Talex

Moartea, dispariţia unei personalităţi cutremură structura unei societăţi , ies la iveală atitudine absconse, sentimente disimulate, jeli colective, porniri maniacale, comportamente sociofobe. A discuta despre Păunescu înseamnă a pune la bătaie percepţia amalgamată, neeterogenă a unor grupuri de indivizi, fiecare în drept să-şi justifice optica. Nevoia inconştientă de a inventa idoli trădează un oarecare complex, (jelea, plânsetul, idolatria, critica obligă la o participare afectivă, la o autoidentificare patetică, la empatie, lipsite de rezoluţii clare.

Năstase – P un poet genial

Băsescu – ca oameni politici am avut puncte de vedere total diferite, însă în poezia lui P m-am regăsit

Iliescu – P e poetul celor multi, (sintagmă mai mult decat politizată)

V – a murit fratele meu siamez

X – Eminescu a murit a doua oara, a fost un sfant

Alt X – noi l-am omorat

Iconodulii şi iconoclaştii fac rău sistematic operelor de artă şi autorului.  Cei dintâi însă într-o măsură mai accentuată. Iconodulia aplatizează percepţia, o netezeşte până la clişeizare, retează asperităţile şi diversitatea. Adularea continuă şi nejustificată sclerozează, nici iconoclastul care transformă gestul contestării într-o meserie nu câştigă mai mult la masa ospăţului final, dar măcar provoacă ricane, generează convulsii, tulbură reţete, Binefăcătoarele….

M. Dinescu e cel mai aproape  – înlănţuit, şi-a devorat singut ficatul (totuşi un Prometeu). Sunt de dezaprobat opinii de genul  – Da, a murit Păunescu?! Da porcul moare de ignat! Din păcate,  au circulat şi din astea, se înscriu în organigrama unor batjocuri prosteşti, persiflări retardate. Despre P se poate vorbi în mai multe feluri, aşa cum e şi firesc – poet, om politic, persoană publică. C. Tănase scrie – România datorează mai mult lui P, decât P  României! E posibil. Literatura şi arta însă e uşor ridicolă, publică tot soiul de versuri şi necroloage de genul –  A murit faraonul  poeziei româneşti (în limba română cuv. faraon e utilizat în alte situaţii….), unul dintre ultimii zei ai culturii române, îndemnul – să-l plângem cu lacrimi de sânge,  constatarea – cel mai prolific scriitor român, apologia – cel mai mare poet român contemporan…

Nu există cel mai, ar trebui să evităm catalogările îndrăzneţe şi definitive. Trecere în nefiinţă a lui P (nu agreez sintagma, firesc ar fi trecerea în fiinţă) a fost speculată de mass-media într-o manieră profesionistă, mercantilistă. Rating cât dă Domnul. După aceste discursuri gongorice în mintea individului încolţeşte întrebarea. Dar oare Eminescu, Blaga, Stănescu, Sorescu, Barbu, Voiculescu, Arghezi, Bacovia, Minulescu cum sunt? Mai ating categoria genialităţii ori ba?

Demersul Dilemei, de acum caţiva ani, a dus la întărirea edificiului eminescian, i-au pus la îndoială valoarea operei, i-au contestat măreţia şi în urma acestei acţiuni Eminescu a emers mai solid. Contestaţia raţională, argumentată, nu face rău, remodelează gustul, imprimă o altă grilă de lectură, reeşalonează palierile hermeneuticii. Un intelectual basarabean, într- o discuţie despre Mihalkov şi derapajele nedemocratice ale acestuia, (despre ultimele filme ce sfidează adevărul istoric, ideologizează excesiv), îl numea pe rus lichea talentată şi-i identifica un analog în spatiul cultural românesc – P. Istoria literară să-şi facă datoria!

Unde se situează P în ecuaţia Sunt radical, Analfabeţilor şi Vă mulţumesc! Cel mai bine despre P scrie Dorin Tudoran, care preferă să-şi amintească, fiecare amintire pare a fi umbrită de o alta, la care nu avem acces, da-i putem bănui compoziţia. Dac-ar alege 30 de poezii din cele 700, l-ar face mare poet. Lui P i-au plăcut mult scările. Muzica îi va salva poezia, spun unii. E un avantaj cantabilitatea poeziei.  Cand a murit Gr. Vieru am resimţit o acutizare a tristeţii, Vieru parcă a fost mai vertebral, nu i se poate reproşa nimic, se poate discuta doar pe marginea valorii versurilor sale. În cazul lui P chestiunea e mai complexă, poet de curte, tribun înFlăcărat, a servit regimurile cu sârg şi a fost un beneficiar al acestora (cealaltă moştenire). Oare P.Goma ce-ar spune despre opera poetică şi traseul politic a lui P? O simplă curiozitate.

Dacă textele lui P au valoare, istoria literară le va îmbrăţişa. Am ajuns şi la raportul Operă/Autor. Princepele lui E. Barbue o bijuterie literară, un roman care cinsteşte literatura, pe când autorul a  fost un Lătrău. Avea talent! E bine ca lucrurile să fie partajate. Saint- Beuve – cum e copacul aşa sunt roadele, opera- un rezultat al biografismelor, M.Proust – decretează moartea autorului, E. Simion – Îl Întoarce!

Din cele 50 de volume, vocile autorizate să  selecteze şi să adune 3,4,5…

P.S. O poezie din Păunescu care-mi place mult –

Pluton

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.