Intru în casă, mă simt copil după fiecare întoarcere. Caut cu ochii vreo schimbare, deşi ştiu în sinea mea, că acolo, în acel spatiu matriarhal, nimic nu se poate schimba, Cuvântul lipseşte din vocabularul sătenilor. Schimbarea înseamnă încremenire. Simţul meu olfactiv remarcă absenţa mirosului uşor neplăcut, cauzat de nişte flori pe care mama le-a bagat în casă. Ceva totuşi s-a întâmplat. Între timp mama şi-a restructurat strategia…Pe masă văd aruncată o revistă, are coperţile lucioase, iar lumina ce se reflectă, parcă, îmi face semne. E revista Semn. Nu ştiu cum a ajuns în casa noastră, iaca şi un titlu demn de Ion Druţă. O răsfoiesc. Revista acordă premiul – Cel mai bun roman al anului 2009 – scriitoarei Claudia Partole pentru romanul – Visul unei nopti sau Totentanz. Fac câţiva paşi înapoi. Mă aşez lângă sobă, e rece desigur, nu caut caldură. E vară. Iarăşi cărţi, unele peste altele, clădite dezordonat. Printre ele şi Jurnalul menajerei…
O cărţulie de 167 de pagini, dar promiţătoare. Dacă ai ceva talent, poţi convinge printr-un număr redus de pagini. Autorul e o femeie, după cum vă daţi bine seama, o dovadă palpabilă ca există literatură feminină în B. Nu mă voi opri asupra subiectului, îmi displace să povestesc conţinutul unei cărţi, atunci când nu e cazul. O asemenea abordare îmi apare ca fiind simplistă şi cam neeficientă. Oricum, nici nu e prea mult de povestit – destine împinse şi obligate să emigreze, să suporte umilinţe inimaginabile; fiinţe plecate spre mai bine (oare?) care au în cele din urmă revelaţia adevărului. Basarabenii par că încă sunt în Exod, pribegia nu a luat sfârşit, pustietatea înghite speranţe şi iluzii. Oare cât va mai dura până-şi vor regăsi matca. Mi-a plăcut construcţia romanului, declanşările narative ambidirecţionale, incursiunile temporale superficiale sau adânci în memoria proprie (a naratorului) sau în cea îngăduită de existenţa jurnalelor lui Ani şi Nelly, întoarceri repetate, anunţate cronologic, către timpul prezent, un timp suspendat, amorf, molipsit de moartea lui Emili. Memoria voluntară şi cea involuntară se amestecă, clivajul dintre ele se volatilizează abscons. Un roman care atinge subiecte sensibile, vorbeşte despre desacralizarea ritualurilor ( să boceşti un mort prin telefon), jonglează franc cu psihologia feminităţii (inserturile din jurnale- sincerităţi descărnate), despre raportul dintre catolicism (un ortodoxism avansat) şi ortodoxismul nostru desuet (sau nu). Un roman în acelasi timp religios, divinitatea – un alt personaj in absentia, al acestei cărţi, dar căutat, invocat de necesităţile sufleteşti ale personajelor. Identific şi alte teme de reflecţie – istoria schismei, o retrospectivă evolutivă a ciumei (nu ştiu în ce măsura sintagma retrospectivă evolutivă e corectă), până la cea roşie (perfidă, inoculată insidios şi dificil de exorcizat), ecourile holocaustului sau ale deportărilor din B (deportări care pentru unii basarabeni au însemnat o imensă şansă de a mai vedea lumea ?!), drama breslei actoriceşti care ajunge să caute o activitate scenică…în afara scenei. General valabil şi aplicabil asupra tuturor celorlalte categorii profesionale.
Teritoriul consimţit de Valea Plângerii, o reînviere, spilcuită democratic, a comerţului cu sclavi, o altă formă de abuz şi de târguială feudală în plină epocă postmodernă a toleranţei (viitoarea religie), confirmă dictonul – nimic nou sub soare. Claudia Partole confirmă ipostaza femeii basarabene, acea mixtura de frumuseţe (fizică şi psihică) slavă şi românească. Se revarsă de undeva din genunea textului un văl de sensibilitate, de feciorie spirituală, de bucurie a vieţii trăite cu orice preţ. Mirarea frizează divinitatea.
Nebunii spun adesea adevărul. O ştim de la Shakespeare, Ţicnita e bufonul din Hamlet. Am mai vazut o Vale a Plângerii, la Moscova, lângă o piaţă cu materiale de construcţie, la un colţ al ei, pe un perimetru care oferea celor ce purtau tăbliţe la gât şi vorbeau moldoveneşte, un larg câmp vizual şi posibiliatea de a se retrage din avangardă într-un timp relativ scurt. Am trecut prin faţa lor de câteva ori, erau liniştiţi, doar până la apariţia posibilului interesat, îmi era ruşine că sunt moldovean, un fir nevăzut mă lega de ei, ştiam că puteam ajunge şi eu în poziţia dânşilor, cu acea tăbliţă sau hârtie care sa mă recomande drept un bun muncitor, dar toate astea, poate, într-un alt jurnal moscovit…
Read Full Post »
Talex 