Iulian Ciocan pare ceva mai optimist în privinţa prozei basarabene. Optimism ce nu se revarsă doar asupra literaturii scrise deja, intrate în manuale sau neglijate „sistematic” şi „dezinteresat”, ci şi asupra celei care ar urma să vină de acum încolo. Basarabia e în aşteptarea Marelui Roman! „Incursiuni în proza basarabeană” încearcă să demonstreze existenţa unei literaturi autentice în spaţiul pruto-nistrean, dar şi să demonteze piesă cu piesă mitul scriitorului intangibil. Texte valoroase există, trebuie doar atent căutate. Literatura basarabeană se situează undeva între sămănătorism şi postmodernism. Încă nu s-a racordat în totalitate la cutuma vremii. Nici nu ar fi posibil. Ambele tendinţe coexistă.
Cartea lui Iulian Ciocan e împărţită în – Eseuri şi Fragmente critice. Despre Ion Druţă se va mai scrie mult timp, ca şi în cazul lui Paul Goma opera aşteaptă să se elibereze de autor. Singură, proza lui Ion Druţă, nu e atât de moldovenistă şi provincială pe cât sugerează autorul studiului. Totuşi, a trăi anacronic nu e o tragedie, sămănătorismul basarabean – o prelungire a celui interbelic, a însemnat şi salvarea identităţii. Nu e nimic greşit să scrii literatură sămănătoristă, e grav dacă e scrisă prost. Şi această literatură poate fi bună. Paradoxul sămănătorismului în Basarabia constă în conservarea şi încremenirea în tipar, în salvarea etnosului şi în lipsa unei atitudini reformatoare. Aflăm că literatura lui Ion Druţă mulţumea atât pe adepţii sămănătorismului cât şi pe cei „ataşaţi” valorilor regimului sovietic. Las’ că-i bine , vorba personajelor druţiene. Iulian Ciocan se opreşte asupra unor titluri reprezentative pentru literatura română din Basarabia, trage concluzii pertinente, e foarte exigent cu scriitorii mai în vârstă, dar pare mai “tolerant” cu al “treilea val”, cu scriitorii mai tineri. Gustul literar defineşte o tendinţă până la urmă.
Totuşi, articolul ce vizează proza lui Ion Druţă mi se pare uşor exagerat, prea caustic. Nu cred că proza lui Ion Druţă (aşa cum o fi ea, cu toate metehnele ce i se pot imputa) a fost gândită şi scrisă într-un mod conştient asumat cameleonic. Şi un scriitor e un produs al societăţii. Proza lui “Badea Mior” rămâne valoroasă şi prin non-valoare (nu ştiu dacă am dreptul moral să fac o asemenea afirmaţie), pentru că reflectă neputinţa noastră, incapabilitatea de a ne adapta. Nimeni nu surprinde mai bine decât Ion Druţă această asimetrie antropologică. Spunea cineva, dacă vrei să-i înţelegi pe basarabeni, citeşte-l pe Druţă.
Proza lui Ion Druţă oglindeşte un anumit tip de atitudine civică în faţa dezastrului. De ce ar fi trebuit să fie mai combativă, când majoritatea se complăcea în marasmul realităţii sovietice ? Ca un contraexemplu, proza lui Paul Goma nu devine mai « literară » furând din atitudinea refractară a autorului.
« Incursiunile » lui Iulian Ciocan iau în discuţie romane apărute la un interval de timp semnificativ, 1966 – anii două mii, şi pun accentul pe calităţile estetice ale textului, pe latura ce ţine de verosimilitate şi autenticitatea discursului. Literatura nu copiază viaţa, literatura e viaţă ! Eseurile şi Fragmentele critice confirmă ideea că în Basarabia s-a scris şi literatură care rezistă rigorilor actuale. Diferenţa generaţionistă nu s-a manifestat doar ca renunţare la o paradigmă literară, dar şi ca o preluare a modelului în vederea unei inovări. “Incursiuni în proza basarabeană” e o lucrare de recomandat studenţilor de la Litere. Mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc cu ea ceva mai devreme, acum câţiva ani. Multe din textele pe care Iulian Ciocan le comentează sunt luate la puricat printr-o grilă de interpretare structuralistă, poststructuralistă, deconstructivistă. Iar “verdictele” vin de multe ori în urma unei relecturi. Nu cred că vreun autor cu adevărat important a fost lăsat de izbelişte. Orice carte pe care o citesc mi se pare o altă invitaţie la lectură.
Iulian Ciocan, Incursiuni în proza basarabeană, Ed. Arc, 2004
Talex 