Talex

         Dar să-ţi mai povestesc, de fapt, să-ţi amintesc – aici e miza cărţii.

         Câteva impresii de lectură la cartea Magdei Cârneci – FEM.  Aş aprecia în primul rând sinceritatea dezarmantă a autoarei, uneori autoflagelantă. Cartea e scrisă sub forma unor scrisori adresate iubitului în care naratoarea se vrea un fel de Şeherezadă modernă şi netemătoare. Ca şi în romanul Simonei Popescu, Magda Cârneci (e un soi de scriitură în care autorul şi naratorul  coincid, ştiu că nu e prea corect din punct de vedere naratologic, dar cum zicea Cezar Paul-Bădescu – Orice aţi spune, Nică e Creangă!) se leapădă de experienţele  pe care le-a acumulat de-a lungul vieţii ca de nişte exuvii. Autoarea dezvoltă o viziune panteistă, şi nu numai, asupra lumii. Totul e în toate, eu sunt totul, totul se transformă.   FEM-ul e plin de imagini obsesive, de viziuni stranii (cea cu capetele de copil acoperind suprafaţa lacului – cutremurătoare) ce invadează mintea personajului. Clipele esenţiale, revelatorii, de pe tot parcursul vieţii ar încăpea în câteva zile, restul e balast, susţine naratoarea. În acelaşi timp FEM pare un strigăt de asumare a unei autonomii existenţiale, un manifest al feminităţii, sunt recurente trimiterile la o mamă primordială, făr’ de-nceput şi făr’ de sfârşit.

       Din scrisorile adresate iubitului înţelegem că ea, Şeherezada, va fi părăsită definitiv. Poate că tocmai acest fapt explică şi legitimează paginile care se scriu. Am înregistrat de nenumărate ori cuvintele – pulsatil, conştienţă, mental, miriade, alburiu. Parcă de prea multe ori, un pic supărător.

 „A ce mirosea atît de straniu în jur, atît de iute şi de aţîţător, atît de umed şi de cuprinzător? A ce mirosea? A femeie. A femeie vastă, atotcuprinzătoare. p.119”

 P.S. Am aflat şi cum stă treaba cu banda lui Möbius.

( Magda Cârneci, FEM, Ed. Cartea Românească, 2011, 208 pag.)

Read Full Post »

       În textul postmodernist distincţia dintre genurile literare cade în plan secund, se vorbeşte tot mai mult de hibridizare textuală ca trăsătură definitorie a acestuia şi de autenticitatea discursului. Într-un interviu găzduit de site-ul Editurii Humanitas T. O. Bobe răspunde la câteva întrebări ce vizează epiderma şi substanţa volumului Contorsionista. Aflăm că gestaţia cărţii a parcurs o perioadă relativ îndelungată şi că abia în ultimii ani volumul (cele 8 povestiri) şi-a definitivat corporalitatea. Autorul vorbeşte onest despre propria carte şi ne sugerează posibile piste de lectură, piste care în urma lecturii îşi demonstrează valabilitatea.
         Contorsionista se regăseşte în topul preferinţelor revistei Contrafort, o recomandare care vine să confirme pofta cititorilor pentru această carte. Literatura pe care o scrie T. O. Bobe poartă o grefă minimalistă, în accepţia cinematografică a termenului, din această perspectivă postmodernismul nu mai e o teorie, ci o realitate. Prima şi cea mai scurtă dintre povestiri va da titlul întregului volum. Aici contorsionista, graţie agilităţii trupeşti dobândite prin exerciţiu fizic, cunoaşte o plăcere „vinovată” şi aproape de necrezut ca formă de întruchipare. Dar nu subiectele sunt cele care să conteze cu adevărat în povestirile ce urmează, ci ţesutul de imagini incandescente, apropierea/depărtarea ochiului microscopic, cadrul, poziţia, ritmul respiraţiei, cromatica stărilor sufleteşti, fluiditatea şi eleganţa mişcărilor. Deseori, scenele sunt rulate/narate cu încetinitorul, în ralanti, iar personajele, ele însele, fac poze, taie realitatea în felii, o decupează molcom dintr-un univers închis în propriul cerc. Ca mai târziu, creierul aceloraşi personaje să fie invadat de o zumzăială senzorială, să suporte o concentrare şi o aglomerare de gânduri/imagini/reflexe.
        Lumea revelată în paginile cărţii e într-o accentuată dezagregare, într-o descompunere metafizică, e ca şi cum ai avea în faţa ochilor un tablou de Dali. Ineditul, miraculosul sunt privite prin anodinul situaţiilor, prin banalitatea existenţei cotidiene, aici e şi meritul major al acestei scrieri. Exploatate literar, scânteierea unei secunde, detaliile unei ore, pulsaţiile unei zile adună chintesenţa unui destin uman. Povestirile dezvoltă o structură circulară şi comunică între ele, în fiecare se regăseşte cel puţin o sintagmă, o formulare, un indiciu care ar aminti-o pe cea premergătoare. Asemenea naratorului din Numele meu fie Gantenbein, cel al lui
      T.O. Bobe spune cu o nedisimulată francheţe – Îmi imaginez, şi îşi imaginează istorii palpabile, şi reconstituie senzaţii, şi citeşte în pergamentul tălpilor unei femei. Iată că despre fascinaţia tălpilor (harta iubirii) se poate scrie şi după Nichita Stănescu, se poate scrie şi după memorabilele versuri ale lui Florin Iaru – În schimb era atât de frumoasă / încât şi câinii haleau / asfaltul de sub tălpile ei.
      Relaţia narator/cititor e bine conturată, iar raportul adevăr/ficţiune e supus unei evaluări pertinente („Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămâne nescris, însă de unde vom şti în ce loc să înfigem ţăruşul şi să tragem brazda care să le despartă, căci adesea minciuna şi adevărul locuiesc împreună şi aşa cum trecutul şi viitorul sunt despărţite de o  linie subţire care se tot mută mereu, […] tot astfel ce s-a petrecut cu adevărat şi ce este închipuire îşi schimbă graniţa dintre ele întruna fie după cum i se năzare celui ce spune, fie după cum pricepe capul ascultătorului, aceasta depinzând de cât a fost obosit peste zi, iar ce a fost adevăr devine minciună, după cum şi ce a fost numai închipuire ajunge lucru veridic […]” p. 152).
       Sau, cum se naşte un scriitor? („Am început aşadar să scriu, mai întâi într-o doară, cu pauze lungi în care încercam să-mi închipui mişcările ei […] apoi din ce în ce mai furibund, nemulţumit că nimic din ce puneam pe hârtie nu semăna cu frumuseţea strălucitoare întunecată la care visam.”
p. 157)
       Ceea ce frapează la T.O. Bobe ţine de teh­ni­ca detaliului, de analiza psihologică, de anatomia poziţiilor, de declanşatorul amintirilor (fluxul memoriei – amintirea unui gust) – literatura se traduce astfel printr-o experienţă a creierului şi printr-un joc al intelectului. Chiar dacă singurătatea, trecerea timpului, nostalgia iubirii, dedublarea par a se impune (de la suprafaţă) ca teme ale cărţii, tema literaturii despre literatură este cea care transpare (din abis) până la urmă. Revenind la personajele cărţii, aspirate de mediul în care locuiesc, îşi trăiesc visele (salvator) în irealitatea imaginării.
     În final, ar mai fi de spus că volumul Contorsionista e extrem de unitar la nivelul registrelor stilistice, poate de aceea l-am citit ca pe un roman şi mai puţin ca pe o carte ce conţine opt povestiri distincte. O carte vie în care zvâcnesc dorinţa, „demenţa”, iluziile.
_________
T.O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, 2011, 279 pag.

Articol publicat în revista Contrafort Nr. 3-4 (209-210), martie-aprilie 2012

Read Full Post »

       Pe Lituma îl puteţi întâlni şi în Cine l-a ucis pe Palomino Moreno şi în Mătuşa Julia şi Condeierul,  dar cea mai convingătoare prezenţă este  în romanul Lituma în Anzi. Când citeşti un roman de Llosa, inevitabil îl raportezi la alte opere ale scriitorului. Dacă în Războiul sfârşitului lumii autoritatea centrală încearcă să impună noua ordine/orânduire în Canudos, iar cei din Canudos nu fac decât să se apere, să-şi apere iluziile, credinţa, în Anzii peruani minoritatea răsculaţilor încearcă să impună prin forţă o nouă ideologie (radicală, de stânga), atacând instituţiile statului. Insă această linie narativă rămâne cumva în umbră, nedusă până la capăt, sfârşeşte prin a se manifesta ca un pericol colectiv, permanent şi  invizibil.

Se întâmplă să fim martori la mai multe istorii, Tomasito, adjunctul lui Lituma îi povesteşte acestuia povestea de iubire pe care a trăit-o cu Mercedes, (Meche, Mechita până la urmă) crima pe care a înfăptuit-o din dragoste, toate peripeţiile de care a avut parte până a fost părăsit de iubită şi trimis în Naccos, la capătul lumii, să-şi ispăşească pedeapsa. Toate acestea în timp ce în Naccos dispar oameni, Pedrito Tinoco, Casimiro Huarcaya (albinosul), Demetrio Chanca (alias Medardo Llantac). Iar Lituma, cam spurcat la gură, are de rezolvat misterul dispariţiilor celor trei, pista pe care pleacă se dovedeşte validă – Dionisio Cârciumarul şi Doña Adriana.

            Lituma în Anzi mi s-a părut o carte perfectă, nimic de reproşat la nivelul construcţiei, cât de frumos sunt îmbinate dialogurile dintre Lituma şi Tomasito cu cele dintre Tomasito şi Mercedes, trebuie să citeşti atent pentru că replicile vin din segmente temporale diferite. Şi apoi e vorba şi de o societate pestriţă, de un amestec de percepţii, de ecouri culturale, de credinţe păgâne (spiritul munţilor) şi de talentul desăvârşit al lui Llosa de a pune totul într-o carte.

 (Mario Vargas Llosa, Lituma în Anzi, Humanitas, 2005, nr pag 284)

Read Full Post »