Postfaţa cărţii se constituie într-un metacomentariu legat atât de romanul sus-citat, cât şi de viziunea romanescă a autorului Sepúlveda. Textul scris de Irina Dogaru conţine mai multe afirmaţii aparţinând lui Luis Sepúlveda din care reiese că scriitorul chilian nu se revendică de la Márquez sau Llosa, el nu mai vorbeşte de realismul magic, concept prin care e definită o bună parte din literatura sud-americană, ci mai degrabă prin magia realităţii. Dar oricât ar sugera Luis Sepúlveda că literatura pe care o scrie e altfel decât a celor care se identifică scriptural cu realismul magic, diferenţa mi s-a părut minoră, altfel spus, se vede de la o poştă că e un autor sud-american – bun povestitor, cu o scriitură efervescentă, atent la detalii. Latura militantistă (ecologistă) a romanului are o importanţă de netăgăduit, însă ea vine abia după o receptare prin grila estetică, literară. Pentru că altfel se pot scrie tone de manifeste în apărarea pădurii Amazoniei, fără un prea mare ecou social.
Bun şi simplu ca o bucată de pâine, astfel aş defini romanul lui Sepúlveda şi poate aş mai preciza că mi-a adus aminte de Bătrânul şi marea a lui Hemingway.
(Luis Sepúlveda, Bătrînul care citea romane de dragoste, Ed. Polirom, 2002, nr. pag. 228)
Talex 
Lasă un răspuns