Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2012

Tunelul

          Ernesto Sábato face o obsesie pentru orbi, abia conturată în Tunelul devine explicită în Despre eroi şi morminte, după care e reluată mai puţin accentuat şi  în Abaddon Exterminatorul. Un scriitor argentinian care va scrie şi despre pictorul român Victor Brauner, despre incidentul care a dus la orbirea parţială a acestuia.

       Tunelul îi are ca protagonişti pe pictorul Juan Pablo Castel şi pe Maria Iribarne Hunter , cititorul e înştiinţat chiar din primele rânduri că pictorul şi-a omorât iubita, deci un roman care îşi anunţă din start deznodământul, iar ceea ce urmează e reconstituirea întregii istorii.  Ca structură e simplu, nimic  ieşit din comun, nimic revoluţionar, ineditul vine din altă zonă,  din cea a autenticităţii trăirilor. Să pui în cuvinte anumite stări, gânduri, senzaţii, să le poţi traduce în limbaj omenesc, să le scoţi din sfera inexprimabilului şi să le dai un înţeles. Femeia care priveşte un tablou, dar  singura care observă detaliul, pentru că tabloul poartă două istorii suprapuse, una vizibilă la suprafaţă şi alta profundă şi abia sesizabilă. Femeia care aşteaptă sau care se aşteaptă, pentru că îi e dor de cineva ca de propria persoană. Femeia din Vertigo, trăind într-o  realitate paralelă, pierzându-se pe sine în timp ce contempla tablourile din galeria de artă, (mimând pierzania).

         Să ne oprim la relaţia naratorului cu criticii – „Criticii. E o plagă pe care niciodată n-am putut s-o înţeleg. Dacă eu aş fi un mare chirurg, şi un tip care n-a mînuit în viaţa lui bisturiul, care nu-i medic şi n-a pus vreodată nici măcar o labă de mîţă în ghips ar veni să-mi explice greşelile operaţiei mele, ce-aţi gîndi? Acelaşi lucru se întîmplă şi cu pictura. p. 20” Aceste rânduri mi-au tăiat elanul de a mai scrie despre cărţi, n-am nici un drept să-mi dau cu părerea, atât timp cât ştiu că nu voi încropi niciodată câteva pagini „valoroase”, „memorabile”.

       Cât seamănă acest citat –  „Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost. p.42”- cu cel al lui Stanislaw Lem – suntem aşternuturi nupţiale pentru marile nunţi ale pulberii!

            Despre adevărata motivaţie a gestului milei –„Fiecare ştie că viaţa unui cerşetor nu-i asigurată cu zece centavos sau cu o bucăţică de pîine: e asigurată doar viaţa psihologică a celui ce-şi cumpără în acest fel, pe nimica toată liniştea sufletească şi titlul de om generos. p.58”

       Ce se ascunde în spatele originalităţii – „Mă indignează excesele de dramatism şi originalitate. A fi original înseamnă, într-un anumit fel, a dovedi mediocritatea celorlalţi, ceea ce mi se pare un lucru de gust îndoielnic. p.103”

      Despre tristeţe – „Era o tristeţe care creştea; poate şi din pricina zgomotului de valuri, mereu mai apropiat. Cînd coborîserăm ţărmul şi ne apăruse în faţă cerul, deasupra mării, mi-am dat seama că tristeţea aceasta era inevitabilă ;era, poate , aceeaşi pe care o simţim totdeauna în faţa frumuseţii sau, cel puţin, în faţa unui anume fel de frumuseţe. p.116”

       Sau altă remarcă – „A trebuit să aştept cîteva ceasuri pînă la venirea trenului. De cîteva ori m-am gîndit că Maria ar fi putut să vină după mine. Aşteptam asta cu plăcerea amară pe care o gustă copiii cînd se ascund, socotind că au fost bătuţi pe nedrept şi aşteaptă ca cineva mai mare să-i caute şi să recunoască nedreptatea. p. 122”

      Totuşi, cele mai interesante pagini nu au nici o legătură cu protagoniştii, sunt despre romanul rusesc şi despre romanul poliţist, reflecţiile unor personaje secundare.

    O carte din care am putea cita binişor, dar să nu cităm mai mult decât citim, cum zice Monsieur Pleşu!

(Ernesto Sábato, Tunelul, Ed. Humanitas, 2002, 160 pag.)

Reclame

Read Full Post »

          Mario Vargas Llosa e extrem de iubit (şi cred- citit) în România, ţară pe care a vizitat-o de două ori. În orice anticariat vom găsi Războiul …sau Conversaţie…, sunt de fapt cele două titluri care îl reprezintă cel mai bine. Ultima vizită în România  şi conferinţele susţinute cu această ocazie, avându-l ca amfitrion pe Gabriel Liiceanu, s-au materializat într-o nouă carte, al cărei personaj central e concepţia despre lume împărtăşită de Varguitas.

        Cum se strecoară răul în lume? O întrebare la care participanţii la dialog încearcă să dea un răspuns. Utopia în artă – necesară, umană, salvatoare! Utopia politicului – ucigătoare, devastatoare, monstruoasă!

       Care ar fi reţeta scriitoricească a unui asemenea destin? (Să scrii atât de mult şi atât de bine).

      Cât de atrăgătoare/tentantă  se arată cariera politică pentru un scriitor ? (e cunoscut faptul  că Llosa a candidat la alegerile prezidenţiale din ţara natală)

         Mario Vargas Llosa m-a cucerit, sper iremediabil, pentru că am mai avut astfel de efuziuni şi cu Saramago, dar s-au pierdut treptat. Războiul Sfârşitului lumii e fascinant, porneşte de la un caz real petrecut în Brazilia, odată cu abolirea monarhiei şi instaurarea noii ordini republicane se impunea o serie de reforme şi o reconfirmare a controlului statului asupra tuturor teritoriilor care intrau în componenţa sa. Numai că în nord-estul Braziliei, în cea mai îndepărtată şi inaccesibilă zonă, un grup religios, sebastianiştii şi adepţii lor, se opun, dar nu pentru că doreau reinstaurarea monarhiei, cum afirma autoritatea centrală, ci pentru că aveau convingerea că Republica înfăţişează răul, necuratul.

      De la acest caz  porneşte autorul, şi de la cartea lui Euclides da Cuhna – „Os Sertoes” , scriind o altă carte care îmi e foarte dragă.

      P.S. Ce ne facem dacă există o rădăcină psihologică a comunismului? Citind Lituma în Anzi, Gabriel Liiceanu rămâne cu senzaţia că – oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. Cu alte cuvinte, resentimentele, frustrările sunt mai persistente decât capacitatea de a te bucura de reuşita altuia şi de a încerca, imitând-o, să te ridici mai sus decât eşti. Comunismul este, în fond, o societate a nivelării către jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus sau a suprimării sus-ului. pag.69

      Mario Vargas Llosa declară că împărtăşeşte valorile politice liberale, de dreapta, după ce în tinereţe a cochetat cu stânga. E foarte interesant de urmărit cum era comentat Războiul sfârşitului lumii  în era comunistă. Istoria dată îmi aduce aminte de cazul Mihai Şora, al cărui destin se intersectează oarecum cu al personajului Matei Brunul, înscris în Franţa în partidul comunist, face o vizită culturală în România, însoţind un grup de studenţi francezi, de unde nu i se va mai permite să plece. Şi Mihai Şora s-a lămurit pe dată cum stă treaba cu paradisul comunist.

(Mario Vargas Llosa  în dialog cu Gabriel Liiceanu, Chipuri ale răului în lumea de astăzi, 104 p., ed. Humanitas, 2010)

Read Full Post »