Talex

        Una din temele centrale, recurente ale literaturii germane postbelice este vina colectivă, rezultată din trecutul nazist şi din atrocităţile pe care le-a comis o parte semnificativă a acestui  popor (cu o deplină luciditate, de aici şi monstruozitatea crimelor, şi greutatea vinii).  Scriitorii germani (Bernhard Schlink, Günter Grass, Heinrich Böll) sunt urmăriţi în scriitura lor de păcatele generaţiei anterioare, de păcatele părinţilor. Scriitori care trăiesc o acută criză de vinovăţie şi se tot întreabă în ce măsură au moştenit culpa/hybrisul.  Rolul pe care şi-l asumă (de vindecare) e dureros şi inconfortabil, ei scriu literatură nu doar de dragul purităţii artei sau al artificiului estetic, ci pentru a dezgoli răni, a le arăta lumii în splendoarea lor purulentă, ca apoi cauterizarea să se producă măcar parţial. Miza e alta. Deci , există literatură dincolo de bucuria stilului!

         În Opiniile unui clovn de Heinrich Böll, protagonistul Hans Shnier, un tânăr de 27 de ani, de profesiune clovn, “ecorşează” tipologiile filistine, demistifică ipocrizia celor care acum sunt apărători ai drepturilor omului, iar atunci – vânători de yankei evrei, colaboraţionismul, fanatismul de orice culoare. Hans nu mai are nici o sursă de subzistenţă, e părăsit de toată lumea şi de propria soţie (cu care nu era căsătorit religios, o soţie în căutarea “aerului catolic”), nu mai e în stare să profeseze din cauza unei accidentări (durerea la genunchi e pe tot parcursul cărţii liantul care îl aduce pe Hans în actualitate, un fel de trezire prin durere, îţi aduci aminte că eşti viu graţie durerii) şi îndeosebi din cauza unor rateuri repetate. Din camera apartamentului din Bonn se  confruntă cu  propriile amintiri, îşi contemplă singurătatea, ratarea, criza religioasă (Protestantism vs. Catolicism), iar din când în când îşi sună vreo veche cunoştinţă, mai mult pentru a-şi anunţa existenţa şi pentru a trezi în creierul interlocutorului senzaţia vinii şi sentimentul imposturii. În esenţă, întreg romanul “se petrece” în această cameră în care Hans alunecă pe corzile memoriei până la  deschizăturile conflictelor personale.

       Scriitura lui Böll e acidă, şfichiuitoare, metisată cu doze de cinism, adevărul iese din gura celui considerat bufon, şi chiar aşa şi este, căci bufonii, nebunii au curajul să desţelenească lanul memoriei, să cearnă aşa cum fac  căutătorii de aur. Consemnăm influenţe specifice teatrului absurdului – alienarea limbajului (a gândirii), stereotipii verbale ce trădează mutilarea conştiinţei.

       Relaţia fiu –părinţi e puternic şubrezită, nimic nu pare să ducă la o reconciliere, din contra. Mama lui Hans devine preşedinta Comitetului Central al Asociaţiilor de luptă pentru Atenuarea Deosebirilor de Rasă, după ce tot ea îşi trimisese fiica, pe Henriette, la moarte – “Fă-ţi datoria, copilo!”.

         Câteva din reflecţiile personajului nostru  –  […] asta trebuie să însemne că viaţa merge mai departe sau ceva asemănător. Dar eu ştiam că nu e adevărat, nu viaţa merge mai departe, ci moartea. p.311; Colecţionezi tocmai pentru că îţi lipseşte ceva – un lucru e sigur, cei care colecţionează artă nu sunt artişti)p131 ;Esteţii trebuie omorâţi cu obiecte de artă valoroase, ca, murind, să se mai poată enerva de distrugerea unui obiect preţios. p141; Dacă epoca noastră merită o denumire, atunci ea ar trebui s-o primească pe cea de epocă a prostituţiei. p.332) Nici pedeapsa morţii nu a fost împărţită echitabil – (nici emigranţilor nu le trece prin minte că doar puţini nazişti fuseseră pe front şi că, de murit, muriseră aproape numai dintre cei care nu fuseseră nazişti, […]. p.254).

       Hans e un personaj cu o copilărie traumatizată, sfârşeşte (în carte) cântăreţ ambulant, un fel voalat de-a spune cerşetor, deşi se trage din părinţi extrem de bogaţi, tatăl său e surprins/contrariat atunci când află că Hans n-a mâncat niciodată pe săturate în casa lor, copil fiind. Dialogul tată-fiu focalizează întreaga tensiune a cărţii, ne sunt creionate două personaje de hârtie mai veridice şi mai reale decât cititorul în carne şi oase.

(Heinrich Böll, Opiniile unui covn, Ed. Polirom, 2007, 344 pag.)