Talex

       Aleksandr Soljeniţîn face o incursiune în istoria Imperiului Rus.  Acest plonjon istoriografic semnalează tendinţa de a reinterpreta cele mai importante evenimente trăite de ruşi. Pornind de la dinastia Romanovilor, autorul aruncă un ochi critic asupra perioadei ţariste, urmează revoluţia bolşevică şi tot răul pe care l-a antrenat, şi în cele din urmă cei 70 de ani de comunism la marginea cărora a venit şi destrămarea URSS-ului. Toate aceste felii de istorie, de fapt cam întreaga istorie a Rusiei,  au un element comun – o politica externă eronată. Soljeniţîn identifică cauza multor ratări exact în această sferă. E de remarcat faptul că nici un ţar nu intră în graţiile autorului, exceptie face Alexandru al III-lea (1881-1894). Soljeniţîn evidenţiază o serie de cauze – politica externă dezastruoasă, o hibă a tuturor ţarilor ruşi, cumulată cu absenţa unei politici interne sănătoase. De multe ori,  amestecul ruşilor în problemele interne ale unor state occidentale s-a soldat cu urmări catastrofale pentru „Rusia profundă”. Privirea  Rusiei ar fi trebuit orientată spre propria interioritate. Petru I nu e perceput în culori prea luminoase, mutarea capitalei de la Moscova la Petersburg e considerată o eroare. Crearea unui oraş somptuos într-o mlaştină nu era decât o eschivă, ascundea adevărata faţă a Rusiei.

         Cele trei seisme – răscoala din sec. XVII (Smuta), revoluţia bolşevică din 1917 şi destrămarea URSS, definesc „plămada” acestui Imperiu. Aleksandr Soljeniţîn condamnă ororile bolşevicilor, ale comuniştilor, elogiază Armata Rusă  de Eliberare condusă de Vlasov (ruşi care au luptat de parte nemţilor- ruşi din Occident; descendenţi ai vechii aristocraţii, ai celor deportaţi; ruşi albi) – totuşi ea (Armata Rusă  de Eliberare) rămâne o pagină remarcabilă, vitejească în istoria Rusiei. p. 134.

         Chestiunea… e o lucrare în ale cărei pagini de final Soljeniţîn devine contradictoriu. Pe de o parte identifică filonul răului în eterna politica de lărgire a graniţelor şi a extinderii influenţei. Afirmă la un moment dat că Ţările Baltice, Moldova şi chiar Caucazul ar trebui lăsate să-i vada de drumul lor. Atacă tendinţa claselor guvernante (ţariste) de a prelua pe nerumegate modele străine şi a le impune unei societăţi rurale cu un alt tipar al tradiţiei (o teorie a formelor fără fond a cărei aplicabilitate se extinde). Apelează la sintagma „panslavism delirant” şi totuşi nu pregetă de a numi destrămarea URSS – Marea Catastrofă Rusească. Propune chiar un soi de uniune Rusia – Belarus – Ucraina –Kazahstan. Un astfel de demers se înscrie în logica aceluiaşi panslavism. Deplânge soarta celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în afara graniţelor Rusiei, sugerează înfiinţarea unui mecanism care le-ar oferi posibilitatea să redobîndească cetaţenia rusă. Anume aici rezidă contradicţia lui Soljeniţîn – critică un tip de panslavism, dar propăvăduieşte altul. Chestiunea Rusă nu-şi pierde însă din importanţă, istoria ţaristă nu  e prezentată într-o insipidă succesiune cronologică, ci interpretată,  comentată, identificând soluţii, posibilităţi. Cuvântul „salvare” apare deseori în textul lui Soljeniţîn, îl proiectează pe autor în zona unui mesianism asumat.

( Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea Rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, 185 p.)