         Construcţia romanului e una tradiţională, scris într-o manieră clasică, nepretenţioasă, unde conţinutul primează asupra formei literare. Cele şapte capitole, intitulate muzical, Toccata, Allemande 1 şi 2, Curantă, Sarabandă, Menuet (în rondouri), Air, Gigă, asigură coloana sonoră a romanului. Binevoitoarele tratează destine individuale (Aue, Thomas), colective (comunităţi de evrei, de ţigani), naţionale (poporul polonez, german, rus). Meritul incontestabil al lui Jonathan Littell constă în faptul că ,,epopeea” conflagraţiei depăşeşte dimensiunea pur ficţională, beletristică. Termenul de „lucrare” pare chiar mai potrivit decât cel de „roman”. E în acelaşi timp un pertinent studiu etnografic (creionează etnografia popoarelor caucaziene), lingvistic (identificarea unor izoglose, a elementelor vernaculare, sesizează modificări artificiale ale realităţilor lingvistice), istoriografic (o istorie a istoriei, comentată, interpretată cu o nedisimulată francheţe, mizând pe un determinism necruţător), antropologic (manifestarea comportamentală a fiinţei umane în varii condiţii naturale şi socio-culturale).
        Autorul încearcă să demonteze o serie de raţiuni antisemite şi să descifreze gestaţia acestora. Justiţia postbelică aruncă anatema, aproape exclusiv, asupra Germaniei naziste, or, mulţi dintre cei ce pozează în ipostaza de protectori ai evreilor probau, în anii premergători izbucnirii războiului, o legislaţie antisemită similară sau chiar mai nuanţată. O altă idee, explicită, anunţă că între cele două tabere – fascism şi comunism – nu existau diferenţe majore. Nazismul viza eradicarea pe principii biologice, rasiale, comunismul – pe baza unor principii sociale. De altfel, Andrei Pleşu declara într-un interviu că principala vină a Occidentului stă în ezitarea de a condamna comunismul.
         Antisemitismul nu pornea dintr-o „ură iraţională” faţă de evrei, ci din raţiuni economice şi politice, conchide Dr. Aue. Exterminarea nu s-a produs pentru că evreii ar fi fost o rasă inferioară, aşa cum se susţinea oficial, ci dintr-un impuls contrar. Evreii îi concurau – („[…]erau inamicii noştri preferaţi, fiindcă prea ne semănau”. p. 96).  Pe de altă parte, reflecţiile protagonistului asupra antisemitismului dezvoltă o imagine a imperfecţiunii de care naţiunea germană (şi oricare altă naţiune) se face ,,vinovată” („[…] insultele pe care oamenii le preferă, care le vin cel mai spontan pe buze, le revelează în final propriile defecte ascunse, fiindcă urăsc în chip natural acel ceva cu care se aseamănă cel mai mult.” p. 626).  Nu e o idee tocmai nouă, o întâlnim şi la Vasili Grossman în Viaţă şi destin („Antisemitismul reprezintă oglinda propriilor neajunsuri ale unor oameni, orânduiri sociale şi sisteme de stat. Spune-mi de ce anume îi învinuieşti pe evrei, ca să-ţi spun de ce te faci tu însuţi vinovat.” p. 502, Polirom, 2010).
        Maximilien Aue imaginează şi un scenariu opus. Ce s-ar fi întâmplat dacă nemţii ar fi ieşit învingători? Cum s-ar fi scris istoria atunci? Cine ar fi fost criminalii de război într-o asemenea situaţie? S-ar fi conformat umanitatea noii realităţi? Cu certitudine, s-ar fi găsit suficiente dovezi în favoarea condamnării sovieticilor şi destule mijloace de a escamota propriile orori. Ambele direcţii sunt condamnabile în egală măsură.
        Jonathan Littell e un excelent documentarist (face trimiteri exacte la discursurile oficialilor germani, indicând sursa, conţinutul, importanţa), concomitent imprimă prozei un nuanţat accent subiectiv, confesiv, testimonial. Furnizează cititorului informaţii complexe, edificatoare, de o vastitate impresionantă, excentrice. Una dintre problematicile pe care le impune această scriere ţine de modalitatea de raportare a cititorului, de convenţia literară. ,,Interpretul” acceptă pactul ficţional (îl semnează chiar din primul capitol, Toccata), dar e tentat să contrapună factual ficţiunii lui Littell confesiuni de genul – În umbra lui Hitler, Albert Speer sau Mărturia secretarei particulare a lui Hitler. Insolitul receptării şi comparaţia „izvoadelor” obligă la asumarea acestui demers, invită la o lectură completă a culiselor istoriei.
       Dacă personajele lui Bernhard Schlink (Cititorul, Întoarcerea acasă) sunt în mare măsură purtătoare de vină, marcate de păcatele proprii sau de cele ale părinţilor, Maximilien Aue nu-şi regretă ororile („[…]aceste însemnări […] nu vor fi un act de pocăinţă. Nu regret nimic: mi-am făcut treaba, asta-i tot.” p.10). Aue povesteşte pentru propria „igienă morală”, se justifică, dar o face cu o luciditate demonică, departe de lamentaţiile ipocrite ale altor supravieţuitori. Emite o concluzie: au ştiut cu toţii, unii s-au sustras responsabilităţii, alţii au preferat să ştie mai puţin, nu au cunoscut detaliile tehnice, dar au ştiut.
       Desele trimiteri la tragediile antice greceşti (Sofocle), la dialogurile lui Platon (Banchetul, Republica), la opera marilor scriitori (Proust, Shakespeare, Tolstoi, Sthendal, Kafka), la compoziţiile clasicilor (Bach, Chopin, Debussy, Wagner, Satie), citatele excerptate din filosofii germani stabilesc punţi intertextuale relevante, resorb semnificaţii şi reprezentări imagologice. Credibilitatea protagonistului e discutabilă, am putea identifica două tendinţe – cea interioară, generată de senzaţii, trăiri, argumentaţii, convingeri politice care rezistă, şi – una rezultată din factorul extern – aflat în foarte multe locuri (Ucraina, Crimeea, Caucaz, Stalingrad, unde e rănit grav, Germania, Franţa, Ungaria, Pomerania, iarăşi Berlin), suferind diverse afecţiuni, accidente, scăpând de fiecare dată de moarte ca prin miracol – toate acestea proiectându-l în sfera neverosimilului. E una dintre carenţele de construcţie ale acestui per­­­so­­­­naj.
       Jonathan Littell ştie să suscite interesul cititorului, să creeze un orizont de aşteptare, o acumulare de tensiuni. Decriptează psihologia personajelor, înregistrând cu acribie orice alterare a meteorologiei războiului. Există, bineînţeles, şi o doză de artificialitate, însă e bine ponderată şi nu e decât fructul unei construcţii livreşti. Maximilien e un personaj complex, contradictoriu (incestuos, invertit, cult, rafinat), surprinde pe parcursul celor aproape 900 de pagini, e într-o continuă formare. Oricât ar încerca să ne convingă că a fost o simplă „rotiţă”, că nu a avut decât un „rol periferic” în această poveste, rămâne un criminal (e suspectat de paricid, îl omoară pe Thomas, cel mai bun prieten – adjuvantul).
       Binevoitoarele nu e un roman care îşi propune să răstoarne percepţiile generale, mai degrabă încearcă să pătrundă tenebrele istoriei, să ofere piste valide, umblă la detalii; pe alocuri incomodează, dovadă că încă nu a fost tradus în rusă. Afirmaţii de genul cartea reconstituie o epocă sunt inadecvate. Romanul îşi construieşte propria lume, cu filiaţii însă în cea reală.
___________
Jonathan Littell, Binevoitoarele, Editura RAO, 2008, 896 pag.

• Contrafort Nr. 5-6 (199-200), mai-iunie 2011

Read Full Post »

              Într-o literaturã poetocentricã (cum, negreşit, este cea basarabeanã), apariţia lui Vladimir Beşleagã – ca reper al prozei ivitã acolo – sunã cumva paradoxal. În primul rând datoritã faptului cã viitorul scriitor, beneficiind de o copilãrie „norocoasã” (cu trei ani – decisivi! – de şcoalã româneascã), trãitor în „universul mitologic” al Mãlãieştiului, „viersuia” de pe la 16 ani! Şi, desigur, poezia, alungatã din textele sale prozastice (austere), trãieşte în sufletul scriitorului, refugiat o vreme în spaţiul literaturii pentru copii, îndrãznind – zicea chiar domnia-sa – un „pas riscant” în 1956. Constatãm apoi cã metafora zborului frânt, cum e botezat marele sãu roman (1966), ar putea defini chiar soarta literaturii române din Basarabia, înnãmolitã – lungã vreme – în anacronism şi provincialism, supusã bruiajului ideologic. În fine, discuţiile (abundente!) despre prozã se poartã într-un peisaj pauper; încât, Al. Burlacu putea conchide amuzat: „Prozã nu existã, dar discuţii putem face”… Iatã, aşadar, contextul în care prezenţa lui Vladimir Beşleagã, sfidând defazajul, „otrava” sentimentalismului moldav, pitorescul etnografic, moşionologist (dupã vorba lui M. Cimpoi), impune.

            Şcolit la „uzina Rebreanu” în anii de aspiranturã (când, sub conducerea lui V. Coroban, se ocupa de „arta romanului”), transnistreanul Vladimir Beşleagã (n. 25 iulie 1931, la Mãlãieşti-Grigoriopol) a absolvit, reamintim, Facultatea de Litere a Universitãþii de Stat din Chişinãu (1955), construindu-şi destinul literar sub pecetea unei Istorii traumatizante; dar, important, nu şi-a maltratat vocaţia pactizând cu ispitele oportuniste. Cititor insaţiabil, mereu nemulţumit de sine, se considerã chiar un întârziat. Iar creaţia, în optica celui care s-a perindat pe la diferite reviste (Scânteia leninistã, Cultura, Chipãruş, Nistru) şi a fost deputat pe listele Frontului Popular (1990-1993), se sincronizeazã cu durerea, cu marile încercãri ale vieţii.

             Evident, necazurile nu l-au ocolit. Trecut prin infernul suferinţei, acumulând varii experienţe în anii de ziaristicã sub jugul realismului socialist, ascultând, însã, de vocea interioarã, Vladimir Beşleagã s-a simţit un om liber, imun la „semnele râioase ale timpului” şi sfaturile anti-învãţãtorilor. A prins trei ani de carte româneascã (1941-1944) şi memorabilul Congres scriitoricesc din 1965, cerând revenirea la alfabetul latin; a luat notã – aflãm din Dialoguri literare (2006) – de „moleşeala” cenzurii (uneori), ideologia stagnãrii şi disidenţa „leşinatã” din fosta RSSM. În fine, atent la suflul vremii (1981), aplaudã apariţia optzeciştilor, reformând paradigma (cultism, eticism), se implicã în harþa generaţionistã şi deplânge comunismul postmodern, vorba lui V. Gârneţ. Ca şi soarta unui neam mut, deposedat de limbã, cu un destin supus sfâşâierii.

         De fapt Vl. Beşleagã a avut parte de trei debuturi (1948, 1956, 1966)! S-a chinuit cu însuşirea limbii, producând, la început, versuri ironice, sãltãreţe şi debutând la 17 ani (cu „o poezioarã”) în ziarul raional. A publicat, totuşi, puţin. Dupã Zbânţuilã (1956), evident o carte pentru copii, a tipãrit La fântâna Leahului (1963), amintitul Zbor frânt, marea sa carte, roman care a schimbat faţa prozei basarabene, apoi Acasã (1976), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (1988), Sânge pe zãpadã (1985). Un destin întortocheat, în plin comunism clasic, încercând a elibera proza de elementaritate, oralitate, paseism congenital. Mai ales cã Druţã impusese o nouã ştachetã. Analizând starea prozei (rev. Nistru, 1979), Vl. Beşleagã va recunoaşte ca imperioasã ieşirea din ruralismul tradiţional (neaoşism, folclorizare, etnografism), blamând producţia în serie. Discerne cã literatura aservitã, controlatã de satrapii ideologici, produce autori fosilizaţi. Spirit torturat de întrebãri, ştiind prea bine cã poezia este punctul forte al literaturii basarabene şi cã „triajul valorilor” este inevitabil, Vl. Beşleagã a scris „numai când l-a ars la suflet”, în momente de crizã, salvându-şi fiinţa. O tentã tragicã se insinueazã, dealtminteri, în scrisul sãu, populat cu personaje introvertite, reflexive, interogative, confiscate de mari dileme morale într-o lume bizarã. Dar pe axa rememorãrii el poate fi şi jovial, combinând comentariul eseistic cu filosofarea, experimentul cu mãrturia documentarã (v. Hoţii din apartamente, 2006). Oricum, o fire ludicã îmbibatã de tragism, de permeabilitate postmodernã, coborând însã în adâncurile fiinţei. Doar acolo aflã impulsul scrisului; doar o mare durere (precum pierderea mamei) îl face sã se încredinţeze paginii albe.

           Dacã se ştia cã Vl. Beşleagã este un nume de referinţã în spaţiul prozei basarabene (omologat ca atare), iatã cã placheta Ţipãtul lãstunului ( Cartier, 2006) ne rezervã o aparent mare surprizã. În selecţia lui Andrei Ţurcanu, poetul Vladimir Beşleagã scoate din închisoarea sertarului acele „însãilãri” risipite în ani, decantate („notaţii lirice”, cum plin de modestie le spune), toate fãrã titlu, purtând un aer funebru. Este un gest de rãzvrãtire al poetului „sugrumat” atâta vreme, ne explicã însuşi autorul. Fiindcã, reamintim, Vl. Beşleagã a debutat „cu poezéle” şi acum alaiul cuvintelor (care îi „sunau în urechi”), ieşind din „bezna timpului” cer – somativ – a fi aşternute pe hârtie. Fie rememorând „orgile cereşti ale adolescenţei”, fie aşteptând noaptea prãvãlitã „ca un munte negru”, cu speranţa recâştigãrii puritãţii: „poate va ninge în sfârşit şi se / va face / lumea albã”.

            Ca o curiozitate, sã notãm parantetic, cã un alt poet moldav, trãitor la Paris, actorul şi regizorul Victor Voinicescu Sotski Dumonceau (n. 22 octombrie 1945 la Floreşti) publica „în trei limbi” Cântecul lãstunului / Le chant du passereau (Litera, 1998). Iar în L’heure évanescente de minuit / Evanescenţa miezenopţii orã (Lyceum, 2004), purtându-şi dorul, nostalgiile şi tristeþile în cheie eminescianã şi bacovianã, cerşind – chemat de repaos – „un pumn de toamnã”, el va include şi poemul scurtisim Zborul frânt, scris la Paris, în decembrie 2000. Am fãcut trimiterea deoarece celebrul roman al lui Beşleagã, ivit în 1966, cunoscând acum un nou timp al gloriei şi un binemeritat ecou critic, purta titlul (iniţial, „de lucru”) Ţipãtul lãstunilor, titlu pãstrat în traducerile de care s-a bucurat în spaţiul unional. Dar Vl. Beşleagã l-a abandonat tocmai sub rezerva cã ar fi „prea poetic”!

          Avem de-a face, se confesa autorul, cu un subiect latent. În fond rememorãrile lui Isai, folosind substanţã autobiograficã vorbesc despre destinul unei provincii: Basarabia, o colonie sovieticã şi loc de rupturã în oceanul slav. Cum Vl. Beşleagã iubeşte spontaneitatea nu cizelarea, aceastã carte „de viaţã lungã” s-a cristalizat rapid, în vreo trei luni. Dispariţia mamei i-a pricinui o mare durere sufleteascã şi, astfel, un subiect pierdut în hãurile memoriei, brusc reactivat, a fost „eliberat” în stare de transã. În schimb Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (roman scris în 1969-1970) a fost publicat dupã 18 ani! Un realism dur (fãrã a-l avea pe Rebreanu ca model), proustianismul (fãrâmiţarea, dilatarea timpului), examenu moral şi problematica eticã fac din aceastã carte o apariţie de top. Iar autorul se instaleazã merituos „la vârful ierarhiei în proza basarabeanã” (cf. I. Simuţ). Introspectivul Filimon reconstituie în Noaptea a treia (cum fusese botezat manuscrisul) „o viaţã şi o lume” prin cronicã evenimenţialã şi pulverizare epicã, în vecinãtatea reţetei lui D.R. Popescu, cultivând stranietatea. Stranie a fost însã şi soarta acestui manuscris „îngropat” de H. Corbu printr-un „referat intern” (1971), denunţând „aberaţia delirantã” a prozatorului. Încât „mariajul cu cenzura” (o absenţã omniprezentã, va scrie ironic-amar Vl. Beşleagã) a întârziat nepermis apariţia unei cãrţi care ar fi înviorat peisajul editorial, obedient, de regulã şi ocupat, strivitor, de rozaceea maculaturã propagandisticã.

          În replicã, oferta lui Vladimir Beşleagã vizeazã alte zone. Din promisa trilogie despre Miron Costin au apãrut douã volume, dar prozatorul se gândea sã le retopeascã în Capul lui Miron, urmând un sfat (vechi) al lui Liviu Damian. Din Pãlãria lui Sofronie (un text-embrion, 1974) ar trage o carte „vorbitã”, gânditã la timpul viitor cu un titlul de policier: Dublul suicid din Zona Lacurilor. În fine, lunga spovedanie pe care o va încredinţa volumului de memorii, publicând deja Jurnal (2002), va stârni, previzibil, un enorm interes, dincolo de zestrea anecdoticã. Fiindcã, observa Al. Burlacu, la polivalentul Vladimir Beşleagã intereseazã – deopotrivã – geneza, dar şi semiotica volumelor, încapsulând tocmai zbuciumul vieţii. Personaj incomod, cu o evoluţie lentã, cunoscând sedimentãri temeinice, autorul – urmând „sfânta pedeapsã a creaţiei” – îşi apãrã bunul nume. Vrea, înţelepţit, strãin de ţâfnoasa demiurgie sã fie în primul rând cititor. Viseazã, înainte de marea plecare (când va fi „gol şi singur”) la o carte a cãrţilor nescrise. Regretã cã nu s-a nãscut mai târziu, cã aparţine unei generaţii „naive”, încasând loviturile destinului şi înrolându-se unor idealuri strãine; totuşi, şi-a valorificat timpul, reuşind – va mãrturisi deseori – „sã se oblige”. Iar recolta prozasticã impune. „Aproape clasicizat” (şi nu doar dupã vrerea lui V. Gârneţ), îşi amprenteazã cu un tragism difuz poezia, ştiind prea bine cã „…fiinţa mea adevãratã/ e doar în noapte/ împãratã…” Sau: cu sufletul „trist şi bolnav” ar dori sã umple lumea (un boþ de lut devenit ulcior) cu vise şi lacrimi. În scrisul lui Vladimir Beşleagã zace ferecat un poet reprimat. Dar universul sãu prozastic, aducând în prim-plan personaje „înrudite genetic” (constata Al. Burlacu), acea lume bizarã, populatã de inadaptaţi, suciţi, învinşi etc. a trezit nedumeriri în tagma criticilor. Sã fie vorba de jocul influenţelor? Sã fie un trend la modã, o concepţie de creaţie, o tendinţã blamabilã? Spirit analitic, preocupat de radiografierea stãrilor de crizã, propunând personaje labirintice, Vl. Beşleagã a fost şi a rãmas un scriitor incomod. Romanul din 1966, vãdind deschidere spre modernitate şi complexitate, se anunţa ca „adevãratul început acceptabil” în mişcarea prozei (cf. I. Simuţ). Dar, înainte de orice, Vl. Beşleagã se vrea un cititor profesionist, receptiv şi, negreşit, critic. Iar scriitura sa, împãrtãşindu-ne vocaţia suferinţei, vrea sã „prindã” ritmul şi zbuciumul vieţii; fiindcã, ne reamintea prozatorul (cel care s-a construit greu, cu depozitãri lente, repudiind fraza „ciocãnitã”, cizelatã), „creaţia merge mânã în mânã cu durerea” (v. Suflul vremii). Adicã, preocuparea obsesivã de a capta vocea interioarã, dorindu-se spontan, firesc; şi ştiind cã, din pãcate, scapã „fluizii secreţi”, scrisul fiind şi rãmânând „o aproximaţie”. Important pentru un autor ar fi, crede Vl. Beşleagã, sã-şi gãseascã propria-i cãrare, sã aducã în paginã lucruri profund trãite, sã ofere cãrţi „scrise cu sânge”. Adevãrata literaturã nu se face cu suflet rece, nu fugind de „vâltoarea vieþii”, nu pãrãsind temele şi problemele pe care trecutul le aduce, eruptiv, spasmodic, la suprafaţã. În rãzboi cu critica (cea dogmatizatã, schematicã, ideologizatã), pe baricade încã (atacând chestiunile fierbinţi ale prezentului nebulos, confiscat de harţa generaţionistã),oferind titluri „de viaţã lungã”, Vladimir Beşleagã este – salvator – un critic sever al propriilor cãrţi. Şi fiindcã nu ascultã decât de vocea interioarã, disciplinându-şi  scriitura, trecutã prin refrigerentul inteligenţei (reprimând pânza freaticã a lirismului), permeabil la nou, conservându-şi tinereţea spiritului (încã bãtãios), Vladimir Beşleagã este un nume competitiv, urmând – grabnic – a fi recuperat, adus acasã. Adicã în matca literaturii române, îmbogãţitã cu zestrea basarabeanã, cercetatã, desigur, cu ochi critic. Şi acuzând, astfel,inevitabile „pierderi colaterale”…

 Prezenţe  basarabene,    Vladimir Beşleagă – 80 Vocea interioară, 

Adrian Dinu Rachieru

Axis Libri, Galaţi,  An IV, nr. 11, iunie 2011

Read Full Post »