Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iunie 2011

 

         Discutând despre literatură, cei doi autori, pe alocuri,  fac literatură. Lucrarea  dânşilor certifică încă o dată ideea că o carte se scrie din alte cărţi. Doi tineri scriitori au o dilemă. Cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Pare la prima vedere un pariu pueril. E de fapt un pretext narativ. De aici va pleca o corespondenţă scriitoricească ce reprezintă şi trupul cărţii. Ceea ce îi desparte e chiar ceea ce îi şi apropie – Literatura, (…ceea ce ne desparte nu face altceva decât să ne dea întâlnire, după o lungă şi anevoioasă călătorie circulară, într-un punct comun. p. 76) Articolele lui Bogdan-Alexandru Stănescu sunt pliate pe o analiză stilistică mai nuanţată, cele ale lui Vasile Ernu sunt, în schimb, mustoase, mai “interesante”, conţin detalii picante şi tot sugerează că literatura nu apare din nimic. Iar contextul nu trebuie neglijat niciodată. Ambii dezvoltă o pasiune pentru Cursurile lui Nabokov, dar iarăşi, în mod diferit. Vasile Ernu pune la îndoială multe din afirmaţiile scriitorului rus. 

         Treptat, V. Ernu şi B-A. Stănescu se despart de “ răfuiala” iniţială. Disputa Joyce- Gogol trece în plan secund, iar demersul autorilor se transformă într-un veritabil dialog intelectual. Fiecare scriitor îşi valorifică propria moştenire culturală. Aflăm că ar putea apărea Cevengur la Polirom. Istoria lui Platonov e aproape tragică. A scris această carte pentru Stalin şi, pare-se, dictatorul e singurul care l-ar fi înţeles cu adevărat. Istoria o confirmă. Dialogul celor doi autori e amical şi totuşi exigent. Atunci cand V. Ernu îi va răspunde interlocutorului său printr-un lung citat din Iosif Brotski, va fi imediat taxat în epistola următoare, (trebuie să mărturisesc că am fost de-a dreptul emoţionat să văd cât ai muncit la epistola trecută. Asta e, încep să mă obişnuiesc cu rolul de arbeiter în tandemul acesta epistolar, aşa că îi mulţumesc tot eu lui Vladimir Bulat pentru traducerea superbei prefeţe din Brodski. p.149)  Aşa şi se cuvine. Oricum,   “ învinuitul”  se reabilitează până la sfârşitul cărţii.

        Antiutopia la români ? Există totuşi câteva studii. Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română. Uneori V. Ernu e repetitiv, dar fără a fi plictisitor. Regăsim Teoria lui Şalamov, “contestarea” lui Freud  şi în Ultimii Eretici ai Imperiului. Scribii nu mai ajung la “realismul magic”, o carte ca o promisiune – (scrii literatură când scrii despre literatură, p. 196). Ceea ce ne desparte e o sursă bogată de titluri şi autori “nebuni”. O invitaţie la lectură.  

            Ar mai fi ceva, deloc neglijabil. Aşa cum am mai spus, Bogdan- Alexandru Stănescu defineşte literatura ca pe un produs pur estetic, (nu cred în literatură ca formă de comunicare cu aproapele. p. 196). V. Ernu contextualizează, afirmă că – (Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci şi al unui spaţiu fertil, un spaţiu al dezbaterilor şi frământărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. p. 204)

 

P.S. M-au  „obligat” să citesc Moartea lui Ivan Ilici.

 

(Vasile Ernu, Bogdan – Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte, Epistolarul de la Hanul lui Manuc, ed. Polirom, 2010)

Reclame

Read Full Post »

 

         Într-un sat din sudul Basarabiei comunistii au luat 31%. Ani de-a rândul aceştia câştigau detaşat. Părea un sat blestemat. Au pierdut însă  alegerile parlamentare din noiembrie 2010. Atunci a început declinul lor. Rezultatul i-a nedumerit pe localnicii obişnuiţi cu victoriile PCRM-ului. Într-un sat din sudul Basarabiei, acolo unde oamenii sunt proşti, leneşi şi beţivi.  Politica nu i-a prea interesat niciodată. Aceşti oameni au sfărâmat  mitul conform căruia ruralitatea nu ştie să voteze decât pentru comunişti. Iar capitala noastră verde şi frumoasă, fieful opoziţiei, acolo unde comuniştii nu au învins niciodată, cea care dă tonul în toată ţara, statul din stat, a votat altceva. Aşa au considerat ei.

          Alegerile au fost corecte, extrem de corecte. Trebuie să o spunem. Nu  a mai fost cenzură şi a existat foarte multă libertate. De care unii şi-au bătut joc. Ne întoarcem la limba moldovenească, oricum nu fusese alungată din constituţie, de ce nu şi la moldovenii.md, scoatem piatra comemorativă din faţa guvernului, vom serba Ziua Republicii, vom organiza raliuri pe drumurile Patriei, vedem ce e cu licenţa noilor posturi  de televiziune. Posturi care au lăsat privitorului impresia că trăieşte într-o lume de criminali, violatori, hoţi, sinucigaşi. Mulţi vor zice că acum Moldova o ia de la capăt. Fals. O ia de unde a rămas. Liberalizarea spaţiului public din Basarabia s-a făcut prost, neprofesionist. Lumea s-a speriat. Ştirile de la Jurnal TV abundă în expresii de genul- şocant, îngrozitor, terifiant.

          Nu am avut încredere nici pentru o clipă în rezultatul exit-poll-ului, dar nici nu îl cotam pe Dodon cu peste 50%. Alianţa a ratat mai toate şansele. Ni s-a vorbit de păpuşari, am asistat la despărţiri incredibile, la mariaje stranii. Îmi tot vin în minte versurile poetului Tudor Plop-Ulmanu Teodor Codreanu, le ştiţi voi. Alea cu Basarabia, cuvântul, turlele şi clopotul. De fapt fără clopot. A fost furat.

       Pe şase iunie, seara, sunt în Piaţa Constituţiei la concertul lui Sting, dar aflu că la Chişinău ar putea avea loc turul doi. Stau sprijinit de gardul/zidul Casei Poporului, îl văd pe Mihai Vakulovski cu o carte în mână, părea un exemplar din colecţia Ego a Polirom-ului. Se retrage într-un loc ferit, cu spatele la mulţime şi cu faţa la Casa Mare, citeşte, face însemnări cu un creion şi îşi trece mâna stângă peste chelie.

       Ascultăm Sting într-o interpretare inedită. Piesele sunt reorchestrate. E un turneu care se cheamă – Symphonicity. Iar cele arhicunoscute – Fragile, Desert Rose, Englishman in New York, Mad about You, Fields of Gold, Message in a Bottle, Shape of My Heart, Roxanne, Moon Over Bourbon Street mă fac să zâmbesc şi mă bucură.  Centrul vechi al Bucureştiului e de vizitat, a fost reconstruit într-o mare măsură.

      După câteva zile situaţia nu mai pare atât de neagră, vom avea un al doilea tur la Chişinău, în majoritatea raioanelor AIE-ul s-a menţinut. Aflu acum că 37 de mii de bugetari  vor beneficia de o majorare salarială. S-au trezit guvernanţii între tururi! Filat îi dă un ghiont lui Ghimpu. Ghimpu are ceva cu Ambasada Rusiei. Lupu încearcă să zică şi el ceva. Filat îl ia de braţ. Nu ştim cine e păpuşarul. Dar bănuim. Explodează o maşină în Chişinău. Moare un om. Filat îl numeşte pe Godea – predateli. Şi e invadat de un înălţător sentiment de milă. Nu-i mai place „bărbuţa” lui Godea. Într-un sat din sudul Basarabiei lui Godea i se spune Hodea. Nu e rea intenţia, fiţi liniştiţi. E doar o  „hipercorectitudine”.

Apoi pe 12 iunie Kuzmin îl prezintă pe un demnitar transnistrian într-o manieră sfidătoare. Iar moldovenii dau dovadă de orgoliu şi mândrie naţională. Ca niciodată.

Avem alegeri, ar trebui să fim fericiţi. Moldovenii sunt atât de imprevizibili.

Read Full Post »

  

       Aleksandr Soljeniţîn face o incursiune în istoria Imperiului Rus.  Acest plonjon istoriografic semnalează tendinţa de a reinterpreta cele mai importante evenimente trăite de ruşi. Pornind de la dinastia Romanovilor, autorul aruncă un ochi critic asupra perioadei ţariste, urmează revoluţia bolşevică şi tot răul pe care l-a antrenat, şi în cele din urmă cei 70 de ani de comunism la marginea cărora a venit şi destrămarea URSS-ului. Toate aceste felii de istorie, de fapt cam întreaga istorie a Rusiei,  au un element comun – o politica externă eronată. Soljeniţîn identifică cauza multor ratări exact în această sferă. E de remarcat faptul că nici un ţar nu intră în graţiile autorului, exceptie face Alexandru al III-lea (1881-1894). Soljeniţîn evidenţiază o serie de cauze – politica externă dezastruoasă, o hibă a tuturor ţarilor ruşi, cumulată cu absenţa unei politici interne sănătoase. De multe ori,  amestecul ruşilor în problemele interne ale unor state occidentale s-a soldat cu urmări catastrofale pentru „Rusia profundă”. Privirea  Rusiei ar fi trebuit orientată spre propria interioritate. Petru I nu e perceput în culori prea luminoase, mutarea capitalei de la Moscova la Petersburg e considerată o eroare. Crearea unui oraş somptuos într-o mlaştină nu era decât o eschivă, ascundea adevărata faţă a Rusiei.

         Cele trei seisme – răscoala din sec. XVII (Smuta), revoluţia bolşevică din 1917 şi destrămarea URSS, definesc „plămada” acestui Imperiu. Aleksandr Soljeniţîn condamnă ororile bolşevicilor, ale comuniştilor, elogiază Armata Rusă  de Eliberare condusă de Vlasov (ruşi care au luptat de parte nemţilor- ruşi din Occident; descendenţi ai vechii aristocraţii, ai celor deportaţi; ruşi albi) – totuşi ea (Armata Rusă  de Eliberare) rămâne o pagină remarcabilă, vitejească în istoria Rusiei. p. 134.

         Chestiunea… e o lucrare în ale cărei pagini de final Soljeniţîn devine contradictoriu. Pe de o parte identifică filonul răului în eterna politica de lărgire a graniţelor şi a extinderii influenţei. Afirmă la un moment dat că Ţările Baltice, Moldova şi chiar Caucazul ar trebui lăsate să-i vada de drumul lor. Atacă tendinţa claselor guvernante (ţariste) de a prelua pe nerumegate modele străine şi a le impune unei societăţi rurale cu un alt tipar al tradiţiei (o teorie a formelor fără fond a cărei aplicabilitate se extinde). Apelează la sintagma „panslavism delirant” şi totuşi nu pregetă de a numi destrămarea URSS – Marea Catastrofă Rusească. Propune chiar un soi de uniune Rusia – Belarus – Ucraina –Kazahstan. Un astfel de demers se înscrie în logica aceluiaşi panslavism. Deplânge soarta celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în afara graniţelor Rusiei, sugerează înfiinţarea unui mecanism care le-ar oferi posibilitatea să redobîndească cetaţenia rusă. Anume aici rezidă contradicţia lui Soljeniţîn – critică un tip de panslavism, dar propăvăduieşte altul. Chestiunea Rusă nu-şi pierde însă din importanţă, istoria ţaristă nu  e prezentată într-o insipidă succesiune cronologică, ci interpretată,  comentată, identificând soluţii, posibilităţi. Cuvântul „salvare” apare deseori în textul lui Soljeniţîn, îl proiectează pe autor în zona unui mesianism asumat.

Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea Rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, 185 p.)

Read Full Post »

La manipulation

        La manipulation est une réalité omniprésente. On ne peut pas la contester. Toutefois, il est nécessaire d’établir les degrés et l’intensité avec lesquels elle se manifeste. La manipulation vise tous les domaines, politique, économique, culturel. Chaque société est caractérisée par les mécanismes de la manipulation. Si dans un état totalitaire la manipulation est univoque et accablante, alors dans un système démocratique elle est dispersée, il y a plusieurs points de vue, mais chacun d’eux est également manipulateur.  Cela fait la démocratie , à la première vue,  moins manipulante. C’est, en effet, une ilusion. Les médias représentent  les canaux dont ce phénomène profite pour matérialiser ses buts. A nos jours la manipulation répond aux intérêts de ceux qui envisage de prendre le pouvoir politique, économique. Parfois la manipulation est un moyen de justifier et certifier les actions d’un groupe social ou d’un état. L’être humaine risque de s’exposer à l’agréssivité publicitaire, on essaie toujour de le convaincre d’acheter tel ou tel produit.

        C’est plus grave alors que la manipulation traite des problèmes linguistiques ou étniques. La manipulation identitaire serve souvent à déclancher et à entretenir des conflits interétniques. Est- ce qu’il y a une possibilité de rejeter cette sorte de manipulation? Comment garder l’esprit libre et critique ? La solution – il faut s’interroger toujours sur les vrais nécessités de l’homme, se poser des questions concernant le rôle de l’état dans la vie privée,  douter les idées fabriquées, responsabiliser la classe gouvernante, nier la perception que c’est le système qui nous construise le bonheur et bien sûr mener une existence tranquille.

Cam atât a rămas din franceza mea, sper că se aseamănă cât de cât cu limba lui Voltaire, ca să folosesc un cliché

Read Full Post »