Talex

A îmi spune – Frumuseţea e în ochii cititorului…

Vizită la Brăila. Oraş mai mic, dar mult mai frumos decât Galaţi (muncitoresc, zgomotos, unde simţurile îţi sunt agresate olfactiv, auditiv). Brăila are o structură urbanistică clasică (nu pot evita cacofonia), toate strazile duc în centru, e o pânză de păianjen, iar centrul păstrează urmele trecutului interbelic şi nu doar. Zona veche, Proilavia, se distinge prin aşezări de cult religios, biserici, instituţii, case propriu-zise. Pe pereţii acestora sunt ataşate plăcuţe care indică apartenenţa la o monumentalitate istorică. Centrul oraşului e un parc, flancat din toate părţile de un drum circular, de fapt centrul e un rondou, aşa cum se şi cuvine. In parc mai e o biserică şi un ceas de la începutul sec. 20. Panait Istrati n-a murit, la Brăila e peste tot. Valorificarea numelui se înscrie în logica unei mândrii locale, benefică şi binevenită. Restaurantul Chira Chiralina vă propune un meniu variat….Multe case pe care vezi acele plăcuţe maronii – 1906, 1908, sau în cazul clădirilor mai mari, foste instituţii, 1929- 1934. Privirea era reciprocă, de fapt ne priveam, ochiul lor era bovindoul, păreau mai degrabă nişte case metamorfozate în ciclopi, văzul fiind unica amprentă a reconstituirii. S-a construit mult în interbelic.

La Galaţi în schimb nu s-a mai păstrat mare lucru. Sub pretextul că oraşul a fost bombardat în cel de-al doilea război mondial, a fost distrus şi demolat tot ce mai rămăsese în picioare.

Cărţi –

Mătuşa Julia şi condeierul – Univers, 1985, 8 lei

Aprilie spulberat – Univers, 1990, 6 lei

Darul lui Humboldt- Univers, 1979, 8 lei

Pluta de Piatră- Univers, 1990, 6 lei

Luni de fiere- Babel, 1991, 7 lei

Moartea lui Ivan Ilici şi alte povestiri- Facla, 1987, 5 lei

Jean Giraudoux, Teatru- Univers, 1988, 6 lei

Exilul şi împărăţia- Bpt, 1968, 5 lei

Ierusalimul liberat- Bpt, 1969, 5 lei

Max Frisch Jurnal- Univers, 1984, 4 lei

Pe frontul de vest nimic nou, Bpt, 1965, 6 lei

Anticariatul e o formă de manifestare culturală, asigură tranziţia cărţilor de la o generaţie la alta, o mediază. În acelaşi timp e o prezenţă fulgurantă, iluzorie. Ceva mai poate fi recuperat. Cărţile din anticariat îmi sunt mai dragi, ele au cel puţin un dublu trecut, cel primordial- editorial şi apoi cel adoptiv, uneori au câte o dedicaţie – Lui Moni, cu multă dragoste!, alteori au pasaje şi fraze subliniate, poate citate în pragul naşterii…

Un fragment din Llosa, sunt excelente caietele lui Don Rigoberto, abundă în referinţe livreşti, asta da cunoaştere, despre Llosa nu greşim dacă zicem că e atins de genialitate. O scriitură fastuoasă, efervescentă, magică şi hiperinteligentă!

Chiloţelul care zăcea într-un mod atât de neobişnuit era la fel ca aceia, unul dintre acele obiecte provocatoare din tablourile suprarealiste ale catalanului Joan Ponç sau ale românului Victor Brauner….p.178  

(Între timp admir  câteva picturi nevinovate din Egon Schiele)

   Mario Vargas Llosa  – Caietele lui Don Rigoberto, Humanitas, 2006

Îşi pierde ochiul stâng într-o dispută violentă care a avut loc între Dominquez și Esteban Frances. Victor Brauner, în încercarea de a-l apăra pe Esteban, a fost lovit cu un pahar aruncat spre Dominquez: premoniția s-a adeverit. Episodul îl inspiră pe scriitorul argentinian Ernesto Sabato  care îl folosește în romanul său „Despre eroi și morminte”.

Două tangouri din interbelic, pline de tandreţe şi tristeţe. Parcă se aseamănă. Jean Moscopol şi Jerzy Petersburski. Audiţie plăcută! (Le ascult în speranţa unei continuităţi a AIE)

Moartea, dispariţia unei personalităţi cutremură structura unei societăţi , ies la iveală atitudine absconse, sentimente disimulate, jeli colective, porniri maniacale, comportamente sociofobe. A discuta despre Păunescu înseamnă a pune la bătaie percepţia amalgamată, neeterogenă a unor grupuri de indivizi, fiecare în drept să-şi justifice optica. Nevoia inconştientă de a inventa idoli trădează un oarecare complex, (jelea, plânsetul, idolatria, critica obligă la o participare afectivă, la o autoidentificare patetică, la empatie, lipsite de rezoluţii clare.

Năstase – P un poet genial

Băsescu – ca oameni politici am avut puncte de vedere total diferite, însă în poezia lui P m-am regăsit

Iliescu – P e poetul celor multi, (sintagmă mai mult decat politizată)

V – a murit fratele meu siamez

X – Eminescu a murit a doua oara, a fost un sfant

Alt X – noi l-am omorat

Iconodulii şi iconoclaştii fac rău sistematic operelor de artă şi autorului.  Cei dintâi însă într-o măsură mai accentuată. Iconodulia aplatizează percepţia, o netezeşte până la clişeizare, retează asperităţile şi diversitatea. Adularea continuă şi nejustificată sclerozează, nici iconoclastul care transformă gestul contestării într-o meserie nu câştigă mai mult la masa ospăţului final, dar măcar provoacă ricane, generează convulsii, tulbură reţete, Binefăcătoarele….

M. Dinescu e cel mai aproape  – înlănţuit, şi-a devorat singut ficatul (totuşi un Prometeu). Sunt de dezaprobat opinii de genul  – Da, a murit Păunescu?! Da porcul moare de ignat! Din păcate,  au circulat şi din astea, se înscriu în organigrama unor batjocuri prosteşti, persiflări retardate. Despre P se poate vorbi în mai multe feluri, aşa cum e şi firesc – poet, om politic, persoană publică. C. Tănase scrie – România datorează mai mult lui P, decât P  României! E posibil. Literatura şi arta însă e uşor ridicolă, publică tot soiul de versuri şi necroloage de genul –  A murit faraonul  poeziei româneşti (în limba română cuv. faraon e utilizat în alte situaţii….), unul dintre ultimii zei ai culturii române, îndemnul – să-l plângem cu lacrimi de sânge,  constatarea – cel mai prolific scriitor român, apologia – cel mai mare poet român contemporan…

Nu există cel mai, ar trebui să evităm catalogările îndrăzneţe şi definitive. Trecere în nefiinţă a lui P (nu agreez sintagma, firesc ar fi trecerea în fiinţă) a fost speculată de mass-media într-o manieră profesionistă, mercantilistă. Rating cât dă Domnul. După aceste discursuri gongorice în mintea individului încolţeşte întrebarea. Dar oare Eminescu, Blaga, Stănescu, Sorescu, Barbu, Voiculescu, Arghezi, Bacovia, Minulescu cum sunt? Mai ating categoria genialităţii ori ba?

Demersul Dilemei, de acum caţiva ani, a dus la întărirea edificiului eminescian, i-au pus la îndoială valoarea operei, i-au contestat măreţia şi în urma acestei acţiuni Eminescu a emers mai solid. Contestaţia raţională, argumentată, nu face rău, remodelează gustul, imprimă o altă grilă de lectură, reeşalonează palierile hermeneuticii. Un intelectual basarabean, într- o discuţie despre Mihalkov şi derapajele nedemocratice ale acestuia, (despre ultimele filme ce sfidează adevărul istoric, ideologizează excesiv), îl numea pe rus lichea talentată şi-i identifica un analog în spatiul cultural românesc – P. Istoria literară să-şi facă datoria!

Unde se situează P în ecuaţia Sunt radical, Analfabeţilor şi Vă mulţumesc! Cel mai bine despre P scrie Dorin Tudoran, care preferă să-şi amintească, fiecare amintire pare a fi umbrită de o alta, la care nu avem acces, da-i putem bănui compoziţia. Dac-ar alege 30 de poezii din cele 700, l-ar face mare poet. Lui P i-au plăcut mult scările. Muzica îi va salva poezia, spun unii. E un avantaj cantabilitatea poeziei.  Cand a murit Gr. Vieru am resimţit o acutizare a tristeţii, Vieru parcă a fost mai vertebral, nu i se poate reproşa nimic, se poate discuta doar pe marginea valorii versurilor sale. În cazul lui P chestiunea e mai complexă, poet de curte, tribun înFlăcărat, a servit regimurile cu sârg şi a fost un beneficiar al acestora (cealaltă moştenire). Oare P.Goma ce-ar spune despre opera poetică şi traseul politic a lui P? O simplă curiozitate.

Dacă textele lui P au valoare, istoria literară le va îmbrăţişa. Am ajuns şi la raportul Operă/Autor. Princepele lui E. Barbue o bijuterie literară, un roman care cinsteşte literatura, pe când autorul a  fost un Lătrău. Avea talent! E bine ca lucrurile să fie partajate. Saint- Beuve – cum e copacul aşa sunt roadele, opera- un rezultat al biografismelor, M.Proust – decretează moartea autorului, E. Simion – Îl Întoarce!

Din cele 50 de volume, vocile autorizate să  selecteze şi să adune 3,4,5…

P.S. O poezie din Păunescu care-mi place mult –

Pluton

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.

        Tudor Gheorghe cântă la Chişinău, chiar şi la Cahul. Am fost surprins. După Proconsul a venit rândul rapsodului. Cahulul intră timorat într-un circuit cultural.  Acum e la Galaţi.E un concert axat pe muzica lăutărească, şi nu doar, din interbelic, recuperând doi interpreţi – Zavaidoc şi Moscopol. Reprezentanţii unor lumi diferite, dar care-şi susţineau mutual construcţia. Zavaidoc cânta omului simplu, celui muncit, care intră seara într-o crâşmă şi îşi bea amarul, cu măsură. Moscopol avea o altă adresabilitate – viza protipendada, saloanele de lux, lumea rafinată şi dichisită – asseyez vous, Mademoiselle! Aceste două lumi se respectau, îşi cunoşteau locul bine definit, se completau una pe alta.

            Spectacol încântător, piesele lui Zavaidoc, bogate în simplitate, erau susţinute doar de trei instrumentişti, Moscopol – acompaniat de întreaga orchestră, mai elaborat, îndelung cizelat, înzorzonat melodic, un baroc întârziat. Orchestra a interpretat o piesă jazz din New Orleans-ul de demult. Fascinant!

            Partea a doua a spectacolului mi-a părut uşor politizată, chiar dacă sub forma unor glume inocente, a unor butade – nu am concordat întru totul cu mesajul concertaţiei. Despre Păunescu zice – poet unic şi uriaş, după care suflă pospaiul de pe imaginea lui Sadoveanu, expiindu-l de orice culpă. A fost nevoit sa scrie Mitrea Cocor. Era imposibil sa trăieşti în acea lume fără să faci compromisuri. Cred ca fiecare a ales.

       Piesele erau dublate de un joc actoricesc excelent. O mimică expresivă, privire astuţioasă, elaborate meticulos. Alte nume şi idei  pe care le-am înregistrat – Gheorgiu Dej (având meritul de a scoate armata sovietica din tara, Ernu are un contraargument ţeapăn), Ana Pauker, raportul lui Tismăneanu e un bluf, tatăl lui Tismăneanu a adus comunismul în Romania, ungurii sunt în plus, să mă adresez ministrului culturii Kelemen Hunor (sala a reacţionat fulminant). As vrea să prind un spectacol golit de remarci caustice, unde doar muzica, textul să fie reperele la care să mă raportez.

           O profesoara de română dintr-un sat din sudul Basarabiei desparte cuvantul iezi în silabe – i-e-zi…

Altă profesoară  de română, din acelaşi sat din sudul Basarabiei, la o nuntă, face următoarea urare – Fie ca din cutia Pandorei sa luaţi doar fericirea…

            Gurile de canal din mijlocul drumului, de la intrarea sudică a oraşului Cahul, sunt acoperite. De opt ani rânjeau. Maşinile ori jalonau ori le încălecau. Acum cineva le-a vazut. Şi chiar sunt noi capacele. Ceva se întâmplă în Basarabia….

            Avem cele mai tari reduceri la aur, 17 procente! Da, e tot acolo. Vocea o ţine. Din faţa poştei s-a mutat la intersecţia dintre Vasile Alecsandri şi bd. Ştefan cel Mare.  Are o strategie. Strigă în intervale. Când semaforul înverzeşte, ea îşi începe repertoriul. Trăieşte!

            Chişinău . Ajung pe neaşteptate. Cazier judiciar pentru părinţi, să-i românizăm şi pe ei. Mulţime! Lume agresivă! Cer permisiunea să intru ca să iau o cererere, un blanc, cum se obişnuieşte acolo. O doamnă durdulie rău – să fim oameni, nu porci. Intru, am luat cererile, am ieşit. În cap îmi şopteşte o voce – de ce n-ai întrebat-o–oare din noi doi cine seamănă mai tare cu porcul? Am plătit la bancă, m-am întors şi m-am aşezat cuviincios la rând. Dacă depui până în 12, iei cazierul în aceeşi zi, la 16. Dacă nu, îl iei a doua zi. La 11. 50 eram al 2-lea, în urmă încă 50-60! Doamnei din faţă îi zic – sunt de la Cahul, aş vrea să-l rog pe poliţist să mă lase, că n-am unde dormi în Chişinău. Iese poliţistul, Doamna din faţă – sunt de la Cahul! Poliţistul îi permite. Mi-a folosit argumentul.

–          Eeeu sunt de la Cahul, scot buletinul.

–          Ei, na, de-acu toţi sunteţi de la Cahul, exclamă şi intră.

Iese, nu mai intră nimeni, anunţă solemn, iaca băietu ista e primu, o sa intraţi di la 13, mă întorc să mă vadă lumea!

Nu renunţ, haide băi, chiar îs di la Cahul, hai da-ni voie, ti rog, shii băiet di treabă!

Vorbeam şi mă miram în acelaşi timp! Voce falsă, tremurată, gâtuită!

Poliţistul intră, iese şi anunţă – încă doi! Intru. În urmă zarvă mare.

Din ultimul editorial al lui Adrian Paunescu – Scrisoare din urgenţa inimii, am retinut o singura sintagma: Suferinţa retrogradează orgoliile…

         Literatura română din Basarabia e aşezată sub pecetea ignoranţei şi a dezinteresului aproape colectiv. Au trecut două decenii de la obţinerea libertăţilor de exprimare, dar opera magna îşi amână emergenţa şi implicit intrarea în panteonul literaturii române. Cea mai categorică afirmaţie, privind destinul literar al acestei provincii, îi aparţine criticului Ion Simuţ – Literatura română din Basarabia este  a cincea roată la căruţa literaturii române. O roată de rezervă, aproape inutilă. Aserţiunea nu ar trebui să provoace degringolări orgolioase literaţilor basarabeni, întrucât nici literatura din Ţară nu se bucură de o comparaţie prea reuşită, înaintează spre marea literatură universală cu viteza unui vehicul autohton răblăgit!

        Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia este o lucrare de contorizare, de identificare, mai degrabă, a potenţialelor valori literare sau doar a celor ce au cochetat cu formele scriptice ale artei literare. E o compoziţie necesară, dar pare un album de indexare al biografului, unde primează traiectul cronologic, şi căutarea pe un teren pârlogit a orecărei forme de manifestare literară. Trimiterea la Biblioteca din Alexandria justifică demersul recuperator, însă simpla asociere axiologică forţează chingile comparaţiei. Îmi e greu să cred că în Basarabia s-a scris mult şi bine, iar această literatură voluminoasă şi valoroasă a fost arsă, distrusă. Samizdatul nu a existat, după căderea Imperiului în sertarul literaturii nu s-a găsit aproape nimic.

         Cum se face că de 20 de ani valoarea literaturii nu justifică aşteptările, nici vorbă de explozii axilogice. În România e aceeaşi situaţie, cu mici exepţii. Cât de mare poate fi o literatură mică? (un titlu dintr-o dezbatere) care a ars etapele, într-un singur secol a zburdat prin toate canoanele literare, ezitând, la început, între heliadescul – scrieţi fraţilor, numai scrieţi!- şi teoria maioresciană a formelor fără fond, pentru a se situa mai apoi chiar în avangarda modei literare de început de secol 20. Oricum, un exerciţiu de acrobaţiune fulminant, o demonstraţie pe viu a legii inerţiei. Sincronizarea cu literatura occidentală s-a materializat într-un final. Mai greu e cu literatura română din Basarabia, o literatură a neputinţei, închisă în tăcerea propriului cerc, rătăcită într-o tindă cosmică. Literatura nespusului, a încercărilor eşuate încă din înscrisul genetic. Oare aşa să fie? Spiritul creator irumpe cu o forţă sporită într-un regim coergitiv, se pare că presiunea pusă pe literaţi în vremuri de sugrumare a libertăţii de creaţie, i-a obligat pe aceştia să inventeze noi formule estetice, care să se sustragă mecanismului cenzurii. Şi astfel a apărut ambiguitatea – trăsătura esenţială, vitală a unei opere, gradul de ambiguitate probează  rezistenţa în timp şi receptarea caleidoscopică. Am ajuns la Limitele Interpretării! Istoria acad. Mihai Cimpoi e caducă la capitolul hermeneuticii literare, poate că nu a avut ce interpreta, dacă tot zice autorul că literatura din Basarabia e aşijderea unei pârloage, cu flori atrăgătoare ochiului, dar cu miros înţepător, nu mai ţin minte exact citatul, parafrazez.

      Pe cand oare o istorie critică a literaturii române din Basarabia?

Încerc să ajung încet, funambulesc, la romanul lui V.Beşleagă, o las pe altă dată, într-un viitor jurnal literar… juvenil şi amatorist (sunt conştient) şi îmbibat cu truisme…

   August – un interstiţiu temporal pe care nu reuşesc să-l integrez în armonia interioară. Nu se pliază pe firea mea lăuntrică, nici nu răspunde modulaţiilor estetice la care mă racordez. De parcă ar fi a treisprezecea lună!

      Patru cărţi, doi maghiari, un japonez şi-un albanez.

      Despre Plimbarea lui Atilla Bartis citisem în Contrafort, un număr din toamna anului 2008, scriitor născut la Târgu-Mureş, consacrat deja, bine primit de critica literară. Un roman auster, o scriitură refractară, un univers ficţional de-a dreptul insolit, grefat cu durităţi verbale şi fizice, o atmosferă angoasantă în care sinuciderea ajunge legitate supremă. Ce mai rămâne dintr-un om când tăvălugul totalitarismului scindează şi apoi striveşte iluzia speranţei. Extincţie desăvârşită! Pe tot parcursul lecturii mi-am imaginat protagonistul ca fiind bărbat, nu există indicii vizibile spre o apratenenţă sexuală definită. Nu uitasem, totusi, ca el/ea tranşase o pasare în debutul romanului, după care se mira de ce nu învie! O curiozitate mai mult masculină. Deci, l-am considerat băiat. Spre sfârşitul romanului cititorul asistă la secvenţa dezvirginării/deflorării violente, croită excesiv de realist. El era o Ea! O tehnică narativă de manipulare bine pusă la punct, reuşită spectaculos!

            Ruy Murakami – Iubita mea, Sputnik, lejeră, estivală, nu crează dificultăţi de receptare, mi se pare totuşi un autor supraevaluat, aceleaşi obsesii şi contururi ale personajelor ca în Pădurea Norvegiană (şocuri psihice ce blochează activitatea creatoare, pianista ratată, talent irosit, inadaptare la rigorile lumii), o scriitură previzibilă, garnisită cu zeci de comparaţii şi trimiteri directe la o altă experienţă culturală, o demonstraţie inutilă şi ineficientă a bagajului intelectual pe care-l posedă  (onorabil, de ce să nu recunoaştem?) autorul. De fapt avem parte de un fals intertext, needificator, care se integrează greoi în corpul textului. Peste vreo zece ani aş putea scrie şi eu ca Murakami…

            Imre Kertesz – Drapelul Englez autor nobeliat, un salt al valorii literare, de la japonez la ungur, de necontestat, obsesii pe care le împărţim – reconstituirea memoriei, cea individuală, cea colectivă, memoria ca palimpsest, locul individului într-o lume totalitară, asumarea trecutului ca forma de videcare. Scriitura ungurului e o mreajă ţesută din fărâme de amintiri, fărâme de memorie ar spune  Jose Saramago. O literatură ce se dezvoltă cu acribie aproape din nimic, din fragmente fugare ale cotidianului, din simple întâmplări aparent neimportante, dar conţinând microscopia necesară reconstituirii întregului, ADN-ul salvator. A treia nuvelă decodifică realitatea ce se ascunde în spatele dictaturii reziduale. O frază remarcabilă – spectacolul trecerii timpului nu e altceva decât momeala lucrurilor. p. 104.

            Ismail Kadare – Generalul armatei moarte– un titlu ce te trimite cu gândul la literatura sud-americană şi la realismul magic, un titlu merquezian. Am citit-o cu Mare Plăcere, m-am disipat printre rânduri şi litere, m-am amestecat printre gorgane, ca un intrus am săltat peste  mormanele de schelete, alergam în urma lui Nik Martini, dându-i o mână de ajutor, dar nu bag mâna-n foc, replica general-locotenentului ciung, bişniţar de schelete – 1.82 ? Imediat!

(Nabokov m-ar trage de urechi şi mi-ar reproşa o lectură subiectivă, departe de ochiul rece şi intransigent al unui cititor profesionist), am iubit-o pe Kristina, tremuram, îmi era frig, lapoviţa, ninsoarea, vântul, această meteorologie kafkiană, dublată de raceală din ochii albanzilor îmi fac indelebilă imaginea Albaniei.  Gjakmarrja – răzbunarea sângelui, cutumă ancestrală, eradicată abia în epoca modernă, inaccesibilă şi greu de înţeles de cei veniţi de afară, e fermecătoare, conţine elemente definitorii ale acestei naţiuni.

Războiul ar fi pentru ei un fel de gimnastică de înviorare, care le dezmorţeşte mădularele şi le reglează respiraţia. p. 122

Albanezii ucid conform unui ritual străvechi – Gjakmarrja lor este ca o piesă de teatru scrisă după toate regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat într-un crescendo permanent şi cu un epilog care nu poate fi conceput fără moarte. Gjakmarrja lor este ca un taur turbat, care face prăpăd când e liber.

Generalul armatei moarte suflă pospaiul de pe o ţară condamnată uitării, catalogării nefaste, ce o alunga până mai ieri la periferia civilizaţiei.

       Copşa Mare (sau Mică) sau ce-a mai rămas din acel centru industrial ceauşist îţi provoacă fiori, pare a fi o zonă interzisă, doar scheletele poleite cu funingine ale unei fabrici mamut, producătoare de cauciuc, un cimitir funest, o panoramă lugubră care te zdruncină pe dinăuntru şi îţi şopteşc obsedant că eşti muritor şi că totul e supus perisabilului. Când treci prin Copşa Mare sau Mică (nu ştiu exact prin care am trecut) nu ai cum să nu te gândeşti la moarte şi la vanităţile umane, inutile şi exacerbate. Oare Andrej Stasiuk, prin periplul sau est-european, o fi trecut şi pe acolo? Nu-mi amintesc!

       Acum (atunci)urmau Blajul şi Câmpia Turzii, scriu şi resimt oboseala din tren, un soi de epuizare trupească dublată de o vagă durere, deviată în umeri, deşi în acest moment e dimineaţă. Ascult Arvo Part – Te Deum. Nu doar literatura e un palimpsest, ci şi memoria umană, o condiţie a memorării continue (fireşti) este uitarea. Blaj, Blaj – o fi având ceva în comun cu Eminescu, şi am început să cotrobăi prin sertarele memoriei. Câmpia Turzii – trenul şerpuieşte sacadat printre coline şi în sfarşit – Cluj Napoca, după 7 ore! Odată ajunşi am avut neplacuta surpriză să constat că volubilul meu interlocutor nu are de gând să-şi ia rămas bun de la mine! Îmi imaginam o despărţire cordială, doar ne spusesem atâtea, dar el şi-a luat bagajele şi baba şi pur şi simplu a coborât, ca şi cum pe timpul celor 7 ore, cât a durat călătoria, nu schimasem nici un cuvânt, de parcă nu vorbisem nimănui, mă încerca din nou un sentiment de zădărnicie. Dar dacă într-adevăr fusesem singur în compartiment şi discuţiile nu erau decât produsul halucinaţiilor mele, iar personajele de mai sus au fost imaginate de mintea mea în imposibilitatea de a găsi noi formulări? Poate că eu însumi eram sursa acestor aiureli, departe de mine ideea de-a sugera că i-am citit pe Kafka, Blecher, Schultz!

       M-am trezit pe peron, cu rucsacul în spinare, căutam un reper în mine însumi, în primul rând, şi apoi în afară, vizibil, fizic şi exact. Doar eu şi trenul stăteam ţintuiţi locului, restul oamenilor fulgurau, ştiam în sinea mea că veneam degeaba, am simţit de la început. Ascult Karaindrou. Ştiţi voi – Korfula me! Clujul e un oraş situat în pantă, în permanenţă urci sau cobori. Rucsacul îmi provoca o iritaţie pe umărul drept! Mi-am scos harta, nu aveam nici un fir, şi am început să mă autoghidez, intram într-un oraş necunoscut, mi s-a reproşat apoi de ce nu am apelat la mijloacele de transport în comun. Viaţa unui oraş poate fi cunoscută doar mergându-l pe jos, astfel îi iei ritmul, respiratia, îi cunoşti şiretlicurile şi nu îl laşi, nu-i permiţi să te înşele, căci el, oraşul, asta aşteaptă, pentru asta trăieşte, să abuzeze de noii veniţi, să le terfelească inocenta, să-i macine în propriul malaxor după eternele legi ale citadelei. Eu îi infruntam grandoarea, îl călcam pe suflet, pe nervi şi pe pietre, i le număram. Un oraş impetuos (mă raportez la restul oraşelor românesşti), multă, multă piatră, străzi largi, spaţioase şi clădiri de epocă de 2-3 ori mai înalte decât în Braşov şi foarte puţină verdeaţă la întâmplare (o ignor pe cea din parcuri, necesară şi indispensabilă), dar Braşovul e respirabil şi verde, cu centrul vechi aciuat sub Tâmpa, liniştit şi parcă mai cald decât Clujul, pe străzile căruia auzeam o limbă străină mie – maghiara, un oraş rece, occidentalizat şi corect.

      Nu-mi imaginez fericirea acolo! Am idolatrizat enorm occidentul, socotindu-l în subsidiar un garant temeinic al fericirii. Prin acest termen, pe care tot îl vehiculez şi rostogolesc pe aici, înţeleg linişte sufletească, mulţumire şi împăcare cu eul propriu. La Cluj m-am simţit mai străin decât la Moscova, acolo unde totul coincidea cu formele minţii pe care eu le stăpâneam şi înţelegeam. Cum e posibil ca într-un oraş românesc să te simţi un intrus şi tot timpul să fii obligat (nu ştiu de cine şi de ce) să stai cu garda permanent ridicată, corect, politicos, strunit, iar într-un alt oraş, străin, depărtat să te poţi manifesta liber. Încă nu am înţeles aceste trăiri! Dacă butada lui Vsevolod Ciornei probează adevărul – basarabenii sunt nişte ruşi ce vorbesc româna– ruşi prin mentalitate şi români doar prin elementul lingvistic, sonor, formal ce indică o anumită unitate de sorginte culturală (ştiu că greşesc).

     Catia nu ştia că eu venisem în Cluj, mă gândeam s-o sun şi încet, treptat să-i spun că sunt în parc, locaţie frecventă a convorbirilor noastre, eu în unul- ea în altul şi s-o rog să coboare. Ea nu e decât un pretext narativ… Azi e ziua ei. 21 de ani!

         Gara e un bun prilej pentru o meditaţie sănătoasă. Până a călători întâia dată cu trenul, gara era, în mintea mea, un loc apăsător, atât de mult fier, locomotive, vagoane, şine, drezine, vagoane-cisterne. S-a întâmplat însă să merg cu trenul, acum vreo 8 ani, de atunci mi-am modificat abrupt optica asupra gării şi a tot ce înseamnă elemente vicinale ei. Poate că lectura romanului lui O. Paler a contribuit la o astfel de hermeneutica feroviară. Gara, cu zgomotul, mişcarea, oamenii, câinii- vagabonzi, oamenii-boschetari, care mişună, intră, ies şi mai ales Aşteaptă, îmi apare cea mai fidelă, exactă, credibilă copie a vieţii, de fapt a imposibilităţii noastre de a ne manifesta pe deplin ontologic.

        Am urcat în tren, mi-am identificat locul, am introdus tichetul în buzunarul din stânga de la cămaşă, cât mai accesibil, atunci când va veni controlorul. Vagonul era aproape gol, îmi doream să rămână aşa, să nu mai urce nimeni şi să fiu stăpânul absolul (suprem) al compartimentului, m-am trezit totuşi cu cu o pereche, soţ şi soţie, în etate, pe capul meu. Mi-am spus – bine că suntem trei şi nu mai mulţi! După vreo oră de mers i-am întrebat dacă sunt din Cluj şi am cerut nişte informaţii despre cum se poate ajunge de la gară în centru. Un pretext pentru a înnoda o discuţie, harta Clujului şedea ascunsă în rucsac, studiată, însemnată. Domnii nu păreau prea interesaţi de o potenţială discuţie. Soţia zicea soţului pe un ton afectat :

– Bine s-a aranjat Nicu nostru, însă de ea nu-mi place.

– E slabă!

       Atunci le-am spus că sunt basarabean. Afirmaţie ce i-a făcut curioşi. După vreo 5 minute dispăruse orice urmă de curiozitate din ochii soţiei, abia acum sesizasem că era sastisită, ofuscată şi cu o lehamite de viaţă grefată pe întreaga faţă, dar în special gura sau mai bine zis colţurile gurii, lăsate, dezveleau o dantură falsă şi perfectă, dovadă a decrepitudinii. Domnul s-a arătat încântat, un partener pe măsură, de câteva ori am fost întrerupţi de replicile tăioase ale consoartei – vorbeşte mai încet că mă doare capul (îi spune soţului, cred că şi mie). Am ieşit pe culoar, am purtat discuţii lungi, de familiarizare cu realităţile cultural-politice din Basarabia, am rescris împreună (verbalizând) istoria recentă a R. Moldova şi a României. Mă mira interesul accentuat, privirea ascuţită, întrebările exacte şi un incert surâs ce putea trăda chiar o efigie de superioritate, deşi cel ce vorbea mai mult, galopând, eram eu.

       Până când mi-a zis, mima o lejeritate şi un firesc al afirmaţiei, că a lucrat pentru securitate, a fost cadru militar. În acea instanţă rolurile s-au inversat ireversibil. Toată curiozitatea din mintea dânsului a transvazat în capul meu. Eram un bun recipient pentru o confesiune laxă, fiind un venetic nu reprezentam mare pericol. L-am ascultat, i-am pus întrebări naive despre fostul regim. L-a prins revoluţia în plin exerciţiu de fidelitate faţă de patrie, dânsul funcţiona la radio-interceptoare, păzeau cerul, după cum se exprimase. Mi-a explicat logica existenţei informatorilor şi contrainformatorilor, acest mecanism hidos al securităţii. Cum a fost sunat pe 20 decembrie şi o voce de femeie, sigură, i-a zis scurt – va avea loc o manifestaţie de protest a muncitorilor la Cluj. Atât. Cum n-a dormit toată noaptea, imaginând şi demolând scenarii posibile – într-adevăr cineva organizează protestul ori altcineva verifică loialitatea cadrelor securităţii sau e o glumă boantă. Mi-a spus că majoritatea victimelor au fost cauzate de prostia celor implicaţi în conflict, de confuzii şi mai puţin de o intenţie vadită de a omorî cu orice preţ. Mi-a explicat apoi cum reuşeşte să doboare un avion, i-am replicat că doar avionul se mişcă, are o viteză destul de mare. Contactul odată stabilit nu se mai pierde, zice el, triumfător, racheta îl urmăreşte până la impact, e o undă care loveşte în avion şi se întoarce la dispozitivul ce declanşează torpila. Pilotul abia dacă mai are timp să se catapulteze, exact aşa mi-a spus, zâmbea, era mulţumit, preluase şefia discuţiei. În faţa mea îşi putea desfăşura lesne experienţa de militar. Îl ascultam, timpul trecea, “avea răbdare” cu noi. Nu mai puteam asimila poliloghia dansului , doar consimţeam, ochii priveau pe geam la râurile umflate, Someş, Mureş – zicea el, la lanurile de grâu inundate, fără prea mari şanse de a mai fi recuperat ceva, iar gândurile îmi era şi mai departe – la Cluj, doar îmi spusese că pleacă pentru trei luni în SUA…

Plec în SUA pentu trei luni, muncă necalificată, de jos, exact aşa se exprimase. Acum înţeleg de ce mi-a băgat ID-ul de messenger abia după un an, ştia că nu vom mai putea vorbi la telefon. Deseori, în lungile şi rarele noastre conversaţii îmi spunea franc că urăşte tehnologia, era doar un pretext, aveam să aflu când mergeam umil, la doi paşi în urma ei, urmărind-o cu câtă graţie îşi poartă laptopul (geanta, bineînţeles) pe umăr. În februarie am vrut s-o văd, să ne vedem, răspunsul i-a fost ferm, un nu tranşant şi decisiv. I-am zis pe un ton politicos că nu mai vreau să aud de ea, nu am de gând să-mi pierd timpul doar cu discuţii (şi acelea la distanţă) oricât de livreşti, sincere ori pline de spiritualitate ar fi. Am închis telefonul cu o uşoară bucurie (o fi fost şi sadică, bucuria), ea încerca să mai zică ceva, pur şi simplu i-am tăiat vocea. În martie a revenit, la început cu un mesaj de felicitare, unde s-a mai vazut, în viaţa mea nu m-a felicitat nici o fată cu ocazia venirii primăverii. Poate o făceam eu. Parcă reînnodam o legătură invizibilă. Intr-o noapte am vorbit până pe la 5 dimineaţa, îmi amorţise mâna pe telefon, tot îl schimbam din dreapta-n stânga. În alta – m-a pus să-i cânt la chitară, iarăşi până spre dimineaţă, nu ştiu ce s-o fi auzit acolo la ea, dar părea fercită, i-am interpretat stângaci şi in falsetto (ca să nu zic direct- cu voce falsă)- Nicu Alifantis – A venit toamna, Ploaie în luna lui marte, Conexiuni, DDT – Ăta vsio, Liubă – Tî nesi menia reka, Pugaciova – Mne nravitsea, Dassin – A toi, Doru Stănculescu – Fără petale, Mircea Baniciu – Esarfă în dar. Ultima piesă a emotionat-o, îmi puteam da seama din voce (eu aici – tu acolo- niciodată noi). Mi-a cântat şi ea, neacompaniată de nimeni, doar de emoţia mea, la fel de fals ca şi mine, poate un pic mai candid şi cu mai multă copilărie strecurată în voce şi totuşi ceea ce auzeam îmi părea tandru şi placut. Spre dimineaţă ne-am despărţit, de fapt de vreo oră tot ne luam rămas bun unul de la altul, intervenea însă reminiscenţa unui gând sibilinic şi iar continuam. Nimeni nu doarea să fie primul care pleacă. În cele din urmă a trebuit.  Am adormit fericit (e un cuvânt mare, l-am scris cu minusculă). Ea oare cum o fi adormit?

Mi-a spus că pleacă în SUA pentru trei luni, atunci mi-a venit ideea, o vizită fulger la Cluj, planul Barbarossa metamorfozat în unul de dragoste, un asalt amoros prin surprindere. Cum va reacţiona? Se va bucura ori ba? De la Galaţi până la Cluj sunt aproape 600 de km. Avea ultimul examen pe 3 iulie, pe 4 pleca la Bucureşti şi pe 5 – avionul peste ocean. N-am stat mult pe gânduri, pe 1 iulie la Braşov, înnoptat la cămin, deşi renovat şi lustruit, camerele de vedere, nu doar de la intrarea în stabiliment, ci şi de pe fiecare palier, mi-au procurat tristeţe, o intruziune în spaţiu intim al individului. Mă consola ideea că voi sta o singură noapte. Atmosfera de cămin îmi resuscitează amintiri disgraţioase, neplacute, căminul e spaţiul în care intimitatea îţi este violată continuu. Am certitidinea că şi patru îngeri obligaţi să colonizeze o cameră studenţească şi-ar pierde din graţia celestă, şi-ar smulge penele unul altuia, într-un final. O noapte scurtă, un somn de 2 ore, mimetic, urmat de un taxi matinal, un Logan rătăcit între blocurile complexului, ce-şi lua cafeaua, şi la gară. Rezervarea s-a dovedit a fi nulă, întrucât maxi-taxiul nu mai plecă. Explicaţia – s-a stricat ceva la maşină ! Nu mai eram la Braşov, ci într-un cătun din Basarabia, aşa cum mi s-a întâmplat zilele trecute…

Urc în rutieră şi imediat o voce interioară îmi şopteşte  – purgatoriu dantesc, nu alta ! Las la o o parte categoria spaţialităţii, minimum de oxigen necesar supravieţuirii, pe termen scurt, unui individ. Deci mai mulţi oameni în picioare decât pe scaune, dar mult mai mulţi… Nici un geam deschis, toţi transpirând ca într-o parilkă încinsă (nu-mi place comparaţia). Atât am apucat să vociferez – Domn şofer- Da aer ? Cei din picioare şi cei aşezaţi au tresărit, s-au trezit din reveria lor estivală, sau erau aproape leşinaţi, obnubilaţi. M-au privit cu o uimire ce nu împărtăşea punctul meu de vedere. Şoferul şi-a întors capul, secvenţă în care broboane de sudoare îi sar de pe frunte şi cu un gest larg, eliberator, stăpânit loveşte ceva şi  ventilatorul începe a-şi învârti aripile, chiar aşa – un ventilator miniatural instalat pe bord, deasupra cutiei de viteze. Toată lumea respiră uşurată, nimeni nu scoate nici un cuvânt. Tăcere ancestrală, garnisită până la saturaţie şi dincolo cu sensuri şi semnificaţii ( sens şi semnificaţie n-au fost niciodată totuna, semnificaţia se epuizează imediat, e directă, literală, explicită închisă în sine, univocă, cum se spune, în timp ce sensul nu este capabil să rămână liniştit, colcăie de sensuri secunde şi terţe, de direcţii iradiante care se divid şi se subdivid în ramuri şi rămurele, până când se pierd din vedere. Sensul fiecărui cuvânt seamănă cu o stea atunci când începe să proiecteze talazuri fierbinţi prin întreg spaţiul, uragane cosmice, perturbaţii magnetice, spaime – J.Saramago, Intermitenţele morţii, p,110) mitico-liricoide ! Însă eu sunt în Braşov, oraşul cel mai frumos al României, alături de Iaşi, iar explicaţia ce mi se oferă e ilară, neverosimilă şi, totuşi, imperfecţiunea mă amuză.

Atunci – cu trenul, mi-am luat bilet, caut cu ochii nr. vagonului şi locul, încep să aştept. Timpul pe care îl deduc de pe înscrisul tichetului e de 5 ore 30 min, am mers, eu în compartiment, trenul pe şine, 7 ore…Mai tot timpul călătoriei am stat aşezat la geam  în compartiment sau în picioare şi tot la geam pe culoar. Mă imaginam într-un Literatur Express, ce pleacă din Lisabona, ajunge în Rusia şi îşi sfârşeşte periplul la Berlin.

Până la Cluj – zare de munţi, dar nu zăbavă (expresie pe care tot o întâlnesc în Zborul lui V. Beşleagă şi mă mir că o foloseşte Lucreţia Bârlădeanu în Contrafort, pare protocronistă – sintagma.) s-au ivit dealuri împădurite, verzi – o imagine edulcorată a paradisului biblic, şi imposibilitatea că nu poţi viola cu privirea frontierele de dincolo. Am trecut prin mai multe stări, generate de organizarea reliefului. Acum – cea de final – când cobori Valea Prahovei, te apropii de Ploieşti, Buzău, Brăila, respiri mai uşor, aproape extatic. Poate că arhitectura reliefului e o iluzorie fată morgană, şi uşurarea e un efect al întoarcerii. Chiar învins, dacă te întorci, rămâi împăcat. Gata cu digresiunile şi divagaţiile ! Mai departe la Cluj !

Pentru prima oară în viaţa ei moartea află ce înseamnă să ai un cîine în poală…

Dragă Jose Saramago, moartea v-a trimis plicul violet, acelaşi, semnat cu minusculă, pentru că ea, moartea, e modestă şi nepretenţioasă. Îşi îndeplineşte, virtuoasă, îndatoririle şi obligaţiile, cu o minuţie dumnezeiască…Cu două zile înainte de ştirea ce avea să facă ocolul globului cititorilor, v-am citit Intermitenţele… şi mă gândeam că sunteţi un domn longeviv, 88 de ani nu e la îndemâna oricui. Moartea e un fenomen simplu în natura, oamenii l-au facut înspăimântător – o fi spus-o Camil Petrescu? Atunci când moare un simplu om (se petrece, cum spune bunica), un individ anonim, asistăm la o confirmare a legităţii supreme, pe când Dv – Jose Saramago, cel ce schimbă proiecţia asupra imaginii morţii, din hâda, sluţita şi arhiconuscuta moarte-schelet, în femeia frumoasă învăluit-ă într-o aură sibilinică. Proust o vedea grasă şi îmbrăcată în negru, departe de orice urmă de thanatos estetizant. Acum vre-o cinci ani v-am citit Istoria asediului Lisabonei, cu acel insolit şi neaşteptat NU, strecurat hoţeşte în rescrierea istoriei, în acelaşi timp o istorie a asaltului amoros. Au urmat abia acum Fărâmele – o carte luminoasă, Domnule Hrean din Azinhaga, Intermitenţele m-au cucerit şi m-au convins că sunteţi un mare scriitor. Nu sunteţi doar un mare scriitor, ci un mare scriitor inteligent (nu vreau să pară un paradox). Lecturez Toate numele şi vă asigur, deşi nu ştiu în ce măsură se poate semna o asigurare între două lumi, dacă cineva garantează valabilitatea celor spuse – dincolo, că vor trece prin ochii mei Pluta de piatră, Evanghelia dupa Isus Hristos, Eseul despre orbire, Cel despre lucidiate, Anul morţii lui Ricardo R. E singura promisiune pe care îndrăznesc să o fac!

Pentru prima oară în viaţa mea aflu ce înseamnă să citeşti un autor, carte după carte…

         Intru în casă, mă simt copil după fiecare întoarcere. Caut cu ochii vreo schimbare, deşi ştiu în sinea mea, că acolo, în acel spatiu matriarhal, nimic nu se poate schimba, Cuvântul lipseşte din vocabularul sătenilor. Schimbarea înseamnă încremenire. Simţul meu olfactiv remarcă absenţa mirosului uşor neplăcut, cauzat de nişte flori pe care mama le-a bagat în casă. Ceva totuşi s-a întâmplat. Între timp mama şi-a restructurat strategia…Pe masă văd aruncată o revistă, are coperţile lucioase, iar lumina ce se reflectă, parcă, îmi face semne.  E revista Semn. Nu ştiu cum a ajuns în casa noastră, iaca şi un titlu demn de Ion Druţă. O răsfoiesc. Revista acordă premiul – Cel mai bun roman al anului 2009 – scriitoarei Claudia Partole pentru romanul – Visul unei nopti sau Totentanz. Fac câţiva paşi înapoi. Mă aşez lângă sobă, e rece desigur, nu caut caldură. E vară. Iarăşi cărţi, unele peste altele, clădite dezordonat. Printre ele şi  Jurnalul menajerei…

        O cărţulie de 167 de pagini, dar promiţătoare. Dacă ai ceva talent, poţi convinge printr-un număr redus de pagini. Autorul e o femeie, după cum vă daţi bine seama, o dovadă palpabilă ca există literatură feminină în B. Nu mă voi opri asupra subiectului, îmi displace să povestesc conţinutul unei cărţi, atunci când nu e cazul. O asemenea abordare îmi apare ca fiind simplistă şi cam  neeficientă. Oricum, nici nu e prea mult de povestit – destine împinse şi obligate să emigreze, să suporte  umilinţe inimaginabile; fiinţe plecate spre mai bine (oare?) care au în cele din urmă revelaţia adevărului. Basarabenii par că încă sunt în Exod, pribegia nu a luat sfârşit, pustietatea înghite speranţe şi iluzii. Oare cât va mai dura până-şi vor regăsi matca. Mi-a plăcut construcţia romanului, declanşările narative ambidirecţionale, incursiunile temporale superficiale sau adânci în memoria proprie (a naratorului) sau în cea îngăduită de existenţa jurnalelor lui Ani şi Nelly, întoarceri repetate, anunţate cronologic, către timpul prezent, un timp suspendat, amorf, molipsit de moartea lui Emili. Memoria voluntară şi cea involuntară se amestecă, clivajul dintre ele se volatilizează abscons. Un roman care atinge subiecte sensibile, vorbeşte despre desacralizarea ritualurilor ( să boceşti un mort prin telefon), jonglează franc cu psihologia feminităţii (inserturile din jurnale- sincerităţi descărnate), despre raportul dintre catolicism (un ortodoxism avansat) şi ortodoxismul nostru desuet (sau nu). Un roman în acelasi timp religios, divinitatea – un alt personaj in absentia, al acestei cărţi, dar căutat, invocat de necesităţile sufleteşti ale personajelor. Identific şi alte teme de reflecţie – istoria schismei, o retrospectivă evolutivă a ciumei (nu ştiu în ce măsura sintagma retrospectivă evolutivă e corectă), până la cea roşie (perfidă, inoculată insidios şi dificil de exorcizat), ecourile holocaustului sau ale deportărilor din B (deportări care pentru unii basarabeni au însemnat o imensă şansă de a mai vedea lumea ?!), drama breslei actoriceşti care ajunge să caute o activitate scenică…în afara scenei. General valabil şi aplicabil asupra tuturor celorlalte categorii profesionale.

         Teritoriul consimţit de Valea Plângerii, o reînviere, spilcuită  democratic, a comerţului cu sclavi, o altă formă de abuz şi de târguială feudală în plină epocă postmodernă a toleranţei (viitoarea religie), confirmă dictonul – nimic nou sub soare. Claudia Partole confirmă ipostaza femeii basarabene, acea mixtura de frumuseţe (fizică şi psihică) slavă şi românească. Se revarsă de undeva din genunea textului un văl de sensibilitate, de feciorie spirituală, de bucurie a vieţii trăite cu orice preţ. Mirarea frizează divinitatea.

        Nebunii spun adesea adevărul. O ştim de la Shakespeare, Ţicnita e bufonul din Hamlet. Am mai vazut o Vale a Plângerii, la Moscova, lângă o piaţă cu materiale de construcţie, la un colţ al ei, pe un perimetru care oferea celor ce purtau tăbliţe la gât şi vorbeau moldoveneşte, un larg câmp vizual şi posibiliatea de a se retrage din avangardă într-un timp relativ scurt. Am trecut prin faţa lor de câteva ori, erau liniştiţi, doar până la apariţia posibilului interesat, îmi era ruşine că sunt moldovean, un fir nevăzut mă lega de ei, ştiam că puteam ajunge şi eu în poziţia dânşilor, cu acea tăbliţă sau hârtie care sa mă recomande drept un bun muncitor, dar toate astea, poate, într-un alt jurnal moscovit…

O nouă întoarcere

Una continuă

În ambele sensuri, zigzagată

Ştirbită de ţinte precise

Omul e memorie

Declară Saramago

Am ce am cu memoria

De cate ori nu mi-am început solilocul cu

Îmi aduc aminte

Mă gandesc la o întoarcere definitivă

Ce dacă mi-aş lipsi ochii

De lumini, zgomote şi varcolaci

Cum o fi să trăieşti singur

Uitat într-un sat al nimănui

Şi să aştepţi

Dar ce?

Acolo nu vor veni

Tătarii şi nici Godot

Iar Castalia pare imosibilă

Dintr-o substanţă ramolită

Să ai parte de-un mesager

Care din cand în cand

La rugămintea ta

Să îţi aducă cărţi

Să le citeşti

Şi să le dai înapoi

Şi să-ţi pară rău

Că nu le poţi opri

În biblioteca ta.

           Mă trezeam dimineaţa devreme. Îmi plăcea  răcoarea moscovită, un soare matinal îmi ieşea în faţă şi, în contradicţie cu aerul rece, îmi mângâia dispoziţia. Mergeam ca un om grăbit, unul de-al locului. Intrarea în metrou era de fiecare dată, cu o precizie de  ceasornic elveţian, împânzită de băutorii de bere, matinali şi zgomotoşi. Scările purtau însemnele dezmăţului nupţial – cutii de bere, sticle goale ale căror guri şuierau iernatic, ambalaje multicolore – parcă ar fi fost nişte bijuterii ale unei odăjdii imperiale.  Băutorii de bere semănau  mult de tot cu câinii vagabonzi – ten uzat, păr rar şi începuturi de chelii, ochi nedormiţi şi bolnavi parcă de atâta aşteptare. Treceam pe lângă ei în grabă, ca şi cum n-ar fi existat. Îmi luam tălpăşiţa, şi gândul că asemenea oameni există se disipa treptat în aburul dimineţii. Această instanţă matinală era una feerică, poate eu însumi eram sursa acestor elucubraţii – dormeam prost şi puţin, iar dimineaţa încă mai tânjeam după un aşternut primitor. Metroul era de fapt o concrescenţă subterană a oraşului, cealălaltă faţă înfiptă în pământ.

          Ion îmi spunea că lumea „bună” nu circulă cu metroul, doar muncitorii şi turiştii, celor din urmă fiindu-le mai uşor să identifice astfel ţintele culturale. Ion muncea de patru ani la Moscova şi nu fusese niciodată în Piaţa Roşie. Ce să mai zic de alte locuri! Într-o zi mi-a spus cu o sinceritate dezarmantă  – noi suntem ca şobolanii, umblăm doar pe sub pământ…mi-am pierdut patru ani din viaţă. Ion era băiat bun, sufletist, uneori se ambala cam repede, dar la fel de repede îi şi trecea. Avea o istorie aproape tragică. Când împlinise 15 ani, îi murise fratele mai mare, unicul de fapt, într-un stupid accident rutier. Peste câteva luni i  se stinse şi tatăl. Terminase colegiul pedagogic la Cahul, suportase cu stoicism câteva deziluzii amoroase şi apoi a ajuns în fosta capitală a imperiului. După un an s-a întors în Moldova doar cu 400 de dolari. Munceşte hamal prin diferite pieţe, după care a fost „înfiat” de alţi moldoveni, în   construcţii. Acum muncea pe cont propriu, eliminase orice podstrednik (intermediar) şi reuşea să câştige cam 3000 de dolari în trei luni. Era mulţumit şi avea planuri mari. Purta o relaţie privilegiată cu divinitatea, era cam bigot. Însă nu-i puteam condamna această apropiere faţă de biserică, era dreptul dânsului să-şi manifeste crezul religios cum şi unde doreşte. Totuşi duminicile ne odihneam, rareori am muncit. Mergea la biserică, m-a luat şi pe mine într-o zi. Am mers mai mult din curiozitate. Trebuie să recunosc că situaţia m-a încântat. Să vezi o bisericuţă din lemn construită într-un stil arhaic, purtând însemnele unei lumi în apus, „asfaltată” între blocuri reci, comuniste, sfidând logica arhitecturii locale, e fascinant. Finalul din Nostalgia… Ruşi bărboşi, în port popular, îmbracaţi în cămăşi lungi şi legaţi la mijloc, stând în picioare, facându-şi cruce şi închinându-se până la pământ. (Ce abdomene ar fi trebuit să aibă) Oare ceea ce vedeam se înscria cât de cât în ecuaţia sufletului rus. Era nişte personaje caramazoviene în care contrariile se măcinau reciproc şi continuu. Oare cât din această evlavie, exhibată nestingherit, mocnea şi în afara lemnului bisericii?

            Moldovenii nu aveau ochi să se vadă unii pe alţii, bârfeau halucinant şi fiecare încerca să-i tragă o ţeapă celuilalt compatriot. Aceasta era starea generală, norma de conduită unanim acceptată. Dar în situaţii complicate se ajutau şi deveneau foarte uniţi, parcă n-ar mai fi fost moldoveni. După ce trecea primejdia o luau de la capăt şi nu-şi trădau repertoriul. M-am mirat să găsesc seminţe de bunătate dumnezeiască în fiinţe abjecte. Îmi vine în minte acum Cheala – istoria unor prostituate care până la urmă depăşesc în umanitate orice alt individ situat corect în societate.

            Într-o dimineaţă am ieşit cu toţii la pădure (Ah! Pădurea moscovită! Sună bine ca şi Pădurea Norvegiană, pe care tocmai am terminat-o). Imi spuneau – românul, dar nu m-au băgat prea mult în seamă, lucru care îmi convenea de minune, nu mai eram astfel obligat să le mai dau varii explicaţii. Aveam şi câteva invitate, fetele începuseră un joc hazliu – una din ele afirma cu o convingere dostoievskiană – că nu vede în noi vreun bărbat, cealălaltă, la fel de convinsă, susţinea contrariul – toţi suntem bărbaţi adevăraţi! Un joc similar celui de-a poliţistul bun şi poliţistul rău. Periferiile Moscovei erau la fel de atragătoare ca şi zonele centrale. Multă linişte şi verdeaţă din abundenţă. Mai întâi fusese pădurea, blocurile de beton parcă au fost aruncate din cer şi înfipte între copaci. Aceasta era senzaţia, ieşeai din bloc şi dădeai în pădure. Un sat imens, cu blocuri în loc de case. Nimic din aerul îmbâcsit al unui oraş poluat, probabil în zonele centrale poluarea se acutiza, acolo la Nagornaia, în vale, aveam deseori imaginea unui paradis terestru. M-am acomodat repede şi nu mă mai simţeam străin. Nu fusesem încă abordat de miliţieni nici la intrarea sau ieşirea  din metrou, nici pe imensele culoare ce asigură tranziţia spre o altă linie – loc preferat de teroriştii ceceni ca să-şi răzbune victimile. Băieţii o păţiseră de mai multe ori. Eu eram mândru. Încă niciodată! Vestimentaţia mea, deşi simplă, era întotdeauna elegantă şi curată, am o ţinută dreaptă şi un aer de intelectual, (am fost oprit de câteva ori de turişti occidentali rătăciti şi întrebat cum să identifice un anumit loc sau cum să ajungă în altă parte a oraşului, şedeau ca şi poliţiştii alegând din valul mulţimii potenţiali vorbitori de engleză ori franceză. Ion  mima supărarea, în patru ani nu l-a interpelat nici un turist străin să-i ceară sfatul.) Şi nu m-am tuns, mi-aş fi dezvăluit bronzul de după gât. Observam că miliţienii acolo priveau, în ceafa victimei, dacă sesizau o tunsoare proaspătă, cu o bordură colţuroasă şi cam ridicată, puneau ochii pe tine. Nu aveai dreptul să moşteneşti la ceafă două straturi de piele aparţinând unor anotimpuri diferite. Moldovenii proaspăt veniţi, dorind să pară băştinaşi, de-ai locului, îşi tundeau frumuşel pleata, dar în loc să-şi ascundă latinitatea, nu reuşeau decât să indice, cu inocenţă,  adevărata lor provenienţă sudică.  Băieţii îmi doreau răul – dacă n-ai stat în obizeankă înseamnă că n-ai fost la Moskova! Au stat cu toţii. N-au prea văzut Piaţa Roşie, Galeria Tretyakovsky, Biserica Sfantul Vasile, Catedrala Isus Salvatorul. Obizeanka este un spaţiu multicultural şi foarte intim pe deasupra, la nevoie încap 15-20 de persoane. Toate etniile, ca într-o reminiscenţă a fostei URSS, o mostră postdestrămare. Un turn Babel postmodern! Eşti scuturat de bani! Mamei i-a fost întoarsă geanta pe dos, din care s-au prelins 35 de ruble, în monede. Era fercită că nu avea mai mult.

            Culuarele metroului era locul preferat de atac al miliţienilor, Ion mă sfătuise să nu ies din metrou dacă e puţină lume, să aştept îmbulzeala. Miliţienii operau dibaci ca nişte păianjeni. Îngheţa sângele în mine când îi vedeam apropiindu-se. Odată am privit filmul cu ochii mei, a durat câteva secunde. In faţa mea, la vreo 10 paşi, mergea un tânăr, îi vedeam doar spatele – panataloni de trening, tricou alb mulat pe corp, o ceafă roşie-fiartă, şi două maţe ale mp3-ului ieşindu-i din urechi. Miliţienii, sprijiniţi de gardul metalic ce separă fluxul mulţimii, privind aferat-tacticos, zâmbeau cu subânţelesuri ştiute doar de ei. Unul din ei a sărit gardul şi i-a adresat tânărului un Uvajaiemîi (Stimate), după care l-a condus spre Obizeankă. Are prea puţină importanţă dacă era moldovean. Caucazian nu era. Poate ucrainean. Însă modul de operare a fost unul sublim, aproape desăvârşit…

Metroul rămanea singura mea preocupare majoră, locul unde, deocamdată, toate fricile îşi găseau coagularea. Îmi displăcea ideea că m-aş putea rătăci prin intestinele noduroase ale unui oraş necunoscut. Veni seara. Ziua de muncă durase 12 ore. Aşa avea să fie până la sfârşit. Nici vorbă de weekend-uri sau alte activităţi „culturale”. Ion m-a anunţat că e timpul să plecăm pentru ca mâine să ne trezim dimineaţă şi să începem cu forţe „noi” ziua de muncă. Am luat împreună metroul de la Preobrojenskaia Ploshadi, am schimbat la Biblioteca Imeni Lenina, şi tot la vale pe harta metroului până la Nagornaia, iar de aici încă 10 minute pe jos. Am cumpărat o bere şi am urcat timorat într-un bloc de 17 etaje, până la etajul 12. Un apartament cu o cameră, curat, slab mobilat – camera mare, pătrată, o bucătărie obişnuită şi un balcon cât să iei o gură de aer. Apartamentul era populat de o familie de moldoveni – mamă, fiu, fiică (fiecare cu o istorie mai mult decât interesantă). Aveau oaspeţi – alţi tineri moldoveni care la vederea mea au început să se dea mari, să-şi etaleze isprăvile, bătăile din discotecile de la Taganka, înşelătoriile pe care le-au pricinuit diverşilor şi perfizilor „stăpâni”, pe care soarta i-a aruncat în calea dânşilor. Moldovenii nu erau decât nişte exilaţi inconştienţi. Eu – un diletant şi un neofit în ale „stroicii” – le serveam drept un excelent teren unde îşi puteau desfăşura poliloghiile. Consimţeam ca prostul. Aveau un limbaj prolix, dezlânat, îşi atribuiau merite iluzorii, cu toţii studenţi în Moldova, aici facând bani gârlă, şi acolo plătindu-şi examenele. Nu au vrut să bea bere, mi-au spus-o în faţă – e prea ieftină. Au râs sardonic, fără pic de jenă şi o parte din ei s-au cărat pe la „casele” lor. Nu mai înţelegean cine din cei prezenţi e animalul, sălbaticul. Ceva mă împingea spre ideea ca „barbarul” sunt eu. M-am revanşat mai târziu faţă de mine şi faţă de ei. A fost o noapte cruntă şi scurtă. Am dormit trei într-o cameră, iar mama la bucătărie.

Obligaţiile job-ului îmi impuneau o oră de trezire matinală – 6.30. Ion mă aştepta la Biblioteca Imeni Lenina, de acolo împreună în imundul apartament, unde tot soiul de damfuri domneau infailibil şi imune simţurilor noastre. A doua zi am muncit doar pînă la amiază ( în apartamentul din susul hărţii de metrou, astfel am cunoscut Moscova, cu metroul, suprapun hărţii reale, pe care nu o cunosc, harta metroului), iar după amiază am plecat să evaluăm şansele noului „obiect” situat undeva pe la Aviamotorskaia. O clădire careia proprietarii îi spuneau „stalinskă”, un apartament uriaş, camere înalte de 3.20, uşi imense – ca în filmul 5 Seri şi un „stăpân” ideal. A dat bani pentru orice activitate suplimentară care nu intra în atribuţiile unor muncitori „calificaţi” – delestarea gunoiului, urcatul materialelor de construcţie. Din aceşti bani veniţi pe neaşteptate am cumpărat două telefoane Nokia 1100, mie şi fratelui meu. Eram bucuros!

Ion se crucea, în cei patru ani de „zarabotkă” la Moscova, nu mai întâlnise aşa ceva. O familie frumoasă, împlinită, cu doi copii, soţia cu pielea fină, pastrând pe chip nişte ecouri mongoloide, mignonă, roscată cu părul cârlionţat. De fapt erau doi intelectuali, obligaţi de nemiloasa tranziţie sa se convertească la un alt domeniu, altul decât cel al formării lor iniţiale. Lucrau în comerţ. Erau buni şi frumoşi. Întotdeauna ne lăsau ceai, unt şi biscuiţi şi nu aveau nimic împotrivă ca în fiecarea seară să facem duş în cada lor. Aveam impresia ca se stabilise o legătură organică între noi, toţi cei din uriaşul apartament, ridicat din timpul tătucului Stalin. (baia şi bucătăria erau deja reparate) Stăteau de vorbă cu noi şi ziceau că au rude în Moldova. În acea zi evaluarea s-a dovedit pozitivă, iar odată cu cele dintâi semne vesperale, ne-am cărat în bârlogurile noastre. Ion nu m-a însoţit, bineînţeles că m-am rătăcit prin păienjenişul liniilor de metrou, suferind cu inocenţa unei insecte neputincioase, în aşteptarea înţepăturii fatale. În loc să cobor la Marksistkaia – staţia ce întretaie inelul – m-am dus până la Tretiakovskaia. Acum ştiu, atunci nu ştiam nimic.

Pământul nu mă mai asculta! (peste tot numai beton) Care-i dreapta? Care-i stânga? Nu mai mergeam eu cu metroul, ci metroul mergea cu mine. Auzeam inhibat numele următoarelor staţii, nu aveam hartă la mine şi îmi era frică şi ruşine să mă ridic de pe scaun şi să privesc indicatoarele lipite de pereţii şarpelui subteran. Riscam să mă demasc. Încă nu obtinusem acea „viză” de la miliţie. Acaparat de o prostraţie totală, transpiram abundent şi îmi blestemam zilele. Îmi era totuna! Să vină sfârşitul lumii! Prins în puhoiul de mulţime, m-am decis să cobor orice ar fi. Hazardul a făcut să ies la Prospect Mira. Acolo am îndrăznit să mă apropii de o fată şi i-am spus dezarmat – vî znaiete, ia poterealosi! Mi-am schimonosit intenţionat accentul, era încântată să mă ajute. O fi crezut că sunt vreun occidental rătăcit, impecabila mea cămaşă albastră şi pantofii negri întotdeauna excelent lustruiţi i-au accentuat presupoziţia. Atât i-am mai spus – gde ia nahajusi siceas? şi mne nada colţevaia! (adică inelul)Acolo şi eram. Am urcat la indicaţia ei într-unul din trenurile ce venea. Dar imediat, înfulecat în vintrele maşinăriei, m-a cuprins angoasa. Dacă m-a minţit? Dacă e o afurisită de kgb-istă? Şi dintr-o dată urechile mele aspiră cu nesaţ anunţul – următoarea staţie Dobrîninskaia. Da, o cunoşteam. Aici trebuie să cobor! Cele câteva minute până la „debarcare” au fost feerice, vocea feminină ce anunţa staţiile viitoare îmi apărea acum ca o arie muzicală sublimă, plină de graţie, înălţătoare, mă purta pe culmile catharsis-ului. Toate femeile aveau ochi albaştri de primăvară primordială şi buze pline à la Monica Bellucci, erau blonde, cu părul adunat în coc şi îmi zâmbeau tandru-chemător…iar eu mă simţeam bărbat.

Am coborât. De fapt, pentru a „coborî” din metrou, întotdeauna eşti invitat de arhitectura locului să urci scări sau escalatoare . Am ajuns „acasă” împăcat. M-am culcat şi am dormit fericit ca un puber…

Un articol scris de bunelul, acum ceva ani, despre satul in care s-a nascut si despre istoria locului…

Am mers acasa si, tot rasfoind albumul de poze al bunelului, am dat de niste articole, unele scrise de el, altele – de vreun jurnalist de provincie. Dincolo de limbajul de lemn, de sintagmele cliseizate, de pauperitatea modalitatilor de exprimare, ramane ceva …. Memoria Bunelului meu…

Nu pot dormi. Sunt treaz. Ma gândesc să-mi închid blogul, toată lumea are un blog, toţi sunt agăţaţi online, fiecare pretinde la vedetismul spontan al unui Pavel Turcu. Andrei Pleşu îl caracterizează pe Dan Puric ca fiind un semidoct, afirmând că nu are cultura necesară pentru a convinge în noua (im)postură pe care şi-o asumă. Scriu haotic, la întâmplare. Dicteu automat (ascult Mozart – Piano concet în A maj.). Dar dacă Puric (bun regizor) e un semidoct, cum sunt cei de teapa mea?, doar cu câteva sute de cărţi citite (lectura nu e o garanţie). Nu sunt în stare să citesc cărţi online, Liternet-ul oferă această posibilitate. Nu merge. Nu mă pot conecta, e o lectură impoderabilă, am nevoie de palpabilitatea ce rezultă din atingerea unei cărţi. Îmi plac articolele lui A.Pleşu, de pildă – Tipuri de trecere, învăţ cuvinte noi- cilibie, imund…Mi-am cumpărat Dicţionarul Universal al Limbii Române, găsisem o ofertă pe net, la un preţ mult sub cel din librării – 99 ron faţă de 145. Sunt mândru de el! Constat că e un lexicon mai performant decât Dex-ul. Nu-mi place să scriu despre politică, e inhibant. Dar dacă ţin cont de aserţiunea lui V. Havel – politica nu e murdară, murdară o fac oamenii murdarii, sunt capabil să depăşesc acest impediment, identific un debuşeu. Limba română pusă în paranteze de Marian Lupu. Nu am cum să evit subiectul, e prea generos cu spasmele mele ideologice. Compromisul, după Lupu, înseamnă – adevărul lingvsitic pliat pe realitatea politică. Ar fi o imensă greşeală să se accepte acest „compromis”, detaliul, odată fixat în constituţie, va legitima limba „moldovenească”. În acel moment unii vor pretinde înlocuirea numelui corect al limbii de pe manualele de studiu, că doar limba moldovenească e identică cu româna. Prefer în continuare o eroare flagrantă, un neadevăr lingvistic ferm, decât o bizară formulare pernicioasă, cu repercusiuni nefaste şi imprevizibile. E absurd, ilogic, insultător, să faci afirmaţia – limba moldovenească e identică cu româna. Cum poate fi identic x cu y? Româna e identică doar cu sine însăşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Cei care animă spiritele împotriva glotonimului – limba română, vor împiedicarea următorului raţionament – vorbesc limba română, deci sunt român.

Aş vrea să citesc mai mult, dar ca şi în cazul filmelor, demersul e influenţat de buna sau proasta mea dispoziţie. Nu pot citi oricum. Am privit Underground (ma gândesc să-mi transcriu impresiile), Ţarul – cu memorabila replică din final – a gde moi narod. Mă bucură colecţia mea de carte românească, cea de la Jurnalul Naţional, azi mi-am luat Eminescu, vol.44, urmează Panait Istrati, cărţi de o calitate materială (copertă cartonată, supracopertă) şi literară demne de a fi citite şi lăsate moştenire nepoţilor într-o bibliotecă-labirint. Am terminat Întoarcerea acasă a lui Bernhard Schlink, se citeşte cu poftă, lectura înaintează lesne, pagină după pagină. Aceleaşi obsesii ca în Cititorul, însă şi multe altele, vina colectivă, vina individuală, masura dreptaţii. Cum a fost posibil? Am atâtea întrebări. Am privit cele 6 episoade (Apocalypse) realizate de cei de la National Geografic, dedicate victimelor celui de-al Doilea Război Mondial. Recunosc că Hitler m-a fascinat şi m-a îngrozit în acelaşi timp, fascinaţie şi groază. Ar trebui să-mi fie ruşine?! da trebuie sa fiu sincer, cred că dacă m-aş fi născut atunci aş fi fost în tabara sa, nu în sensul ca îi aprob faptele, ci că aş fi fost o victimă certă a ideologiei promovate de el. A fost o isterie generala, e prea simplu sa spunem ca era nebun sau paranoic, sunt scene inedite in care este salutat cu entuziasm de zeci de mii de oameni. Milioane au crezut în el şi nu au fost în stare sa constientizeze că reprezintă raul. Să aruncăm antatema doar asupra lui Hitler înseamna să ne absolvim de orice vină. Cred că razboilul este de fapt recunoasterea ca răul există în noi si cateodată irumpe nemilos Cum poţi face o naţiune să te aduleze şi să te urmeze orbeşte. Milioane de oameni! Ce le-a oferit? Ce le-a promis? (azi ştim, moartea). Stramum53 ma sfătuie să caut lucrarea lui Ian Kershaw, cea mai pertinentă în acest domeniu.

Alte obsesii… Masacrul de la Katyn vs. Masacrul de la Odesa? Aş vrea să pot cuprinde cu mintea cum de a fost posibil. Nu vreau să judec şi să emit verdicte înşelatoare. Bacilul ciumei nu dispare niciodată – vorba lui Camus. Dar diabolizarea absolută a lui Adolf Hitler, aura malefica ce-i este atribuită, sunt o soluţie simplistă ce mulţumeşte pe unii şi împacă pe alţii.

Hitler, Bormann, Donitz,Goring, Goebels – soţia şi cei 6 copii „H”, Himmler, Rhomel, Hess,Ribbentrop, Raeder, Speer – cu În umbra lui Hitler…

Mi se face somn…. Mâine – Animalul Inimii– al unei proaspete „nobelese” şi poate Katyn-ul lui Andrej Wajda…nu ma grăbesc spre Avatar, îl voi privi la rece, după ce va trece valul, dacă aş putea găsi Concertul lui Radu Mihăileanu – un regizor român dând indicaţii marilor actori ruşi, cu angelica şi apetisanta „Shosanna”…

Acelasi an – 2006. Terminasem faculatea si nu ma puteam impaca cu gandul intoarcerii acasa. Fara sa vreau am citat unul din romanele lui Bernhard Schlink. Atunci, sa fac pasul inapoi, echivala cu o infrangere, cu o recunoastere a neputintei. Nu am fost un student stralucit, chiar departe de orice performanta, am invatat selectiv si ghidat doar de criterii afective. Eram constient ca nu voi fi in stare sa prind vreun loc de masterat la buget, singura solutie valabila ramanea unul la taxa. Astfel am plecat la Moscova. Fratele meu mai mare avea un prieten stabilit de ani buni acolo, a reusit sa ia legatura cu el, sa afle ca ar avea nevoie de un “podsobnik” si in cele din urma sa-mi faciliteze accesul in acea directie. A mers cu mine pana la Chisinau, am dormit o noapte la niste vagi prieteni , a fost un pic jenant, dupa care dimineata devreme m-a petrecut la gara. Am simtit ca intru in Rusia din moment ce am calcat pe scara vagonului si un individ mi-a cerut in rusa pasaportul, era mic de statura, bondoc, cu mustatile lui Stalin, avand o burta de pinguin, ochii mici si privirea suspicioasa, de parca ar fi incercat identificarea unui potential infractor. Am un aspect total inofensiv. A urcat si fratemeu , vorbeam in romana pentru ca nici unul din noi nu stapaneste rusa, am crescut cu o aversiune (nesanatoasa) fata de rusi, ajunsesem mai dimineata, trenul era inca liber, putina galagie, asa ca mai aveam timp sa sporavaim, dintr-o data ne abordeaza o “stewardesa”, o insotitoare, ne-a luat drept romani, vorbea intr-o romana perfecta, trecuta de prima varsta, sa fi avut vreo 40 de ani, blonda, cu parul cuibarit la spate intr-un coc, cu mers sigur si cu miscari de fata tanara, zglobie. Ne-am luat ramas bun. Trenul a plecat, iar eu stiam ca nu sunt pregatit sufleteste pentru o asemenea incercare, nu aveam cui sa ma plang. Acum compartimentul era plin, oameni simpli, imbracati acceptabil, care se lasasera tradati inconstient doar de gentile in patratele si pungile de plastic negre, pe care scrie sincer – Chisinau, “asistate” de un calendar rezistent inscriptionat . Primisem indicatii clare: sa pastrez biletul de tren, timp de 3 zile imi va servi pe post de viza, cand ajung la vama din Breansk, sa bifez scopul vizitei “ceastnai”, daca imi cer vreo adresa, sa raspund ferm “menea tam jdiot”. Ucrainenii s-au aratat mai vigilenti, mai multe intrebari, dar in fond prin tara lor eram doar in tranzit… Nistru , Mogilev-Podolski, o scurta oprire la Kiev, din gara caruia am zarit pe o colina niste turle aurite si o statuie uriasa. Imi placea sa stau la fereastra, racoarea imi facea bine, cu cat se lasa inserarea si cu cat „urcam” spre nord, canicula isi cenzura persistenta. Trenul a prins viteza si a intrat in padure. Padurea parea ca nu are sfarsit. Un miros cunoscut de balta imi asalta simtul olfactiv, nu era decat mlastina, innegrita, maloasa. Afara copacii erau invaluiti pana pe la jumatatea inaltimii lor de o ceata laptoasa. Mi-am adus aminte ca acolo s-a filmat “Granita”, si, din spusele mamei, in timpul celui de-al doilea razboi, partizanii sabotau traseele nemtilor. Am ajuns la Moscova, in tren nu dormisem prea mult, habar nu aveam unde e peronul, asa ca m-am lasat purtat de valul multimii, doar nu s-or duce toti aiurea. M-am descurcat. Nu ma astepta nimeni. Taximetristii imi dadeau tarcoale, zicandu-mi ca pentru 500 de ruble ma duc in orice loc din Moscova. Eram in gara Kiev. Peste vreo ora si trei sferturi, l-am recunoscut pe Ion, ne-am salutat, m-a privit cu usoara ironie, m-a intrebat daca am putut dormi, evident ca am spus adevarul, iar el m-a linistit:

– Nu-i nimic mergem direct la munca…

La Moscova am inceput sa port alt nume, am devenit Sasa, pana la urma e un hipocorism nevinovat, Ion s-a transformat in Vanea, cel de-al treilea – Gheorghe – in Grisa. Luasem pentru prima data metroul, Vanea m-a atentionat:

– Fii cu ochii in patru si invata repede sa te orientezi…

Mi- a imprumutat o harta a metroului si ma tot intreba daca pricep ceva din indicatoarele agatate de pereti. Nu pricepeam nimic. Tot ce stiam eu si acumulasem pana atunci, nu-mi servea deloc. Am ajuns direct la “obiect”, am fost prevenit prieteneste sa nu ma sperii dupa ce voi fi calcat in apartamentul aflat in plin “evroremont”. Nimic deosebit, un apartament cu o camera, restaurat abia pe jumatate. Nu luasem nici vin, nici votka, baietii asteptau ceva… am deschis geanta, am scos de acolo sticla cu miere de albini, pe care mi-a dat-o fratemeu, si cele doua carti – Madame Bovary, in franceza, si Schimbarea la fata a Romaniei, i-am anuntat ca in timpul liber am de gand sa citesc, as vrea sa vad si ceva locuri marcate de istorie, si bineinteles, adevaratul mobil al plecarii mele la Moscova – sa invat rusa.

– Daca asa spui tu…, mi-a spus mirat Vanea

– Cate ore pe zi o sa muncim? Intreb dezarmat..

– Vedem noi…

Am “stat” la Moscova 1 luna si 20 de zile, dupa vreo 2 saptamani, am reusit sa ne certam, fireste din cauza banilor, de doua ori l-am anuntat solemn, cu o voce gava, hotarata, ca maine plec. Nu am dezertat. Imi treceau prin gand tot felul de idei revansarde, sa ma duc la politie si sa-i rog sa ma deporteze inapoi in Moldova, chiar sa-i denunt si pe ei.

Prima zi de munca a trecut cu bine, am “stucaturit” un perete in baie, am tras cablurile pentru electricitate si ii ajutam cu ce puteam. Seara, Vanea a primit un telefon, daduse un anunt in ziar, deci aparuse un posibil nou “obiect”. Mi-a aruncat pe un ton grosolan, grabit:

– Hai si tu mai repede, in acea clipa am constientizat ca e suparat, ii inselasem asteptarile, imi evita privirea…dupa cateva sute de metri parcursi, a cumparat un “manunchi de banane”, mai tarziu am realizat ca ori de cate ori era bosumflat, cumpara banane…

Oboseala se instalase miseleste in trupul meu, cand sunt epuizat ma dor umerii, e o durere falsa, deviata. Credeam ca seara voi dormi in acelasi apartament cu el. Nu s-a intamplat conform proiectului schitat de mine. Grisa a ramas sa-si petreaca noaptea la “obiect”, argumentandu-si decizia:

– Nu platesc chirie ca voi, nu pierd timp pe drum, deci dorm mai mult.

Cu greu isi putea aranja salteaua jos, pe betonul proaspat turnat, era un miros umed, intepator si nu iti permiteai luxul de a lasa ferestra deschisa, ca te transformai intr-o sursa de sange pentru tantari… Erau multi tantari la Moscova….

Ion m-a instiintat ca nu pot dormi la el, nu are loc deocamdata, dar a gasit un alt loc, il “tine” de doua luni, platind deja 200 de dolari….

Metroul ramanea o nebuloasa, o realitate pe care inca nu o stapaneam…

   Noaptea trecută am visat o stea cu cinci colţuri…

    Aseară m-a sunat mama, mi-a dat o veste tristă, a murit moş Ion Şevcenco. Mi-e greu să vorbesc despre asta, întreaga mea copilărie pare a fi marcată de existenţa lui, de poveştile acestuia. El mi-a pus pentru prima dată undiţa în mână zicându-mi doar atât:     ,, fii mai şmecher decât peştele…”

    Bunul meu prieten, Andrei, îmi spune să nu fiu atît de afectat: ,, era bătrân,asta e viaţa;” mă încurajează el, cu aerul flegmatic ce îl caracterizează. Dar parcă nu e vorba doar de un bătrânel, viaţa nu poate fi atât de crudă cu cineva ce a trecut prin toate obstacolele ei cu zâmbetul pe buze; a trecut prin experienţa copilului orfan, prin foamete,prin război, prin deportări şi totuşi a rămas acelaşi, nimic nu l-a schimbat.

    Copil mic fiind, l-am întrebat cum e războiul. M-a privit trist, răspunsul a fost altul decât ceea ce eram obişnuit să văd în filme. Mi-a răspuns simplu: ,, războiul e ceva rău, când oamenii nu au ce face şi aleg să se lupte”.

    Pe piept îi atârna mereu o stea cu cinci colţuri, ceea ce îmi  întărea respectul  faţă de el. Când era în toane bune îmi permitea să mă joc cu steaua pe care niciodată nu o scotea de la piept.

    L-am întrebat cum a fost la război, câţi duşmani a omorât, ce fapte eroice a săvârşit. A zâmbit ironic, răspunsul lui a luat prin surprindere imaginaţia mea de copil.

-,, Nu am omorât pe nimeni, trăgeam pur şi simplu în aer, nu am putut să-mi asum un asemenea păcat…” Continuarea m-a zguduit, se prăbuşise întreg mitul copilăriei mele:

-,, Nu sunt un erou. Superiorii ne trimiteau orbeşte la atac, dar ce eu eram prost? Mă ascundeam mai printr-o pădurice, mai printr-un tranşeu. Chiar şi printre superiori circula deja o glumă precum că de trei ori s-a completat divizia , dar Şevcenco tot este!!!”.

    Am întrezărit în ochii lui o licărire, nu ştiu ce a însemnat acea licărire sau nu îmi mai amintesc. Tot ce ştiu e că peste cinci zile e ,, 9 mai”, un ,,9 mai” mai trist, nevictorios, fără veteranul ce a trecut prin foamete, prin război, prin deportări şi pe pieptul căruia atârna falnic o stea cu cinci colţuri…

         Fratele meu este un mic  mistificator, falsifica istoria de dragul literaturii. Nu a existat nici un Ion, ci un Petrea Sevcenco, nu purta niciodata steaua cu 5 colturi, era certaret, imbatranit, intotdeauna pus pe harta, isi alunga de acasa baba si pe ceilalti membri ai familiei, iar cel mai grav- se incapatana sa moara. Am asistat la scene grotesti, cand isi fugarea consoarta cu toporul, ea era mai sprintena. Uneori intra in “zapoi” cate o saptamana, locuia peste o casa mai la deal, avea un referen preferat, pe care il repeta pana la epuizare, haia cat putea – Averea mea! Nu avea nimic, doar saracia ii tinea de urat in fiecare zi. Baba Fingula a murit inaintea lui, s-o fi gandit ca asa e mai bine. Mos Petrea paralizase de-a binelea, ii mai duceau veciinii cate o hrinca de paine sau un pahar cu vin. S-a hotarat si mama sa-i faca o vizita, are un fin talent in a sesiza cam cat mai au de trait muribunzii, considerand ocazia oportuna, l-a intrebat despre razboi. Raspunsul lui Mos Petrea a fost peremptoriu, lipsit de orice echivoc

–         Da ce eram prost sa ma bag in fata, mai printr-o rapusoara, mai printr-un razor…

–         Superiorul ii zise : De trei ori am completat “atriadu’”, da Sevcenko tot o ramas…

          Acest text Nu este scris de mine. Nu ştiu cine l-a scris şi nici nu înteleg cum a ajuns în posesia mea. Să-l fi găsit strecurat sub uşă sau în buzunarul vreunui palton? (e iarnă, totuşi) sau sunt nişte pagini rupte dintr-un jurnal anonim?!

            Mă simt cuprins de o intensă senzaţie de nimicnicenie, de o inutilitate exacerbată, de o greaţă sartriană ( sunt un impostor, escamotez adevarul, nu am citit „Greaţa”, dar folosesc sintagma). N-ar trebui, e început de an. De fapt, nu e nici un început, e doar o continuare firească, o scurgere lentă, neîntreruptă, a vremii de afară si a celei din noi. Timpul nu poate fi fracturat, e o jonglerie absurdă să-l împărţim în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole(i), milenii. Timpul e unul – indivizibil, integru, măiestos, implacabil, nemilos, iar percepţia noastră asupra lui – e altceva – mângâierea că putem controla realitatea. Am devenit cam hirsut în ultima vreme. Pe Catia am cunoscut-o întâmplător, am intrat într-o cameră de cămin studenţesc şi cineva mi-a prezentat-o, mă prevenise că e cam urâtă şi că-mi pierd timpul. Oare ce însemna pentru el – urâtă? Pentru că îmi doream să constat contrariul, Catia mi s-a arătat drăguţă, simpatică, uşor volubilă, vorbind ca un copil ce se simte vinovat, prins asupra faptului cu pricina, zâmbind timorat cîteodată, cu o gesticulaţie gratios-molcăluţă. Mi-a plăcut. M-a surprins inteligenţa ei, vie, nu întâlnisem prea des o fată citită, am discutat vreo oră şi aveam în ea un interlocutor exigent şi foarte perspicace, mi-am dat seama ca stăpâneşte mai bine decât mine realităţile literaturii române. Contradicţia flagrantă apare atunci când o vezi întâia dată, poţi să gândeşti despre ea că e bună gospodină (iertat fie-mi cuvântul), că e harnică, ageră, adică nu afişează nici o picătură de superioritate livrescă, rămâne închisă acolo în ea – „în tăcerea propriului ei cerc”, modestă, tacută, anonimă…

Au trecut şapte luni…

Nu mi-au plăcut niciodată Duminicile, e ziua în care singurătatea, cea nefertilă, îţi intră prin toţi porii sufletului. De câte ori îi trimit mesaje, scriu numele cu „i” – Catia, deşi pronunţ la rându-mi – Catea, ea semnează întotdeuna cu „e” – Catea. Ştiu că a observat, nu mi-a spus niciodată nimic, mă intrigă nepasarea ei. Am certitudinea că nu va citi aceste rânduri…Alaltăieri am vorbit mult, nemeritat, nimerisem în ziua ei bună, mi-a recomandat, afectat, să citesc „Trei dinţi din faţă” şi „Pădurea norvegiană”, i-am promis grăbit şi umil, cu o fericire cretină, că o să le citesc. Le voi citi. După care ne-am citit poezii din Minulescu – Romanţe pentru mai târziu. Ea – mie – „Romanţa tinereţii”, eu – ei – „Romanţa noastră”, ea – mie – „Celei care pleacă”, eu – ei – „Romanţa fără muzică”. I-am lecturat şi din Ana Blandiana – „Ar trebui”, „Părinţii”. Am vorbit o oră şi 28 de minute, până mi s-a consumat creditul…

Ne este ruşine să recunoaştem că suntem mediocri, ar trebui să posedăm nişte criterii mai clare în a delimita mediocritatea, normalitatea, talentul, geniul. Azi orice fotbalist, mai acătării înfipt în „sandale”, e genial, mai toţi actorii sunt geniali, aproape toate show-urile televizate (ieftine comicării) sunt de o „genialitate demenţială”. În concluzie, suntem cu toţii geniali! Ce ne mai pricem să golim cuvintele de  sensuri, ca pe nişte pahare de pe masa unor alcoolici cu burţile secate. Aurea mediocritas? Majoritatea raspunde – mediocritatea e de aur! Şi consimt liniştiţi. Calea de mijloc e de aur! – „Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa, nici invers, ci să ne situăm între amundouă, trăindu-le alternativ, să fim în amundouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amundouă.”(p.227) Etimologia unor cuvinte e, uneori, entuziasmantă: păgân, ştrengar, muncă, a învăţa. Ce sensuri primare au ascuns aceste cuvinte odata? Am în faţa ochilor un pasaj din H. Hesse (Jocul cu mărgelele de sticlă, tradus iniţial – Jocul perlelor de sticlă) – revelator, convingător…

            „Pe drumul lung de la peşte, pasăre şi maimuţă până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm să devenim oameni şi zei, noi cei „normali” ne-am împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost dintotdeauna conservatori, preferând zonele sănătăţii şi al lucrului verificat. Unei sopârle normale nu i-ar fi trecut niciodată prin minte  să încerce să zboare. O maimută normală nu s-ar fi gândit nicicând să-şi părăsească adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul din rândul maimuţelor normale. Normalii sunt, după părerea mea meniţi să păstreze forma existentă, un mod de viaţă, o rasă, o specie, s-o protejeze şi întărească pentru a se asigura pe ei înşişi. Fantaştii, în schimb nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal de uscat, iar maimuţa – om.”

            Orice text îl scriu mai întâi în cap, câteva zile, îl „obosesc” intermitent acolo, ocrotindu-l de intemperiile nefaste ale cotidianului, când iau pixul în mână – totul se volatilizează dintr-un reflex malign. Cuvintele fug de mine, ciuma le alungă…Proscrişii sunt taciturni…Uneori sunt şi versatil, îmi displace. Aş cumpăra cuvinte, dacă ar fi de vânzare, asemenea poetului imaginat de Angelopoulos. Da, sunt un mediocru, dar în sens nobil, aşijderea unui „brav copil răsfăţat al vieţii”.

                                   Necunoscuta care se vindea

                                   De data asta, nu mai era Ea

                                   Era doar vechea fotografie

                                   Pe care mi-o dăduse-numai mie!

                                   Şi-acum,

                                   Cred c-aţi ghicit cine era

                                   Necunoscuta care se vindea

                                   Era chiar tinereţea mea…

Catia are ochii verzi şi uşor apropiaţi, acest detaliu mi s-a părut semnificativ, dar în cele din urmă verdeaţa conteaza, apropierea mai puţin. E de pe malul Nistrului, eu sunt de pe cel al Prutului. „Nistru trece prin grădina mea” mi-a repetat nonşalant de câteva ori şi „sunt o bună înotătoare”, dar „asta-i partea a doua” – o replică la care recurge frecvent, un tic verbal, această a „doua parte” niciodată nu este dezvăluită, rămâne în penumbra vorbelor. Catia e iluzoria „Rusoiaca”, eu un „Ragaiac”  rătăcit şi deconcertat, căci am privit spre alte zări, într-o direcţie iremediabil opusă, spre Prut. Daca Freud ar fi in viaţă, mi-ar face plăcere să-l servesc cu un ceai şi să-i strecor câteva întrebări, ce mă frământă pe mine şi nu-i  pot găsi o explicaţie logică şi imediată. De ce un lucru mult râvnit, odată însuşit, nu te mai bucură? De ce orice realizare înfăptuită îţi anchilozează bucuria? De ce când sunt aici vreau acasă şi viceversa? Paradisul pierdut…

          Când eram mic îmi plăcea să mă joc, panoplia noastră de jocuri înregistra –

„de-ampuşcata”,  bineînţeles ne împărţeam în ruşi şi nemţi/fascişti/friţi, făceam rolurile pe rând ca nu cumva să se simtă vreun „ostaş” nedreptăţit că i se bagă pe gât, prea des, o identitate nedorită, aveam şi arme corespunzătoare, nu întâmpinai prea mari dificultăţi să găseşti o „creangă cu mânere” sau un „pistol rădăcină”. Ce era frumos în jocul nostru?! Nimeni nu murea niciodată! Tot să-l joci!

„baba-oarba” – îmi plăcea şi acesta, da nu ştiu cum se face că mergea mai bine jucat cu fete. Jucat doar de băieţi nu avea farmec. Un pic din chiuitul strident al fetelor antrena mai multă emulaţie. Apăreau şi rivalităţi. Oricum, pe atunci fetele erau nimfete – unde e Nabokov sa ma audă?

„znamia” – ca să-l practici se cerea imperios o participare mai numeroasă, o prezenţă consistentă. Era un joc mai mult oficial, organizat cu diverse ocazii, jucat de noi era interesant. Ingheţatul şi dezghţatul, furatul „znamiei”(un tricou sau o cămaşă) ofereau suficiente ocazii de amuzament şi de încurcătură dorită.

Mai aveam un joc, nu era un joc propriu-zis, un vecin, Badea Valera, ne facea zmeie – hârtie, stuf, noi ne ocupam cu pictatul şi cu şparlitul „mosoricei” – aţa de cusut. Acea bucurie gâlgâitoare, la vederea înălţării zmeului – proiecţia visului nostru, era fascinantă. Nu am mai retrăit-o de atunci.

            Suntem niste „maguste imperfecte” păcălind realitatea, bufonii propriilor iluzii…

            Simt o „oboseala gelatinoasă”….istoria e un palimpsest…învingătorii au întotdeauna dreptate, infrînţii sunt întotdeauna vinovaţi. Cine re-scrie istoria? În anii 90, istoria care ni se preda în şcoală, constat acum, se soldează cu urmări la fel de păguboase. Istoricii, în încercarea lor exagerată de a  reconstitui adevărul, nu au făcut decât să cadă în cealălaltă extremă – a idealizării, a fetişizării continue, a mistificării până la urmă, peste tot interpretări maniheiste, dicursuri panegirice, pavoazate cu false afirmaţii şi gongorisme ineficace. După ei,  poporul român era viteaz, curajos, puternic, incoruptibil, şi doar rareori se năştea câte un tradător care în cele din urmă era prins şi aspru pedepsit pentru nelegiuirea înfăptuită. Ba am apărat poarta creştinătăţii, ba i-am zdrobit pe turci pe unde i-am apucat, ciudat doar că turcestile cronici ori nu înregistrează deloc aceste „evenimete” ori nu le acordă vreo semnificaţie deosebită. Poate că ar trebui să ne reevaluăm istoria şi din prisma „duşmanilor seculari”…

„Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric…”

             Am avut parte de o campanie electorala zgomotoasa, tumultoasa, mustind de promisiuni, de amenintari si vorbe grele, aruncate cu o usurinta pur romaneasca. Un exemplu de cum nu trebuie sa fie o campanie electorala ! Totusi, incrancenarea taberelor participante, jocul de-a exit poll-ul, participarea masiva la vot (spun unii – 58%) confera acestor alegeri o anumita unicitate. Personal, eram aproape sigur ca Traian Basescu va pierde, nu am pus mare pret pe sondajul INSOMAR-ului, 8% in favoarea lui Geoana era, parca, prea mult, dar un 52% la 48% tot as fi crezut. N-a fost sa fie !

          Dezbaterea finala, dintre cei doi candidati, am ascultat-o la radio, fiind lipsit de imaginea « spectacolului », l-am dat castigator la limita pe T.Basescu. Dupa ce am privit acel « fight club » pe un portal de stiri, senzatia ca Base l-a invins clar s-a accentuat, prestatia lui Geoana a fost jenanta, ca a unui elev silitor prins cu lectiile neinvatate, zapacit, slab, fals, incercand sa  ascunda  aceste neajunsuri sub masca diplomatiei politice si a marei reconcilieri nationale. Nu i-a reusit, avand aproape toata presa de partea sa  – TVR, Realitatea, Antena3. Romanul, vazandu-l pe T.Basescu ba la OTV, ba la Etno, ba la B1, se intreba cum de presedintele tarii a ajuns sa fie marginalizat intr-un asemenea hal, parea o victima sigura. Linsajul mediatic, « monstruoasa coalitie », toate impotriva unui singur om, nu l-au putut infrange. De ce ? Pentru ca, in ochii electoratului, Traian Basescu a aparut in postura unei victime, a unui marginalizat si a unui haituit, impotriva caruia trag toti politicienii din dreapta cea mai liberala pana’n stanga cea mai sociala.

         Am urmarit cu atentie articolele lui CTP, A.Plesu, I.Cristoiu, in special cel din urma il dadea sigur perdant pe Basescu, invocand exemplul – I.C.Voda, ca dupa alegeri sa se lanseze in explicatii si paralele minutioase, menite sa justifice aceasta surprinzatoare victorie. Cineva spunea ca aceasta campanie electorala poate fi rezumata la topaiala de trei secunde a lui Mircea Geoana. Dansul stia rezultatele exit poll-ului, de ce s-a bucurat atat de sincer-nevinovat ? a multumit tuturor, ca un castigator la gala premiilor Grammy, l-a felicitat pe Crin, spunandu-i ca este in primul rand victoria sa (acum sa intelegem ca e in primul rand infranagerea lui Crin) a invocat divinitatea, si-a pupat copilul, sotia scapa o lacrima prezidentiabila, in timp ce Becali, ca un arhanghel dezaripat, si-o stergea, suvoaie de flori curgeau inspre cei ce au eludat infima diferenta a sondajelor, ticluite tot de ei…

         M-am culcat  usor  dezamagit, dezabuzat de implacabila realitate,  cu un incapatanat regret ca Base si-a luat-o, la mustata, acum imi doream ca sondajul Insomar-ului (cel cu o saptamana inainte) sa fi fost unul real. Macar sa pierzi clar, ca sa nu-ti para rau ! Dimineata, a doua zi, imi suna telefonul, Mihai (liberal convins, a votat cu Base pe la 19.30, numai sa nu iasa comunistii lui Iliescu) imi spune cu o vadita emotie in glas – a castigat Basescu ! Mai sa fie ! M-am culcat cu un presedinte si ma trezesc cu altul ! Ca apoi sa aflu ca diaspora a puncat decisiv, ca basarabenii au votat in proportie de 95% cu Basescu si ca PSD-ul contesta alegerile, adicatelea s-a produs o incomensurabila frauda electorala.

         CTP scrie bine, transant, aproape « chirurgical », a mers si dansul la vot ca tot romanul, am dedus pentru cine si-a dat votul. In ultimul sau articol, de dinaintea alegerilor, recunoaste victoria lui Base din lupta televizata, dar parca are o simpatie ascunsa, o compasiune taraganata fata de sacrificatul Geoana. Fraza de final il tradeaza pe CTP –«  ori esti om, ori o hiena …(referire clara la Base) . Eu merg la vot ! » A.Plesu explica si dansul (postelectoral) de ce l-a ales pe « marinar ». In esenta – prefera un om cu o inteligenta vie, decat o marioneta politic-trucata. M.Cartarescu si H.R. Patapievici isi justifica alegerile facute, apeland cam la aceeasi argumentatie.

         Citeam pe un forum : « Nu voiam sa merg la vot, m-am saturat de Base, dar voi, Realitatea, Antena3 – Gadea, Stan, Ciutacu, Ciuvica,  voi m-ati convins sa o fac, sa-mi iau buletinul si la, aproape, 20.00, sa intru in cabina de vot si sa ard o stampila fierbinte pe sigla PD-L-ului ! »

         Ciutacu face si afirmatii mai belicoase : « sa mai aud pe unul ca imi vorbeste de romanii de la Chisinau, ca il scuip ! »

        Fiind basarabean, incerc aici o explicitare a votului basarabean, din ce considerente basarabenii si-au reconfirmat presedintele :

                          1. Primul presedinte roman care nu s-a sfiit sa-i numeasca deschis « romani » pe locuitorii R.Moldova. (va amintiti – cele 3-4 milioane de romani)

                        2. In mandatul dansului a fost deblocat procesul de acordare a cetateniei romane si chiar a inceput sa functioneze bine.

                         3. Aditudinea presedintelui Romaniei, de dupa 7 aprilie.

                          4. Impactul declaratiilor pe parcursul celor 5 ani de mandat, cu privire la romanii basarabeni (nu e vorba de populism ieftin sau de o derizorie propaganda ideologica).

                          5. Interesul acordat studentilor basarabeni veniti la facultatile din Romania.

          O intamplare semnificativa : Eram stransi acasa, 2006, sfarsit de decembrie, ca de obicei ciocneam simbolic un pahar de sampanie cu o ora mai devreme, odata cu rusii, dupa care asteptam ora 12 pe TVR1. Iese Basescu pe scena, se bucura inca de o simpatie consistenta, isi incepe discursul, iar noi asteptam, intreaga familie, oare de noi, basarabenii, va zice ceva ? A multumit tuturor romanilor, a facut urari care mai de care si deodata si-a adus aminte…parca uitase ceva…da, de romanii basarabeni, de cele 4 milioane de dincolo, care tot vor in UE, care tot vor acasa…Am rasuflat toti odata usurati, incordarea ne-a parasit, o usoara tristete ne-a invaluit inaltul fruntilor, noi mai avem de asteptat…dar UE e la Prut, in care, daca vreau, ma si pot scalda…De asta l-am votat pe Basescu, ne-a redat speranta…sau cel putin ne mintim cu aceasta idee…

            Traian Basescu a reusit sa convinga o parte insemnata a votantilor ca el est presedinte jucator si nu un presedinte jucarie. V-a placut azi noapte la Vantu ? intrebarea care i-a provocat un KO tehnic lui Geoana – o sursa inepuizabila de de glume – seara presedinte, dimineata prostanac !, gluma din 2 cuvinte – Geoana, presedinte ! Se zvoneste ca nu mai exista bancuri cu Bula…

            Si acum sensurile unui cuvant (mogul), atat de utilizat in ultima vreme…

1. persoana care face parte din dinastia mongola care a cucerit India in sec. XVI-lea.

2. (fig). persoana importanta, in industrie, finante, presa, cu puteri discretionare; magnat.

            Draga cetitoriule, am scrisu si io asa cum am crezutu de cuviinta, cum s-au intamplatu faptele in memlechetul nostru…

p.s intre timp Base a si inceput sa ma dezamageasca, degeaba s-a mai pocait «  unii mi-ati dat incredere, altii mi-ati dat o lectie »…

 Un text scris de FRATICA, l-am citit, mi-a placut, de o inocenta adolescentina, parca m-as fi delectat cu un fragment din Ilf si Petrov…

   Pe V l-am cunoscut acum vreo trei ani, pe atunci eram clasa a X-a, iar el  anul trei la Colegiul Teologic.Pană atunci nu credeam că pot exista oameni cu un asemenea farmec; pe el îl reprezenta întru totul dictonul  ,, timp de cinci minute te ajută farmecul,dar mai departe ar fi bine să ştii ceva”, însă culmea, el mai şi ştia ceva.

  De la început m-a frapat profilul său; seminarist în an superior, căruia ,,muzele” şi ,,licoarea bahica” nu păreau a-i fi deloc străine. Însa pe lângă această nebunie frumoasă, mai avea ceva, ceva ce multora le lipseşte, ceva greu de definit, probabil bunul simţ sau genul acesta de valori, ce în ochii noştri nu mai sunt ,,cool”, ,,funny”.

  Prima noastră întalnire a avut un caracter comic.Totul s-a redus la o cutie de bomboane.El, ,,fin negociator”, era dispus să mă ajute să găsesc un loc in cămin, aproape dezinteresat, aşa ca între colegi, doar  pentru o cutie de bomboane. Nici eu nu sunt chiar un novice, adulmec de la o poştă când cineva încearcă sa mă ,,ajute”.Până la urmă totul s-a rezolvat bine pentru amândoi; am obţinut locul în cămin, iar el tot respectul meu, bineînţeles fără bomboane.

 Viaţa de cămin m-a ajutat să îl cunosc mai bine…De aici începe adevărata  poveste… Cu el  m-am pornit la şcoală şi am ajuns la mare…De la el am învăţat cele mai complícate, cât şi cele mai simple lucruri. El m-a învăţat că important nu e ce găteşti, ci cum găteşti. El m-a învăţat că şi atunci când nu eşti foarte bun într-un domeniu trebuie sa faci acel ceva cu plăcere şi dezinvoltură şi ceilalţi te vor respecta pentru aceasta.

  În dimineaţa zilei în care trebuia să se prezinte la poliţie, având citaţie, el nu a făcut decât să se trezească,să caşte, să zică simplu şi inofensiv: ,,dacă le trebuieşte, o să mă găsească ei” şi să se culce înapoi.

  Încă din iarnă a inceput să ,,turuie” că lui îi va pica la examenul de BAC,  la română oral, subiectul – Alexandru Lăpuşneanu. A fost singurul subiect pe care l-a învăţat şi nici măcar pe acesta nu-l ştia bine, dar intuiţia nu l-a trădat.

  Uneori îl credeam fraier când vedeam că pentru a stinge lumina nu folosea întrerupătorul, ci un papuc sau când ,,încurca” licoarea bahică cu apa. Însă  în momentul în care, fiind imobilizat pe un pat de spital, am aflat că a dat buzna într-o bancă şi practic a forţat un funcţionar să expedieze un fax, am realizat că am avut alături un prieten adevărat ,nebunatic, dar de o nebunie frumoasă. Mă gândesc că dacă am avea cu toţii un pic din ,,nebunia” lui, din dragostea lui de a trăi clipa, cu siguranţă am fi mult  mai fericiţi.

  Ne mai întâlnim şi astăzi, ne întâlnim rar, eu am 20 de ani,el 22, dar totul este la fel… continuă să mă înveţe un singur lucru…

Pentru cine nu stie cum arata Basarabia in ziua de azi si nu are nici cea mai vaga inchipuire despre imaginea in asamblu pe care i-ar putea-o oferi simpla calatorie in aceasta provincie, virtualul contact vizual pe care l-ar stabili, nu fara oarecare dificultati, cu siguranta i-ar provoca frisoane si in cele din urma o implacabila dezamagire… Il am in vedere aici pe Romanul din Tara, curios sa vada cu propriii ochi ce s-a mai ales din „acest mirific colt de rai”, in ce limba mai sporavaiesc bastinasii, mai au acestia din urma memorie? Basarabia musteste de simboluri sovietice si in acelasi timp antiromanesti. Daca veti trece vama prin punctul de frontiera Galati-Giurgiulesti, nici dupa vreo 800 de metri parcursi in interiourul prosperei noastre republici, veti da cu nasul chiar in teava tunului, amplasat la marginea satului, stand tantos, veghind cu demnitate la statalitatea tarisoarei noastre – un simbol derizoriu! Fiecare astfel de arma e cocotata pe un postament, pe care de obicei cineva a calchiat din rusa vreun citat sau vreo expresie, asa ca sa nu va mire daca din textul cu pricina vor lipsi verbele sau ordinea partilor de vorbire va fi cu totul una extraterestra! Urmatoarea tinta e orasul Cahul (prefer sa-i spun targ), aici gama de armament pusa la dispozitia vizuala a locuitorilor e una aproape completa – un tun, un tanc, un avion! Atractia turistica a orasului Cahul! Intreaga istorie de vreo 600-700 de ani a fost eclipsata/stearsa de maretia acestor simboluri. Detaliul cel mai important e urmatorul – toate aceste defuncte urme istorice stau cu teava/botul spre Romania, indicandu-i subtil privitorului de unde vine dusmanul!

Ma intristeaza faptul ca tinerii casatoriti au initiat (si mostenit probabil) ritualul de a se poza, in cea mai importanta zi din viata lor, in fata/pe/sub/langa aceste grotesti reminiscente sovietice! Omagiindu-le, de fapt! Cu toate ca parerea mea despre acest subiect a devenit una explicita, eu nu sunt adeptul inlaturarii, distrugerii monumentelor in cauza si explic de ce. Am impresia ca odata neutralizate s-ar pierde ceva, ar adormi veghea noastra (nu in sesul ca aceste simboluri s-au incarcat de o valoare), pur si simplu am uita ca ele au mai existat si ca au fost amplasate acolo, am pierde motivatia celor care le-au infipt pe meleagurile noastre, ne-am pierde memoria. Sa ramana unde stau, pentru ca noi si cei ce urmeaza sa intelegem cum au incercat altii sa ne falsifice istoria, sa ne mistifice trecutul, sa ramana ca niste monumente ale RUSINII! Iata de ce sunt impotriva demolarii lor! Unele din ele, care stau in locuri cheie,  sa fie amplaste la periferia orasului, dar nu distruse. Sa reabilitam generatiile viitoare cu Armele lor! Iar daca cineva vrea sa construiasca monumente demne de istoria acestui neam, si care sa ne aseze in albia firescului, are toata libertatea, dar simbolurile sovietice nu trebuie sfarmate, ele sunt dovezi vii, mostre perverse, exemple de ASA NU, cu ajutorul carora Cineva a incercat sa ne modifice gena identitara…

***Eram mic, mergeam in clasa intai, devenisem octombrel (90′ in plina avant al miscarii nationale, aceste practici inca nu disparusera, abia in 91′ Moldova si-a proclamat independenta, cu voie de la militie), purtam uniforma si insigna (znaciok – tradus mot a mot – semnulet) cu gravura lui Lenin, da ma uitam cu sfasietoare dorinta la cei mai mari, ajunsi de acum pioneri, ce n-as fi dat sa am si eu o cravata rosie ca a lor, care, legata altfel,  te transforma intr-un cowboy curajos, as fi cucerit orice fata, alergand pe afara, cu acea creasta rosie,  umflata in vant. Da a venit Independenta si mi-a omorat Visul, atat de mult mi-am dorit sa port o cravata rosie, da te poti pune cu tavalugul istoriei, aveam sase ani, nu intelegeam mare lucru, tin minte ca mama, intr-o zi, mi-a spus mirata: e revolutie la romani, l-au dat jos pe Ceausescu (asta se intmplase cu veun an mai inainte). N-am mai apucat sa ma mandresc cu cravata mea. Dintr-o data nimeni nu mai purta insigna, nimeni nu mai purta cravata si prin 91′ toti elevii scolii am primit acordul directorului sa facem tandari monumetul lui Lenin, care an de an, cu diferite ocazii – 9mai, 7 octombrie, 25 februarie, era scaldat de flori. Baietii mai mari l-au dat jos de pe postament, l-au scos afara din scoala, prinsi de o emotie trepidanta am incins un fotbal adolescentin, avand ca balon, capul de gips al lui Lenin, dupa fiecare lovitura incasata capul (pardon, balonul) se facea tot mai mic, lasa doar mici si inutile bucati in urma, pana cand nu a mai ramas nimic din el, iar pe noi ne-a invaluit o rusine nedeclarata, parca pana ieri il priveam cu admiratie si ii dadeam flori, ne incerca un usor regret. Ceva disparuse si ca sa-l parafrazez pe Vasile Ernu, ma durea acea pierdere, da nu puteam identifica obiectul pierderii…

Prin 2000, trimis de mama sa caut niste borcane prin pod, descoper o minunatie de cravata, acelasi ros aprins, doar ca putin mancata de molii, am coborat emotionat, i-am dus mamei borcanele si m-am strecurat in casa, in fata oglinzii, mi-am intins gatul, mi-am legat cravata si m-am reabilitat in fata istoriei. Visul meu se implinise!

Daca am sti ce se ascunde in spatele faptelor mari, cate din ele ne-ar mai inspira admiratie, respect si vorbe de lauda? Nu poti avea acces la tenebrele ascunse ale individului, decat fortandu-l sa se destainuie. Daca am cunoaste adevaratele motive, am arunca intreg oprobriul asupra impostorului! Azi am invatat cateva cuvinte noi, e bogata limba romana: siaj, clivaj, lest, soporifc, bricolaj; acum urmeaza sa le intrebuintez cu dibacie in frazele ce vor curge mai departe, sper sa-mi iasa…. unele din aceste cuvinte sunt mai usor de folosit cu sensul lor figurat, voi fi pus la adapost de orice inconvenient, asadar..

Siajul vaporului sau al navei, da de ce nu si al vietii, al ratacitului/ratacitorului – un siaj existential…

Basarabia zace de ceva vreme intr-un clivaj psihologic, nu o ia nimic, nu s-a lasat prostita nici de realismul socialist, nici de democratie, e imuna la orice medicatie, doar prostia o tine in viata, marca definitorie…Mostenirea sovietica nu reprezinta pentru noi un lest (incarcatura ce asigura mentinerea echilibrului), ci un lest (lucru nefolositor) care ne ancoreaza intr-un trecut falsificat, lipsit de memorie. Atat de bine au stiut sovieticii sa mistifice adevarul,  asa incat generatiilor 70′ -80′ li s-a interpus o cortina impenetrabila, nimic despre anii 50′-60’… Dar basarabenii sunt imuni… la tot… doar propria prostie ii mai scapa de neantizare..

Stai ca mai am: soporific si bricolaj…

Atitudinea soporifica, de care Basarabia musteste pana in ultimul nucleu din mijlocul maduvei,  poate fi usor explicata ( e prima replica ce mi-a venit in cap) Daca aceasta provincie ar fi un organism biologic, viu, asa ca un animal, treburile ar deveni simpliste: o operatie – unde vreti voi, pe creier, pe cord, la ficat si extirpam raul! Da nu e asa! Deloc!

Ceea ce face acum AIE, noua putere de la Chisinau, nu e decat un bricolaj, mai multe actiuni marunte, neputincioase in fond, ceva pe deasupra, exact ca la moldoveni, vorba aia – ca la noi la nimenea! Iaca’sa!

Vals! Vals! Vals!

Ieri mi-am dat juramantul de credinta fata de Romania si astfel in mod oficial am devenit cetatean roman. Sunt sincer cu mine si imi spun ca nu speram sa se intample atat de repede, tinand cont de lentoarea cu care se desfasoara orice activitate in TARA MEA! Stiam ca juramantul fusese programat in data de 15/10/2009 la ora 16.15, in incinta Institutului Magistraturii, mi-am facut planurile cu ceva timp inainte, asa ca sa-mi iasa potriveala. Mi-am pus telefonul sa sune la ora 7 dimineata, pentru ca la 8.15 aveam autobuzul spre Bucuresti si, in aceasta importanta zi, am constatat ca alarma telefonului meu e defecta, nu m-a mai trezit ea, ci am facut ochi eu singur… la 7.42. Nu am banuit vreodata ca ma pot barbieri intr-un minut, si cu apa rece! Cu o mana sa-mi inchei nasturii de la camasa, cu alta sa-mi imbrac ciorapii, si cu gandul ca de data asta, neaparat, voi avea nevoie de taxi… pana la autogara. Asa si a fost! Incaltasem pantofii noi, ca doar alergam la juramant si vreau sa va zic ca eu chiar alergam, cu geanta pe umar, dupa vreo 20 de pasi pantofii mei noi au si inceput a ma roade, cu prisosinta la stangul, aducandu-mi aminte ca mi se mai intamplase intr-o zi sa nu-mi „sune ceasul”, dar atunci nu aveam de dat nimanui nimic, nici macar un juramant, si am trecut faptul cu vederea, probabil, mi-am zis eu atunci, uitasem sa „pun” alarma. Ei, uite ca nu uitasem eu, ci ea, sa se mai declanseze, de data asta, insa am inteles, alarma telefonului meu avea ceva impotriva jurmantului! Oricum, nu e bine sa juri! E pacat!

Alergam si imi era rusine, inainte de a inchide usa in urma mea, am vrut, cu toata FIINTA, sa-i ard una telefonului de perete, da mai aveam nevoie de el in ziua cu pricina. Dupa vreo 5 minute de alergat, am gasit in statie un singur taxi, zgribulit, stropit de namol, nu am mai intrebat daca e liber sau ceva ce se obisnuieste, am sarit in el si, abia suierand ca o locomotiva, i-am zis : La gara! Ca naiba! Multe drumuri in reparatie, trafic aglomerat; am avut insa sansa sa dau peste un taximetrist mai indraznet si dupa cateva depasiri neomenesti, slalomuri de pe o banda pe alta, am ajuns la gara. Cursa a facut 9.8, i-am dat 15, s-au aprins doua luminite in ochii lui si amandoi am fost fericiti. La 8 si 15 saream in gura autobuzului, gasindu-mi un loc ferit si la adapost.

Imi place atat de mult sa merg pe strada si sa intalnesc oameni pe care sa-i recunosc ca sunt basarabeni, sunt atatea indicii, ochii in special nu mint, privirea basarabeanului/basarabencei are ceva trist, o urma de regret, o usoara neimplinire, citesc aceste semne, nu stiu de unde izvorasc si ce anume le genereaza, dar stau acolo neclintite, ca niste marci concrete ale unei vieti traite in nesiguranta…

Ne-am strans la poarta Institutului in jur de 300 de proaspeti/viitori cetateni, am adus cu noi zgomotul, graiul moldovenesc, rusa, unii imbracati la patru ace (prea putini), majoritatea la intamplare si cativa cu acele sacose negre (inconfundabile), avand imprimata stema orasului Chisinau si bineinteles calendarul… sa stie omu’ in ce zi e…. mai ales ca e toamna…sacose de o trainicie eroica, ai putea cara cu ele si nisip, o caldare cu siguranta cedeaza mai repede…

Am intrat inauntru (am fost chemati pe la 16.30 si preintampinati sa intram in sir indian, unul dupa altul), intr-un amfiteatru, cu balcon, am fost intrebati daca pozele pe care le avem la noi sunt taiate de acasa, in acel moment am simtit ca ma ia cu furnicaturi, pare-se ca nu eram singurul, ni s-au dat niste foarfece si s-au pus moldovenii pe treaba, dintr-o data 300 de moldoveni stransi intr-un amfiteatru ca sa jure si ei pe ceva,( oare la ce s-or fi gandit ceilalti cand repetau cuvintele juramantului, eu unul incercam sa ma …. emotionez.., da’ nu-mi reusea, nu stiu de ce..) au inceput sa-si soptesca : auzi bai, hai cand termini, da-mi si mie…foarfecul, cred ca asta a fost cel mai emotionant moment, pentru ca atunci fiecare se gandea ca daca nu o sa aiba fotografia bine croita, sa nu se vada marginea alba, „consulul” ii va arunca o privire cu subintelesuri, ranjindu-i printre dinti: nu ti-ai taiat fotografia, nu primesti cetatenia..

Am vazut tot felul de foarfece: fine, de dama; micut-arcuite la capat, de toate culorile si marimile, treceau de la om la om cu iuteala, pana cand toti au terminat si au rasuflat usurati. A urmat juramantul, nici 30 de secunde, unul comun, imi aduc aminte doar sfarsitul: jur sa respect legile si constitutia Romaniei! Dupa care am fost strigati cate unul, nu stiu dupa ce criterii, in nici un caz dupa ordinea alfabetica, am avut norocul sa scap printre primii, imi doream sa ies cat mai repede si sa ma plimb pe B-dul Elisabeta, impreuna cu fratele meu, Dan. Si sa caut libraria Mihai Eminescu, acolo unde cu cateva zile mai inainte, Constantin Cheianu isi lansase cartea „Sex&Perestroika”, am gasit-o la subsolul librariei (de fapt, partea cea mai importanta a acesteia), am scos din buzunar 24 de ron, am platit cu bucuria celui ce a gasit ceva important si am plecat, insa basarabenitatea mea m-a urmarit incontinuu, am iesit din librarie, cu fratemeu, cu geanta pe care o incuiasem la intrare intr-un mic „cufaras”, cu cartea pe care o asezasem in geanta si bineinteles cu … cheia de la „minigarderoba” pe care am uitat sa o mai implant in broasca…

Cu cateva clipe inainte de inceperea juramantului, un secretar (o ea) de stat ne-a tinut un scurt discurs, agreabil, inteligent, simplu in acelasi timp, avand speranta ca cererea noastra, de a obtine cetatenia, vine dintr-un imbold sincer, dintr-o pornire fireasca de a repara o eroare istorica… oare cati din cei prezenti acolo se integrau in schema coagulata de cuvintele acesteia…putini. A urmat o alta doamna, care in decursul catorva interventii a reusit performanta sa mai stalceasca limba romana, prin cateva dezacorduri .. la moda, chiar in incinta amfiteatrului…

va urma…

Creierul meu este atacat/mangaiat zilnic de tot felul de sunete, zgomote, muzici, melodii , in general de sonoritati amestecate la intamplare, haotic…Cateodata retin replici care mai apoi imi iscodesc simturile, imi pun la incercare integritatea, taria, certitudinilor mele. Azi, citind referintele critice ale romanului Nunta in cer, am ramas cu urmatoarea replica, careia incerc sa-i respir intelesul – imi placea sa ma scufund in memoria orasului- e vorba de Bucurestiul anilor 50, asiduu sovietizat, dar care nu-si putea ascunde intru totul semnele, indiciile capatate in interbelic; un ochi melancolic, cu un bun exercitiu al privirii era in stare sa le readuca la viata, sa le intoarca forma de altadata.

 Literatura este o minciuna, iar acest fapt e un mare adevar! Iata paradoxul literaturii, aici stau cuibarite farmecul, atractia ei. Ma gandesc uneori ca individul care a ars Biblioteca din Alexandria nu a fost in nici un caz un netot, un ignorant sau un idiot, cu siguranta a fost un nefericit, numai un om napastuit, chinuit de ganduri arzatoarea a fost in stare sa arda memoria umanitatii. Probabil avea un mare pacat pe suflet, nu s-a exorcizat pe sine insusi, ci s-a hotarat sa stearga semnele. Cum ar fi aratat azi umanitatea daca Biblioteca ar fi ramas in viata? Nimeni nu stie… putem insa imagina cateva raspunsuri iluzorii…. am fi fost un pic mai intelepti si poate am fi evitat ororile secolului 20 si nu numai..

Herta Muller a primit anul acesta premiul Nobel pentru literatura, faptul ar trece neobservat daca autoarea n-ar  avea radacini romanesti si un trecut care o mai leaga inca de Romania ceausista…

Nu am chef sa scriu nimic despre politica, despre AIE, despre istoria romanilor sau articolul 13 din subreda constitutie a Republicii Moldova…

Exista ziare, in Romania, Adevarul, Jurnalul National, care sustin o campanie de culturalizare a maselor, prin tiparirea si distribuirea in acelasi timp cu ziarul a unor opere din Literatura universala (Adevarul) si nationala (Jurnalul). In special sunt incantat de actiunea celor de la Jurnalul, care incearca sa recupereze ce e mai valoros din literatura romana si sa ne spuna cine suntem…

O sa incep Lorelei…

A venit/ a venit toamna/ acopera-mi inima cu ceva/ cu umbra unui copac/ sau mai bine/ cu umbra ta…
azi dimineata am simtit cu adevarat ca ea a venit, Toamna, aerul racoros, cu parfum de frunze pe jumatate uscate, mi-a intrat in nari, imi place aceasta tranzitie, de la un anotimp la altul, iar orice anotimp e inainte de toate miros, acest simt e cel mai rascolitor, te ajuta sa regasesti memoria un franturi evenimentiale, sa o reconstitui atat cat se poate…

Citesc „Macel in Georgia”, cartea lui Dumitru Crudu, chiar daca autorul a pus foarte mult sex in ea, cred ca romanul cinsteste literatura, dincolo de acest aspect ramane arta de a scrie un roman cu vreo 5 voci narative, romanul e fantast, oniric, kafkian, ireal si totusi atat de necrutator infipt in realitate…

acum ascult Leonard Cohen – A thousand kisses deep 🙂

maine plec acasa, in fantasmagorica mea Basarabie, unde incep sa se mearga lucrurile catinel-catinel, a fost abolit regimul de vize impus Romaniei, asa ca veniti si prin Basarabia

Basarabia
cuvant cu patru a
pe zarile istoriei
ca o biserica cu patru turle albe
careia nu stiu cine
i-a furat CLOPOTUL…

Am redobandit cetatenia romana, eu si fratele meu, asteptarea a luat sfarsit, dar, de acum incolo, intervine o altfel de asteptare, mai grea, mai apasatoare, mai responsabila. Daca pana acum imi puteam justifica neimplinirile prin faptul ca nu detineam cetatenia romana, din acest moment nu mai am unde sa ma ascund!

August a trecut, pentru mine orice luna sfarseste dupa 20… Nu am reusit niciodata sa gasesc rostul acestei luni, nu am fost in stare s-o integrez in mecanismul meu interior, nu e nici macar o „bucata de timp” de tranzitie. August e Strainul lui Camus, e plaja goala si fierbinte, e soarele care te zapaceste si-ti da orbire. Oare care o fi rostul acestei luni? Dupa 20 ale lunii, totul incepe sa capete sens, se contureaza anemic primele semne ale unui nou inceput, am deja imaginea in fata ochilor, e de acolo din Basarabia mea, priveste – mame stoarse de putere si uscate de muncile campului, cu copii de mana, luand la rand magazinile si cumparandu-le caiete, ghiozdan, pixuri. Bucuria molipsitoare din ochii copiilor, acea nerabdare puerila care le provoaca noduri in gad, transforma mamele si in acele clipe, ele isi recapata, parca, fecioria, devin sprintene, agere, au pentru ce….USOARA MAICA, USOARA/ C-AI PUTEA SA MERGI CALCAND/ PE SEMINTELE CE ZBOARA/ INTRE CERURI SI PAMANT..

Am citit „Parfumul” lui Patrick Suskind, bine scrisa, autorul e un cunoscator, e si el un maestru in arta parfumerii/literaturii. Jean Baptiste Grenouille, nascut fara miros, dar capabil sa identifice orice parfum/damf/odoare, inzestrat cu o memorie olfactiva fenomenala, va crea parfumul parfumurilor, adunat de pe trupul fecioarelor pe care le ucidea! Da, parfum de femeie!

Acum citesc „MAESTRUL SI MARGARITA”, literatura rusa nu m-a dezamagit niciodata…
Imi revine pofta de carte/literatura, dupa vreo doua luni de anevoioase/zadarnice/inutile incercari… e bine…

Nu am mai scris nimic pe blog de ceva vreme, probabil trebuia sa se intample ceva ca sa-mi revina cheful de a mai jongla cu cuvintele. O vizita acasa, refuz sa o numesc intoarcere,care mi-a provocat dezamagire, dezgust, tristete; e atat de saraca Basarabia noastra, si nu ma refer doar la saracia materiala, basarabenilor le lipsesc nuantele, de cele mai multe ori reusesc sa se integreze undeva in categoria bizarului si sunt catalogati ironic-afectiv ca fiind simpatici, ai naibii de simpatici! Desi de la Galati pana la Cahul nu sunt decat 60 de km, drumul pe care il fac eu de fiecare data, dus-intors, respecta cu o strictete lacoma un ritual fix: masina de ocazie, vama romaneasca – control sumar, vama moldoveneasca – niciun control, priviri banuitoare, din start esti un eventual pericol pentru statalitatea R. Moldova (daca mai si vorbesti intr-o romana perfecta), iarasi ocazie sau acele autobuze/microbuze al caror loc ar fi mai potrivit intr-un muzeu de antichitati, prafuite, murdare, zgomotoase in care urca doar oameni nenorociti/saraciti, mirosind strident/intepator a transpiratie, netunsi, nerasi, profund nefericiti (sau poate nu, daca dintotdeauna au cunoscut doar aceasta stare)
Soferul este cireasa de pe tort, tranteste usilie si asa legate cu sarma, dupa el intotdeauna se mai gaseste un loc in incinta proprietatii sale, oamenii ajung sa stea ca pestii dintr-o conserva, cata intimitate si candoare angelica, simtii fina respiratiie a babutelor din imediata vecinatate, esti strivit de fragezimea sanilor revarsati abundent din toate directiile. Atata solidaritate e greu de imaginat la alta natiune! Iar cand cobori din „mijlocul de transport” (daca mai cobori, e posibil sa ti se faca rau si tinand cont de bunavointa „driveru-lui”….) esti pentru cateva clipe (putine) foarte fericit! Si de la Cahul pana acasa mai sunt 26 de km, pe ultimii 10 ai sanse mari sa-i parcurgi pe jos, ca doar mersul e atat de sanatos!

Acum despre alegeri: mai putine partide s-au aruncat in valtoarea anticipatelor, deci sanse mai mari pentru opozitie, MAE si PNL s-au retras intre timp. Multumim Domna Pavlicenco si Domnule Petrenco! Lupu a dezertat, ramane sa vedem daca dizidenta sa e una reala sau doar strategica. Pare a fi totusi un reala….

Cetatenii nu s-au mai acordat in aceasta luna … astept….

A aparut Contrafort mai-iunie, articole bune despre realitatea social-politica din Basarabia, paralelisme trasate intre evenimentele de aici si altele din Europa de est si poeziile Aureliei Borzin, nu auzisem de ea, mi-a atras atentia – Tangenta de cavou

am renuntat la
cunostintele noastre
comune locurile
comune traiesc
singura un
fel de imunitate
doar inmormantarile pot
sa ne mai intalneasca atunci cand
durerile personale ies
oarecum la suprafata
ochii ciocnindu-ni-se
pe fata aceluiasi
mort crizantemele
mele alaturi garoafele
sale in acelasi
cavou singura
atingere posibila..

Istoria ploii e lunga si stufoasa, hoinarind pe „coridoarele memoriei” obtin intr-o oarecare masura senzatiile pe care le traiam atunci, cand afara ploua – incet/apocaliptic/ultimativ/cu binecuvantare/ciobaneste/torential/chinuitor. Ploaia de vara, insa, isi multiplica de cateva ori aceste efecte asupra mea, dupa zile caniculare, in care doar praful domneste asemenea unui dictator feroce, lacom si fericit in a decolora nuantele, vine o ploaie si ca pensula unui pictor strengar restaureaza, improspateaza tabloul, culorile isi recapata viata si probabil asteapta urmatoarea ploaie.

Ploia e perceputa intotdeauna diferit, cel putin asa mi se pare, urbanul si rurarul s-au raportat fiecare in mod personal la acest fenomen meteorologic. Ce vreme nashpa, spune primul – Doamne, ce bine ca ploua! zice al doilea. Chiar si prezentatorii posturilor de radio au luat-o razna, cine stie, din cauza caldurii, anunta : vremea se va strica, urmeaza ploi pe arie extinsa. Oare asa sa fie? Suntem in iunie si orice ploaie e o binecuvantare, excluzand ipoteza unei calamitati. Stirea, in sine, citita la rece, nu e atat de convingatoare, dar tonul, intonatia prezentatorului tradeaza faptul ca si el se incadreaza in tagma celor – ce nashpa, ploua!

Efectul Kulesov (Alex Leo Serban – De ce vedem filme) spune ca, in Cinema, alaturarea momentelor prin montaj determina reactia spectatorului: experimentul facut cu celebrul actor Ivan Mosjukin – in care acesta, cu chipul absolut inexpresiv, era alternat in trei scene cu continut diferit – a demonstrat ca publicul „citeste” de fiecare data altceva pe un chip in functie de contiguitatea acestuia cu o secventa sau alta.

Copilaria petrecuta la tara presupune mult travaliu fizic, munca, efort, uneori pana la epuizare, dar daca intre timp vine o ploaie, ce se intampla? nu-i asa ca trebuie sa iei o pauza, nu ai cum sa umbli pe glod, ragazul obtinut, pana cand pamantul se usuca, este folosit pentru intremarea fortelor, iata de ce imi place mie ploaia. Ea, ploia, insemna pentru noi o gura de aer, in sfarsit ne mai trageam sufletul sau ne puteam juca in casa intre timp. Oficial, insa, ne justificam si noi bucuria prin ratiunile celor maturi – da va fi roada, da – o zi de vara face cat o luna de iarna, da – nu va mai fi seceta, dar in sinea noastra – DAAAA – am scapat de treaba!!!!!

Aureliu Busuioc invitat la Postul de radio Vocea Basarabiei (singurul post romanesc din Basarabia, dar care are o arie de emitere redusa) povesteste intamplarea:

(un dialog intre scriitor si vecina sa Agafita)

-Nu vreau cu românii, vreau cu ruşii, i-ar fi spus aceasta scriitorului.

– Da de ce?, a întrebat-o el.

-Apu la români dacă nu plăteai nalogul (trad. rusă-taxa) venea preceptorul şi îţi lua vaca, ori covorul de pe perete.

-Da de unde ştii tu astea, că eşti tânără?

-De la mama.

-Da mama ta unde e?, o întreabă Busuioc pe vecină.

-Apoi o murit de foame când o venit ruşii.

Situatie absurda, replcile femeii traduc idiotenia, ne – discernamantul, ca la noi la nimenea!

Troleibuzul 25, priviti acest filmulet/cantecel despre Chisinau si despre politica, despre cum sunt cantati politicienii, ar spune unii, eu ii contazic, mai degraba modalitate de asumarea a realitatii, interpretare postmodernista, vesela si ironica a unor tineri, care prin text, prin arta, cocheteaza cu lumea cotidianului sau poate ca isi asuma trecutul razand…