Talex

         Discutând despre literatură, cei doi autori, pe alocuri,  fac literatură. Lucrarea  dânşilor certifică încă o dată ideea că o carte se scrie din alte cărţi. Doi tineri scriitori au o dilemă. Cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Pare la prima vedere un pariu pueril. E de fapt un pretext narativ. De aici va pleca o corespondenţă scriitoricească ce reprezintă şi trupul cărţii. Ceea ce îi desparte e chiar ceea ce îi şi apropie – Literatura, (…ceea ce ne desparte nu face altceva decât să ne dea întâlnire, după o lungă şi anevoioasă călătorie circulară, într-un punct comun. p. 76) Articolele lui Bogdan-Alexandru Stănescu sunt pliate pe o analiză stilistică mai nuanţată, cele ale lui Vasile Ernu sunt, în schimb, mustoase, mai “interesante”, conţin detalii picante şi tot sugerează că literatura nu apare din nimic. Iar contextul nu trebuie neglijat niciodată. Ambii dezvoltă o pasiune pentru Cursurile lui Nabokov, dar iarăşi, în mod diferit. Vasile Ernu pune la îndoială multe din afirmaţiile scriitorului rus. 

         Treptat, V. Ernu şi B-A. Stănescu se despart de “ răfuiala” iniţială. Disputa Joyce- Gogol trece în plan secund, iar demersul autorilor se transformă într-un veritabil dialog intelectual. Fiecare scriitor îşi valorifică propria moştenire culturală. Aflăm că ar putea apărea Cevengur la Polirom. Istoria lui Platonov e aproape tragică. A scris această carte pentru Stalin şi, pare-se, dictatorul e singurul care l-ar fi înţeles cu adevărat. Istoria o confirmă. Dialogul celor doi autori e amical şi totuşi exigent. Atunci cand V. Ernu îi va răspunde interlocutorului său printr-un lung citat din Iosif Brotski, va fi imediat taxat în epistola următoare, (trebuie să mărturisesc că am fost de-a dreptul emoţionat să văd cât ai muncit la epistola trecută. Asta e, încep să mă obişnuiesc cu rolul de arbeiter în tandemul acesta epistolar, aşa că îi mulţumesc tot eu lui Vladimir Bulat pentru traducerea superbei prefeţe din Brodski. p.149)  Aşa şi se cuvine. Oricum,   “ învinuitul”  se reabilitează până la sfârşitul cărţii.

        Antiutopia la români ? Există totuşi câteva studii. Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română. Uneori V. Ernu e repetitiv, dar fără a fi plictisitor. Regăsim Teoria lui Şalamov, “contestarea” lui Freud  şi în Ultimii Eretici ai Imperiului. Scribii nu mai ajung la “realismul magic”, o carte ca o promisiune – (scrii literatură când scrii despre literatură, p. 196). Ceea ce ne desparte e o sursă bogată de titluri şi autori “nebuni”. O invitaţie la lectură.  

            Ar mai fi ceva, deloc neglijabil. Aşa cum am mai spus, Bogdan- Alexandru Stănescu defineşte literatura ca pe un produs pur estetic, (nu cred în literatură ca formă de comunicare cu “aproapele”. p. 196). V. Ernu contextualizează, afirmă că – (Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci şi al unui spaţiu fertil, un spaţiu al dezbaterilor şi frământărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. p. 204)

P.S. M-au  „obligat” să citesc Moartea lui Ivan Ilici.

(Vasile Ernu, Bogdan – Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte, Epistolarul de la Hanul lui Manuc, ed. Polirom, 2010)

Read Full Post »

       Aleksandr Soljeniţîn face o incursiune în istoria Imperiului Rus.  Acest plonjon istoriografic semnalează tendinţa de a reinterpreta cele mai importante evenimente trăite de ruşi. Pornind de la dinastia Romanovilor, autorul aruncă un ochi critic asupra perioadei ţariste, urmează revoluţia bolşevică şi tot răul pe care l-a antrenat, şi în cele din urmă cei 70 de ani de comunism la marginea cărora a venit şi destrămarea URSS-ului. Toate aceste felii de istorie, de fapt cam întreaga istorie a Rusiei,  au un element comun – o politica externă eronată. Soljeniţîn identifică cauza multor ratări exact în această sferă. E de remarcat faptul că nici un ţar nu intră în graţiile autorului, exceptie face Alexandru al III-lea (1881-1894). Soljeniţîn evidenţiază o serie de cauze – politica externă dezastruoasă, o hibă a tuturor ţarilor ruşi, cumulată cu absenţa unei politici interne sănătoase. De multe ori,  amestecul ruşilor în problemele interne ale unor state occidentale s-a soldat cu urmări catastrofale pentru „Rusia profundă”. Privirea  Rusiei ar fi trebuit orientată spre propria interioritate. Petru I nu e perceput în culori prea luminoase, mutarea capitalei de la Moscova la Petersburg e considerată o eroare. Crearea unui oraş somptuos într-o mlaştină nu era decât o eschivă, ascundea adevărata faţă a Rusiei.

         Cele trei seisme – răscoala din sec. XVII (Smuta), revoluţia bolşevică din 1917 şi destrămarea URSS, definesc „plămada” acestui Imperiu. Aleksandr Soljeniţîn condamnă ororile bolşevicilor, ale comuniştilor, elogiază Armata Rusă  de Eliberare condusă de Vlasov (ruşi care au luptat de parte nemţilor- ruşi din Occident; descendenţi ai vechii aristocraţii, ai celor deportaţi; ruşi albi) – totuşi ea (Armata Rusă  de Eliberare) rămâne o pagină remarcabilă, vitejească în istoria Rusiei. p. 134.

         Chestiunea… e o lucrare în ale cărei pagini de final Soljeniţîn devine contradictoriu. Pe de o parte identifică filonul răului în eterna politica de lărgire a graniţelor şi a extinderii influenţei. Afirmă la un moment dat că Ţările Baltice, Moldova şi chiar Caucazul ar trebui lăsate să-i vada de drumul lor. Atacă tendinţa claselor guvernante (ţariste) de a prelua pe nerumegate modele străine şi a le impune unei societăţi rurale cu un alt tipar al tradiţiei (o teorie a formelor fără fond a cărei aplicabilitate se extinde). Apelează la sintagma „panslavism delirant” şi totuşi nu pregetă de a numi destrămarea URSS – Marea Catastrofă Rusească. Propune chiar un soi de uniune Rusia – Belarus – Ucraina –Kazahstan. Un astfel de demers se înscrie în logica aceluiaşi panslavism. Deplânge soarta celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în afara graniţelor Rusiei, sugerează înfiinţarea unui mecanism care le-ar oferi posibilitatea să redobîndească cetaţenia rusă. Anume aici rezidă contradicţia lui Soljeniţîn – critică un tip de panslavism, dar propăvăduieşte altul. Chestiunea Rusă nu-şi pierde însă din importanţă, istoria ţaristă nu  e prezentată într-o insipidă succesiune cronologică, ci interpretată,  comentată, identificând soluţii, posibilităţi. Cuvântul „salvare” apare deseori în textul lui Soljeniţîn, îl proiectează pe autor în zona unui mesianism asumat.

( Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea Rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, 185 p.)

Read Full Post »