După douăzeci de ani de tranziţie eşuată, de mahmureală prodigioasă, Basarabia de după 7 aprilie 2009 încearcă să arate altfel şi să-şi strige angoasele. Stela Popa îşi marchează debutul literar cu romanul intitulat 100 De Zile, lansarea cărţii a avut loc mai întâi, cum e şi firesc, la Bucureşti şi Chişinău, după care au urmat alte oraşe româneşti, în general centre universitare. Evenimentele din R. Moldova, ale ultimului an, au antrenat şi au concentrat o mai mare atenţie asupra spectrului basarabean. R. Moldova a lipsit din grila de priorităţi a mass-media româneşti, rămâne pentru publicul larg o terra incognita şi mai degrabă o sursă de prejudecăţi culturale. Promovat inteligent şi bucurându-se de sprijinul Editurii Tritonic, romanul 100 De Zile este o carte scrisă în primul rând pentru publicul din România, avea să declare autoarea. Prezent fiind la lansarea cărţii ce a avut loc în incinta Bibliotecii „V.A. Urechia” din or. Galaţi, i‑am adresat autoarei câteva întrebări, una dintre care a fost: Unde credeţi că va fixa memoria culturală această carte? În zona literaturii de ficţiune? În zona literaturii document sau în sfera literaturii de consum? Cu menţiunea, că literatura de consum poate fi onorabilă atât timp cât educă gustul cititorului spre înalta literatură. Răspunsul Stelei Popa a lăsat destinul ulterior al cărţii pe seama istoriei… Autoarea afirma, cu ocazia lansării, că începuse cartea înainte de anul electoral 2009, că şi-ar fi făcut propria revoluţie, chiar dacă ea nu s-ar fi întrupat în una reală. Aserţiune ce poate face din 100 De Zile o confesiune romanţată.
Romanul, compus din trei părţi – Amintiri, Coridorul morţii, Un sfârşit e un început, are o structură narativă tradiţională, incipitul îşi însuşeşte funcţia ornamentală de până la declanşarea conflictului şi a identificării mizei. 100 De Zile înregistrează tribulaţiile familiei Ciugureanu, traseele existenţiale ale fiecărui membru, acoperind perioada celor opt ani de guvernare comunistă, alegerile parlamentare şi revolta tinerilor. Uneori, memoria personajelor transgresează perioade de timp mai lungi, coborând până la începutul anilor ’90. Rememorarea fulgurantă a vieţii, o trăsătură a Ciugurenilor, capătă funcţii recuperatorii, justifică deciziile şi opţiunile protagoniştilor în momentele de cumpănă şi ezitare. Personajele mărturisesc interlocutorilor, de multe ori fictivi, vinovăţii acumulate de trecerea anilor, în speranţa unei expieri eliberatoare.
Paradoxal, această carte are mai mulţi autori, o dată e Stela Popa, autorul care-şi imaginează o poveste, pe care o vrea credibilă în ochii cititorilor, pe de altă parte, e jurnalista Stela Popa, martor al evenimentelor din ultimii ani şi al revoltei tinerilor de la Chişinău. Istoria Robertei Ciugureanu e de-a dreptul halucinantă, un personaj asupra căruia s-a insistat prea mult, de aici şi deficitul de credibilitate, un personaj puţin verosimil, nenorocirile ce o lovesc depăşesc limitele suportabilităţii umane. Bărbaţii din viaţa Robertei apar şi dispar fantomatic, într-un quiproquo continuu, se succed apoi o căsătorie ratată, o sarcină pierdută, numeroase spitalizări, atacul câinelui-lup, agresiuni fizice, potenţialitatea unui viol, toate aceste elemente incumbă lecturii o doză de improbabilitate, de artificiu. Prea multe într-o viaţă de om. Stela Popa suprasolicită modalităţile descriptive, scriitura e excesiv de încărcată, asupra personajelor curg torenţial o serie de epitete comune, calificative (lungi, fine, subţiri, dulci, mici etc.) reluate neinspirat de-a lungul întregii cărţi. La pagina 95 identificăm cinci comparaţii, un procedeu stilistic de care autoarea abuzează, şi pe alte pagini sesizăm avalanşa acestei figuri de stil, trimiţând la o întreagă paletă de vieţuitoare (melc, mieluşel, şobolan, dihor, broscoi, pitulici, iepure, cucuvele). Discursul conţine deseori reminiscenţe adolescentine şi însemne ale unui romantism decrepit. Stelei Popa îi reuşeşte de minune resuscitarea romanului picaresc, această radiografie îngroşată a societăţii basarabene aşază sub ochii cititorului indivizi capabili de orice delaţiune, lipsiţi de scrupule, tipologii filistine şi onctuoase care transformă trădarea într-o reţetă de supravieţuire sau în ascensiune profesională.
Firele narative, distincte la început, se apropie şi, într-un final, se întretaie şi se contopesc, revolta de la Chişinău uneşte destinele Ciugurenilor atât în speranţa schimbării, cât şi în durerea neputinţei. Pe lângă personajul narator Roberta Ciugureanu, există un narator omniscient şi omniprezent care identifică şi comentează orice intenţie corectă ori subversivă.
Dincolo de personajele care conving într-o măsură mai mare sau mai mică, dincolo de caducitatea relaţiei dintre Roberta şi Catinca, lectura devoalează fundalul implacabil al realităţii basarabene: penuria quasi-generală postsovietică, pericolul transnistrizării R. Moldova, problema cetăţeniei române, anihilarea presei independente, emigrarea ilegală, situaţia lingvistică din R. Moldova, istoria ilară a bradului lui Chirtoacă, insuficienţa secţiilor de votare din străinătate, reabilitarea bisericilor de către comunişti, după ce tot ei le-au distrus, soarta jurnaliştilor români trimişi în Basarabia. Episodul jurnalistei de la ziarul Timpul, atacată cu o rangă, nu trece neobservat.
Există pagini scrise de jurnalista Stela Popa, de o profunzime remarcabilă, capitolul 13 din Coridorul Morţii, poate cel mai reuşit, surprinde dubla ipostază a manifestării socio-culturale de la care basarabeanul se revendică, o dihotomie hazlie între Lenin şi Ştefan cel Mare, între discursul oficial al autorităţilor, pavoazat cu replici patriotarde, şi realitatea cotidiană a nepăsării, o segregare accentuată între Moldova înfloritoare şi Moldova second-hand. Un aspect demn de luat în seamă îl reprezintă inserţia în text a unor rusisme uzuale, calchieri, înjurături şi expresii cu conţinut trivial la care basarabenii şi personajele de hârtie recurg nemijlocit. Apelul la registrul argotic sporeşte gradul de autenticitate şi indică sorgintea grupului social, decopertând o psihologie colectivă: („Înjurăturile ruseşti amestecate cu cele româneşti nu erau nimic mai mult decât expresia acelei răscruci de drumuri unde crescuseră. Loc numit acum R. Moldova.” p. 332)
În partea a doua a romanului regăsim mâna jurnalistului bine documentat, întreg filmul evenimentelor, surprins de camerele de vedere şi fixat în fotografii, este transcris pe hârtie într-un mod obiectiv şi reconstituant. Coridorul morţii surprinde ebuliţia maselor odată cu aflarea primelor rezultate, organigrama evoluţiei mişcării de protest şi torturile la care au fost supuşi cei arestaţi. Cititorul recunoaşte fără prea mari dificultăţi cine sunt personajele reale care se ascund în spatele Nadiei Cojocari sau în umbra fraţilor Corja. Cu toate că evenimentele din aprilie justifică viziunea orwelliană a autoarei asupra spaţiului basarabean, se impune totuşi următoarea remarcă: majoritatea basarabenilor au dus o existenţă, chiar şi pe timpul fostei guvernări comuniste, apolitică, departe de orice aplomb identitar sau de urmele unei resurecţii sibilinice.
Romanul Stelei Popa invită la o reajustare de optică, accentuarea nuanţelor nu face decât să întreţină aceeaşi receptare inexactă, generatoare de prejudecăţi culturale. Literatura presupune sublimare, or, realitatea din spatele ficţiunii subminează latura estetică a romanului, procesul de literaturizare forţată e foarte vizibil. Demersul Stelei Popa rămâne însă valid şi obligă la continuitate şi completare. Toposul cultural basarabean, odată valorificat, ar putea servi ca punct genezic unor opere de artă, filme, cărţi care să ne regăsească şi să ne rescrie memoria.
(Cronica publicata în revista Contrafort nr. 5-6 (185-186), mai-iunie 2010)
Talex 