Talex

Întoarcere (de) acasă

Într-o primăvară târzie şi-nceată

Am discutat, ca de obicei,

cu mama

Despre cărţi, literatură, morţi

şi alte prostii

Măcar acum suntem liberi

E concluzia mamei

Seara m-am dus la şcoală

E la câţiva metri de casă

Aşa se explica

de ce am ajuns să le confund

Casa şi şcoala

sau invers

Copilăria m-a abandonat, acolo

pe terenul din spatele şcolii

Plopii, arţarii, salcâmii erau aceiaşi

Ba chiar mă priveau sfidător

Cu verdele lor (aş spune crud, dar l-aţi auzit de-atâtea ori)

Nu am nevoie de madlene

ca să hălăduiesc prin vintrele memoriei

O primăvară mi-e de-ajuns!

M-am aşezat şi îmi imaginam

că ascult…

Bach, Mozart, Mascagni, poate şi Satie

Erau acolo în frunzişul regenerat

Mi-e milă de mine, uneori

Un dirijor părăsit de-o orchestră invizibilă

Ştiu, trădarea e firească

O să-mi spuneţi.

Orchestra era inexistentă

Acum afară era seară şi era rece

Iar eu eram singur, nevăzut de nimeni

Priveam la copiii ce fugăreau un balon

Afară era amiază şi era cald

Unul din ei parcă îmi semăna

Dar nu, nu eram eu…

Erau fericiţi

Le-o puteam citi…

Fiecare avea un alt nume

Nu aveau nici o grijă

Şi cu toţii aveau un vis

Să crească cât mai repede

Şi să ajungă mari

Ce proşti eram…

Să treacă această primăvară

Şi să uit că sunt muritor

Cine a spus că nemuritorii

Sunt nefericiţi?