Talex

        De câte ori întâlneam expresia – Un erou al timpului nostru, mă gândeam, inevitabil, că aceasta e încărcată de  un sens apreciativ, pozitiv în ultimă instanţă. Cărţulia lui Mihail Lermontov, cu titlul omonim, a fost scrisă pe la 1839, 1840 şi bifează, tind să cred, o etapă de început a literaturii ruse. Cartea mi-a plăcut, se simte adierea epocii, a căutării febrile şi a închegării  primelor strategii narative, acţiunea se petrece acum 170 de ani.  E ceva vreme. Un erou al timpului nostru e structurată pe trei paliere – o Prefaţă care justifică şi explică textul (indică posibile piste de lectură, orientează receptarea),  naraţiunea propriu-zisă şi jurnalul lui Peciorin (bucata cea mai consistentă a cărţii).  Cartea se vrea o critică adusă falsului, imposturii şi moravurilor epocii. Peciorin suntem noi, ar vrea parcă să spună autorul. Nu aş vrea să insist cu amănunte despre soarta lui Peciorin şi să-i creionez portretul moral, paginile cărţii oferă  detalii suficiente. Singurul lucru pe care l-aş specifica ţine de sinceritatea junelui militar, cu toate metehnele sale (cinic, orgolios, suferind de mal du siècle, egolatru, superficial şi irascibil) rămâne un personaj fidel propriei firi. Îi înşală pe alţii, dar nu se înşală pe sine. Pare un damnat, căci toţi ce-l iubesc şi pe care pretinde că i-a iubit vreodată  sfârşesc în suferinţă. Dincolo de acest crochiu, mi s-a părut interesant cadrul natural şi social în care e plasată povestea.  E vorba de perioada în care Imperiul Ţarist înainta spre cucerirea Caucazului, constat că percepţia asupra localnicilor nu s-a schimbat prea mult. Un erou al timpului nostru ar fi un bun scenariu de film de aventuri, nu ştiu, probabil istoria lui Peciorin a şi fost ecranizată.  Vocea celui care  publică jurnalul lui Peciorin, după moartea acestuia, nu reuşeşte să se desprindă de cea a protagonistului, se simte aceeaşi pană, acelaşi condei, toate textele sunt scrise de aceeaşi mână (noi ştim asta, oricum), dar vocile celor doi se confundă, au aceleaşi reprezentări despre lume, Peciorin e un fel de dublu al primului narator.

         Hanul, ca topos literar, reprezintă o locaţie care favorizează confesiunea, e un timp al zăbavei în care  Maxim Maximovici (şi el narator)  pregăteşte terenul pentru istoria lui Peciorin. Maxim Maximovici e sursa întregii poveşti, o dată martor al asaltului amoros pe care îl întreprinde Peciorin, a doua oară purtător al jurnalului acestuia. Dintre toate personajele, cel mai bine creionat mi s-a părut Gruşniţki, caricatural, jalnic pe alocuri, glisând pe muchia ridicolului, având doar în final o sclipire de orgoliu, inutilă însă.

      Uneori, traducerea unor fraze,  în română, zgârie auzul, câteva exemple – „nu caut să-i fac cunoştinţa” p. 94, „Te-ai hotărât să nu faci cunoştinţa prinţeselor?” p.95. Şi mai sunt cateva mostre similare.  

         Constiţuţia cărţii este destul de modernă pentru acele timpuri, naratorul poartă de  grijă cititorului, nu  ar vrea să-l plictisească cu detalii şi cu descrierile munţilor,  pe care acesta nu i-a văzut niciodată, e conştient de insuficienţele propriului text, prea de multe ori apare luna şi crestele munţilor sunt învăluite în ceaţă. Cel mai vizibil semn al vârstei literare apare atunci când asistăm la descrierea personajelor. Se mizează pe teoria următoare – trăsăturile chipului trădează interiorul personajelor. Întotdeauna un personaj e introdus în scenă printr-o descriere fizică. O lectură utilă şi lejeră!    

(Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru, Ed, Cartier, 2003, nr.pag. 176)