Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 21 aprilie 2012

Tunelul

          Ernesto Sábato face o obsesie pentru orbi, abia conturată în Tunelul devine explicită în Despre eroi şi morminte, după care e reluată mai puţin accentuat şi  în Abaddon Exterminatorul. Un scriitor argentinian care va scrie şi despre pictorul român Victor Brauner, despre incidentul care a dus la orbirea parţială a acestuia.

       Tunelul îi are ca protagonişti pe pictorul Juan Pablo Castel şi pe Maria Iribarne Hunter , cititorul e înştiinţat chiar din primele rânduri că pictorul şi-a omorât iubita, deci un roman care îşi anunţă din start deznodământul, iar ceea ce urmează e reconstituirea întregii istorii.  Ca structură e simplu, nimic  ieşit din comun, nimic revoluţionar, ineditul vine din altă zonă,  din cea a autenticităţii trăirilor. Să pui în cuvinte anumite stări, gânduri, senzaţii, să le poţi traduce în limbaj omenesc, să le scoţi din sfera inexprimabilului şi să le dai un înţeles. Femeia care priveşte un tablou, dar  singura care observă detaliul, pentru că tabloul poartă două istorii suprapuse, una vizibilă la suprafaţă şi alta profundă şi abia sesizabilă. Femeia care aşteaptă sau care se aşteaptă, pentru că îi e dor de cineva ca de propria persoană. Femeia din Vertigo, trăind într-o  realitate paralelă, pierzându-se pe sine în timp ce contempla tablourile din galeria de artă, (mimând pierzania).

         Să ne oprim la relaţia naratorului cu criticii – „Criticii. E o plagă pe care niciodată n-am putut s-o înţeleg. Dacă eu aş fi un mare chirurg, şi un tip care n-a mînuit în viaţa lui bisturiul, care nu-i medic şi n-a pus vreodată nici măcar o labă de mîţă în ghips ar veni să-mi explice greşelile operaţiei mele, ce-aţi gîndi? Acelaşi lucru se întîmplă şi cu pictura. p. 20” Aceste rânduri mi-au tăiat elanul de a mai scrie despre cărţi, n-am nici un drept să-mi dau cu părerea, atât timp cât ştiu că nu voi încropi niciodată câteva pagini „valoroase”, „memorabile”.

       Cât seamănă acest citat –  „Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost. p.42”- cu cel al lui Stanislaw Lem – suntem aşternuturi nupţiale pentru marile nunţi ale pulberii!

            Despre adevărata motivaţie a gestului milei –„Fiecare ştie că viaţa unui cerşetor nu-i asigurată cu zece centavos sau cu o bucăţică de pîine: e asigurată doar viaţa psihologică a celui ce-şi cumpără în acest fel, pe nimica toată liniştea sufletească şi titlul de om generos. p.58”

       Ce se ascunde în spatele originalităţii – „Mă indignează excesele de dramatism şi originalitate. A fi original înseamnă, într-un anumit fel, a dovedi mediocritatea celorlalţi, ceea ce mi se pare un lucru de gust îndoielnic. p.103”

      Despre tristeţe – „Era o tristeţe care creştea; poate şi din pricina zgomotului de valuri, mereu mai apropiat. Cînd coborîserăm ţărmul şi ne apăruse în faţă cerul, deasupra mării, mi-am dat seama că tristeţea aceasta era inevitabilă ;era, poate , aceeaşi pe care o simţim totdeauna în faţa frumuseţii sau, cel puţin, în faţa unui anume fel de frumuseţe. p.116”

       Sau altă remarcă – „A trebuit să aştept cîteva ceasuri pînă la venirea trenului. De cîteva ori m-am gîndit că Maria ar fi putut să vină după mine. Aşteptam asta cu plăcerea amară pe care o gustă copiii cînd se ascund, socotind că au fost bătuţi pe nedrept şi aşteaptă ca cineva mai mare să-i caute şi să recunoască nedreptatea. p. 122”

      Totuşi, cele mai interesante pagini nu au nici o legătură cu protagoniştii, sunt despre romanul rusesc şi despre romanul poliţist, reflecţiile unor personaje secundare.

    O carte din care am putea cita binişor, dar să nu cităm mai mult decât citim, cum zice Monsieur Pleşu!

(Ernesto Sábato, Tunelul, Ed. Humanitas, 2002, 160 pag.)

Read Full Post »