La manipulation est une réalité omniprésente. On ne peut pas la contester. Toutefois, il est nécessaire d’établir les degrés et l’intensité avec lesquels elle se manifeste. La manipulation vise tous les domaines, politique, économique, culturel. Chaque société est caractérisée par les mécanismes de la manipulation. Si dans un état totalitaire la manipulation est univoque et accablante, alors dans un système démocratique elle est dispersée, il y a plusieurs points de vue, mais chacun d’eux est également manipulateur. Cela fait la démocratie , à la première vue, moins manipulante. C’est, en effet, une ilusion. Les médias représentent les canaux dont ce phénomène profite pour matérialiser ses buts. A nos jours la manipulation répond aux intérêts de ceux qui envisage de prendre le pouvoir politique, économique. Parfois la manipulation est un moyen de justifier et certifier les actions d’un groupe social ou d’un état. L’être humaine risque de s’exposer à l’agréssivité publicitaire, on essaie toujour de le convaincre d’acheter tel ou tel produit.
C’est plus grave alors que la manipulation traite des problèmes linguistiques ou étniques. La manipulation identitaire serve souvent à déclancher et à entretenir des conflits interétniques. Est- ce qu’il y a une possibilité de rejeter cette sorte de manipulation? Comment garder l’esprit libre et critique ? La solution – il faut s’interroger toujours sur les vrais nécessités de l’homme, se poser des questions concernant le rôle de l’état dans la vie privée, douter les idées fabriquées, responsabiliser la classe gouvernante, nier la perception que c’est le système qui nous construise le bonheur et bien sûr mener une existence tranquille.
Cam atât a rămas din franceza mea, sper că se aseamănă cât de cât cu limba lui Voltaire, ca să folosesc un cliché
Talex 
Dacă luăm din punct de vedere analitic acest cuvânt – manipulare, el ar avea sensul de a falsifica opinii și credințe, de a le controla și ghida după anumite interese ce, în mod evident, nu sunt vizibile, transparente.
Un corolar la această definiție provizorie ar fi următorul: dacă încercăm să explicăm o societate/societățile contemporane prin această virusare deformantă, mai mult pierdem decât câștigăm, în sensul în care, pentru a ieși din manipulare, va trebui să mergem regresiv până la lucrurile de care suntem absolut siguri că sunt adevărate. Altfel spus, nu poți să fii prevăzător, suspicios, critic doar pe jumătate, până la jumătate sau până la un anumit punct. Așa ceva e destul de greu, pentru că, lăsând experiența personală la o parte, tot ce înseamnă cunoștințe ne parvin prin alții (cărți, ziare, relatări, etc.)
Treaba asta au pățit-o și Descartes, apoi Kant, și Husserl, dar ea ține pentru construirea de la zero a unui edificiu filosofic. Dacă ne ocupăm în schimb de fapte istorice sau sociale, nu avem șanse să ajungem la fenomenele originare. Un foarte bun exemplu aici ar fi perioada comunistă din România, deci anii 1947-1989. Este foarte dificil să îți închipui o descriere a acestei perioade care să nu folosească elemente ideologice, anumite parti-pri-uri, deformări într-o direcție sau alta.
Cum ar veni, suntem mai întotdeauna încărcați ideologic, și foarte rar neutri (de aceea, cele mai bune scrieri istorice asupra României sunt scrise de străinii fără legături personale cu noi). Sau, cum ar explica Nietzsche, suntem întotdeauna încărcați valoric, trăim purtând anumite valori, mai bine sau mai rău, mai mult sau mai puțin întemeiate riguros, însă întotdeauna preluate din societatea în care ne formăm.
Dintr-un anume unghi, treaba asta se numește manipulare, însă din alt unghi e pur și simplu o perspectivă asupra vieții și celorlalți pe care o preluăm fără să o mai digerăm în propriul ”stomac valoric”. Altfel spus, nu există neapărat niște ”mari maeștri” ai manipulării, ci societățile sunt foarte slab auto-imunizate la idei facile. În acest context, democrația pare să producă în același timp efecte benefice dar și negative – produce multipli centri de putere (nepermițând consolidarea unei singure pretenții de adevăr), dar coboară nivelul de evaluare a ideilor prezentate public până la judecățile de ”gust” ale celor mulți.
nu vad ce as mai putea aduga la acest comentariu. e mult mai bun si mai elaborat decat comentariul meu (care e mai mult un exercitiu de franceza)