Cele nouă povestiri ale lui Cătălin Dorian Florescu, adunate în volumul intitulat În buricul pământului, țintesc deopotrivă realități sensibile și dureroase, în descompunere, marchează limitele unui spațiu în dezagregare, peste care se aștern un soi de așteptare surdă și o continuă imprevizibilitate. Într-o formă sau alta, personajele ce se perindă prin carte trăiesc un acut sentiment al dezrădăcinării și al imposturii inevitabile, al unei complicități nerostite, de la dificile relații de familie și exil interior, la realitatea emigrării ca o ultimă posibilitate de supraviețuire și la proiecția unei identități mult înfrumusețate.
Nouă istorii separate, legate însă de firele (in)vizibile ale suferinței și căutării de sine în ,,arhipelagul” existențial al străinătății, viața ca o imersiune, ca o imposibilă încercare de evadare, ca o ratare prelungită. De la un capăt la altul, destinul emigrantului, pus în fața unei evidente și implacabile alegeri, se curbează până la limita frângerii, de fiecare dată ceva rămâne suspendat, traume ascunse trag după ele lungi tăceri angoasante, de parcă fiecare individ ar purta pe umeri bagaje pline cu răni și vini moștenite din generație în generație, ale căror explozii produc secvențial ravagii inimaginabile.
Translate prin filtrul autobiografiei și al realității imediate, întâmplările prin care trec personajele, fie că se găsesc pe insula germană Sylt, în orașe din Italia, Belgia, România sau Elveția, martori ai unor evenimente învăluite în mister, în pragul halucinației scot la iveală fracturi grave, compromisuri indigeste, comportamente exagerate, gesturi violente sau exaltări fulgurante, procese de conștiință, oscilații rapide de la o stare la alta, în logica unei ciclotimii intratabile. Toponimia diversă și geografia extinsă, amestecul cosmopolit al etniilor, refugiul pe o insulă sau într-un hotel celebru, parabole ale naufragiului și ale extincției în cele din urmă, fac din volumul lui Cătălin Dorian Florescu o istorie a emigrantului etern, a celui care nu își găsește niciodată locul potrivit, o arheologie a emigrării – („Orice ieșire în evidență e un nu-ești-de-al-nostru”. p. 16), („După 18 ani încă îmi mai potrivesc vorbele în gură, ca pe niște perle pe care le scuip imediat. Când nu sunt singur, vorbesc neclar și îmi închipui că nu observă nimeni. Spui „te iubesc” și nu simți nimic. Spui „te urăsc” și nu simți nimic. Simți abia când traduci totul înlăuntrul tău. În limba copilăriei. În limba în care tata înjura și în care m-a dorit prima fată. Dacă nici atunci nu mai simți nimic, ești pierdut.” p. 16), („Și dacă suntem atât de unici, de ce vor toți să plece de aici?” p. 23), („Pe insulă domnea o mare liniște, deși erau atât de mulți oameni acolo. Deși vântul și marea se străduiau să facă zgomot. Era liniștea germanilor.” p. 65), („Refugiați pe calea apei li se spune oamenilor de felul ăsta. Somalezi, etiopieni, tunisieni, toată Africa e aici.” p. 80), („Curând va avea și ea un asemenea pașaport și îl va purta la vedere, îl va ține la parbriz când se vor întoarce în țară […]” p. 111).
Fiecare din cele nouă povestiri adună suficientă materie narativă încât să conțină sâmburele unui roman sau al unui scenariu de film, un punct de plecare fertil. De altfel, textele în cauză vizează o tematică vastă și „atacă” toate simțurile cititorului, cuvinte și expresii puternic senzoriale umple cu imagini sonore, policrome, olfactive paginile cărții și spațiile intermediare ale imaginației. Iar personajele aduc cu ele ecouri și umbre prelungi ale unor experiențe nefericite, drame individuale și tragedii colective, atrocități și războaie, toate se varsă într-un prezent aparent calm, însă ajuns la saturație.
Familiarizați fiind deja cu scriitura lui Cătălin Dorian Florescu, textele prezentului volum confirmă încă o dată excelența narațiunii, tandrețea și simplitatea expresivă prin care poți înregistra fragilitatea condiției umane, tribulațiile și pulsațiile unor indivizi aflați la ananghie, prinși în menghina neputinței și a indeciziei. Presărate cu toate ingredientele literaturii de calitate – candoare și cinism, dragoste și violență, dezabuzare și exaltare, poezie și spirit mercantil, debusolare și străfulgerări ale lucidității, fadul opulenței și spectacolul banalității, textele reprezintă concomitent și adevărate exerciții de ficțiune, fapt de altfel indicat prin „marcaje” autoreflexive – („Știa că fiecare poveste are un ritm, o respirație care trebuie neapărat găsită, dacă vrei să și fii ascultat.” p. 149), („Așa ceva nu s-a mai văzut pe lumea asta: un povestitor care își are propriul povestitor.” p. 151).
Bucurându-se de o recunoaștere internațională, adjudecându-și premii importante, literatura lui Cătălin Dorian Florescu continuă să ne surprindă și să ne bucure cu orice nouă apariție, în cazul de față – volumul de povestiri În buricul pământului.
_______
Cătălin Dorian Florescu, În buricul pământului, Editura Humanitas, 2019, 232 pag.
E primul titlu al scriitoarei Ioana Nicolaie cu care mă întâlnesc, destul de tardiv, o întâlnire cum nu mi-am imaginat, neașteptată și deconcertantă, în tot acest răstimp îi priveam pe cei doi scriitori (MC și IN) ca fiind unul și același, o singură identitate, o singură mână care scrie, din primul citeam cu voluptate și extindeam, într-un mod mai degrabă inconștient, marca stilistică, frazeologia, desfacerea și recompunerea realității prin literatură și-asupra celui de-al doilea, imaginându-mi naiv că nu ar avea cum să scrie altfel decât o face MC. Cert este faptul că Ioana Nicolaie are propria voce, un stil atât de personal și de bine conturat, încât pe parcursul lecturii tot căutam corelații, corespondențe, încercam să plasez textul în proximitatea unor lecturi asemănătoare, să îl duc aproape de Câmpia Armaghedonului, de Ploile amare sau de Provizoratul Gabrielei Adameșteanu, sau invers – să le aduc pe acestea către suflul cărții, către actualitatea unui act de lectură.
Dintre toate națiunile europene implicate în cel de-al Doilea Război Mondial, națiunea germană e singura care și-a făcut pe deplin metanoia, singura care s-a căit sincer pentru răul pe care l-a făptuit. Și această recunoaștere dureroasă și deloc simplă, secondată de alte complicații inevitabile, a ajutat-o să se izbăvească de damful totalitarismelor, să se despartă salutar, dar nu prin uitare lașă sau amnezii construite ideologic, ci printr-o permanentă asumare curajoasă, de un trecut halucinant, orbitor și greu de explicat, pentru că tentativa oricărei savante explicații se poate transforma oricând în justificare…
Bernhard Schlink scrie un roman aerisit și limpede, îmbibat cu infuzii poetice („Iubirea noastră e o iubire de pădure și fîneață” […] – pag.67), legat cu o linie narativă precisă, supus unei cronologii fără rupturi majore, garnisit cu referințe culturale clare și expresive, puține personaje, însă bine conturate și extrem de sugestive pentru cadrul istoric, pentru epocile tumultuoase care s-au succedat și au înghițit laolaltă mentalități suicidare, cutume otrăvitoare și false idealuri. Să imaginezi o poveste verosimilă, să creionezi un personaj memorabil (Olga Rinke), să dai viață obsesiilor și avânturilor unei generații (Herbert), să cobori în mijlocul turbionului, să înregistrezi cu o precizie de metronom tribulațiile unor indivizi și privirile lor aruncate asupra lumii, să sondezi psihologia unui gest reținut, dovedesc forța de netăgăduit a literaturii și inepuizabilele resurse ale tămăduirii prin ficțiune. Cartea încearcă să răspundă la eterna și complicata întrebare – cum a fost posibil?
Să îți lași personajele să vorbească cu mintea și inima lor, să îți înfrânezi orice tentativă de orgoliu auctorial, să te retragi discret în penumbra textului, iar absența ta să îl îmbogățească constant, să îi confere suflu autentic și atmosferă tandră, învăluitoare. Să meșterești la decor și la fundal cu iscusința unui giuvaiergiu, să faci să cadă o lumină crepusculară, chihlimbarie peste marginile lumii, să dezghioci istoria în zeci de pâlpâiri amăgitoare, să îl consolezi pe cel care are nevoie de cuvintele tale blajine – („Nu plânge, Vanea! Vin acasă în fiecare luni și mergem cu barca pe lacuri. Ascultăm nisetrii și urmărim bâtlanii. Citim știrile din 1919. Nu plânge, mereu am să mă gândesc la tine.” – p. 72), să îi învii pe cei morți, pentru că asta faci când scrii despre ei, să le mai acorzi o șansă, o ultimă reprezentație în spațiul infinit dintre cele două coperți, și să se audă o muzică în spate – un Caruso, un Irving Berlin, un Stephen Foster, ca o orchestră care ar vrea să rămână și să nu mai înceteze niciodată.
Și primul și al doilea roman au venit dintr-o zonă mai puțin așteptată, am putea zice acum, fără prea mari îndoieli, că nimic nu le-a profețit zămislirea și apariția, că au picat oarecum din senin, fără a-și fi anunțat ritos prezența. Surprinzător, nu au fost scrise de un autor consacrat, de un nume pe care să îl asociezi direct cu zona „sidefată” și orgolioasă a literaturii, cu o direcție evidentă, ci s-a prelins dintr-o margine tranzitorie, dintr-o latură timidă a peisajului, încât mulți, printre care și eu, au rămas de-a dreptul nedumeriți. Realitatea își striga durerea, dezabuzarea, voluptatea bolnavă, eșecurile necicatrizate și epifaniile târzii prin interstiții invizibile, prin spații deschise, acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat. Dacă despre cel dintâi roman – Vara în care mama a avut ochii verzi, Radu Vancu vorbea cu admirație, iar eu puneam atitudinea binevoitoare și pe seama unei comune apartenențe generaționiste, atunci când Ion Vianu spune despre aceeași carte că e genială, declicul s-a produs instantaneu, autoritatea și solida competență a personajului mi-au trezit o nestăvilită curiozitate.
Dacă aș fi citit mai întâi romanul de debut al lui Tudor Ganea, Cazemata, probabil că aș fi invocat acum „evoluția certă”, „maturizarea vizibilă a scriiturii”, „cristalizarea discursului narativ”, aș fi avut, la o adică, termeni de comparație, m-aș fi sprijinit pe armura primului roman ca s-o admir sau să o delegitimez, să o lustruiesc sau să o arunc în camera cu obiecte învechite pe cea care protejează textul celui de-al doilea roman.
Textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu e fragmentat și fluid în același timp, dens și atașant, de un cinism devorator, îmbibat în deziluzii existențiale și în proiecții onirice, alternează paginile grele, rusești, buretoase cu unele subțiri, pline de frivolități, încât te întrebi – oare sunt scrise de același autor? Așa cum am asista la un concurs de atletism în care protagonistul aleargă în mai multe probe, în aceeași zi, cu o figură robustă, cu un aer absolut firesc și totodată afișează pe chip o nedisimulată încredere precum că ar putea ieși învingător la oricare din ele. Autorul scrie fără milă, aparent fără să îi pese de receptarea criticilor, pe care îi hăcuiește cu prima ocazie ivită (dar oare nu citește pe ascuns, așijderea propriului personaj, cu o emoție frisonantă, toate cronicile apărute?). Ca și Florin Lăzărescu, ca și Lucian Dan Teodorovici, B-AS își lustruiește armura la vedere, își exhibă vulnerabilitățile, își așază în raza de acțiune evidente borne de semnalizare, își comentează propriile fraze dintr-un instinct pur defensiv și pentru a epuiza orice discuție ulterioară.
N-ai spune că această carte e scrisă de un autor german, regăsești prea puțin din sobrietatea bine structurată și atât de proprie literaturii germane, fără a-i lipsi câtuși de puțin profunzimea aluziilor și adâncimea reflecțiilor. Uneori poți spune lucruri grave, de importanță majoră apelând pur și simplu, discret, prin ingenioase șiretlicuri ale scriiturii la vârsta copilăriei, la limbajul colocvial adolescentin și la un anumit tip de reprezentare și absorbție a realității. Iar impactul e cu atât mai mare cu cât replicile sunt atinse de o anumită candoare, încă nedefinită. Wolfgang Herrndorf, scriitor german, s-a născut în 1965, iar romanul său, apărut în 2010, a fost tradus și publicat în limba română în anul 2013. Nu a ieșit la o editură vizibilă sau la una din cele pe care le considerăm influente, fără a diminua astfel rolul editurilor mici (o ieșire din decor, Ploile amare a lui Alexandru Vlad nu a apărut nici la Humanitas, nici la Polirom, nici la Curtea Veche sau Univers, ci la o cochetă și valoroasă editură din Bistrița, și anume – Charmides), ci la Editura Allfa, puțin cunoscută publicului, fiind parte a unui proiect de promovare a literaturii sprijinit de TRADUKI.
Ce mai! E o bucurie și o alinare să îi citești textele în astfel de vremuri sulfuroase, în care orbirea de orice fel pare să se instaleze treptat și nemilos. Scriitorul e un solitar, e cel care iese din coloană și se delimitează de ea, dar nu din renunțare lașă, ci pentru a avea o mai bună perspectivă, pentru a contempla peisajul în toată splendoarea sa monstruoasă. Și pentru a revitaliza întrebările grele, fundamentale, fără de care conștiința umană s-ar abrutiza și ar sfârși într-o paralizie definitivă. I-am putea spune cărții – scurt tratat despre ecologia sufletului, nu am greși defel. Peisaj după isterie, cea mai recentă carte semnată de Mircea Cărtărescu, adună articole de presă apărute între anii 2007-2017, puse împreună, din bucăți disparate, cu o tematică diferită, cosmopolită, ele se-ncheagă într-un corp eterogen, plin de sens și unit de o atitudine profund umană. Un deceniu dificil, marcat de spasme ideologice, de turbulențe politice, de eroziuni culturale, o luptă inegală în care binele a fost mai întotdeauna minoritar, copleșit de alonja sardonică a răului.
Nu mi s-a mai întâmplat ca după lectura unei cărți să trăiesc atât de intens perplexitatea, să mă simt atât de pustiit, golit și aspirat de substanță umană. Ar trebui să rezum comentariul la carte în doar câteva cuvinte – nu sunt în măsură să o comentez, după care să las pagina nescrisă, ar fi mai în siguranță, îmi lipsesc atât competențele, cât și expertiza într-un „domeniu” atât de atotcuprinzător cum e poezia, și istoria poeziei, și ceea ce nu se vede, dar tot poezie e, însă pentru că mi-am luat un angajament ferm (sună cam lugubru), trebuie să îl respect cumva, cu iluzia că ratarea mea nu va fi definitivă.
Această carte avea toate șansele să nu apară niciodată, o tăcere impasibilă de peste un secol se putea prelungi la nesfârșit. Nu i-ar fi remarcat nimeni absența, întrucât nimeni nu știa să fi existat vreodată. Abia după apariția ei ne-am dat seama conștiincioși că a umplut un gol nevăzut. Arthur Schnitzler, prolific scriitor austriac, și-a scris nuvela în anul 1894, din varii motive apariția a tot fost amânată, ba textul era conceput de dimensiuni prea mari ca să fie publicat în revistele literare ale timpului, ba familia, după moartea scriitorului în 1931, ezita să publice totul deodată din rațiuni pecuniare și o îndreptățită strategie de receptare.
De prea multe ori avem tendința instinctivă de a gândi separat, pe căprării, de a secționa timpul în felii într-un mod artificial. Reperele cronologice sunt de o relevanță incontestabilă, reprezintă niște borne temporale trebuincioase, însă au în subsidiar și un efect mai puțin cunoscut – distrug linearitatea, deformează importanța vieții de zi cu zi și împart semnificațiile inechitabil, încât ajungem să percepem istoria printr-o alternanță cronologică oarecum falsă, iluzorie. Doar simpla invocare a secolului douăzeci trezește (simptomatic) în mințile noastre repere cronologice indelebile.
Precizările autorului din finalul cărții mi-au dat peste cap un întreg scenariu de lectură. Octogenarul scriitor mi-a întins o cursă de zile mari. Abia în ultimele pagini ale cărții aflăm că aceasta a fost scrisă în anii 1986 și 1988. Astfel, toate presupozițiile mele și tacticile de asalt s-au dezumflat brusc, eram curios mai degrabă să aflu cum se pliază discursul narativ al unui autor ajuns la o vârstă considerabilă pe tendințele romanești ceva mai recente. Dar m-am pricopsit cu o lectură pe care, într-un alt context și dând dovadă de ceva mai multă sagacitate, aș fi evitat-o cu eleganță. Numele lui Vartan Arachelian ne sună cunoscut, îl știm ca pe un om de radio și televiziune, mai puțin ca pe un scriitor, deși a publicat un număr de cărți considerabil. O primă precizare, de ordin tehnic, ar fi aceasta: cartea a fost scrisă acum treizeci de ani, autorul a păstrat manuscrisul, l-a recitit, i-a plăcut și ni l-a propus și nouă spre lectură.
Întâmplarea face ca înainte de-a mă lăsa dezinvolt în mrejele romanului Lunetistul să fi citit o remarcabilă carte de interviuri, cu un titlu de o ingenuitate școlărească – Ce-a vrut să spună autorul, volum coordonat de Marius Chivu. După încheierea lecturii romanului am revenit asupra interviului, mai exact, asupra dialogului intelectual pe care cronicarul Dilemei îl poartă cu Marin Mălaicu-Hondrari, autorul romanului sus-citat. În cele câteva pagini se poate întrezări ceva din crezul literar al scriitorului transilvănean (chiar dacă ambele sintagme sună cumva cam perimat). Iată câteva din afirmațiile sale ce ne pot orienta spre o înțelegere mai profundă, adecvată, a literaturii pe care o scrie – (biografismul înseamnă trecut, iar trecutul e ficțiune, chiar dacă o ficțiune mai austeră; cumințenia e bună pentru saloane, dar în budoar și literatură e nevoie de exces; tot timpul ceva rămâne suspendat, ceva nu se spune și nu se întâmplă până la capăt; cărțile se scriu din cărți) –, pe care tot scriitorul o cataloghează drept o „șmecherie borgesiană”. Interviul nu ne mai apare drept un corp străin, disparat, neconcludent, ci chiar un fragment din romanul pe care Marin Mălaicu-Hondrari urma să-l scrie, hipnotic și poematic. Am regăsit idei comune, fraze identice, ceea ce face din textul interviului o prelungire firească a romanului. Aceeași carte. Un preambul.
„Noi n-am văzut niciodată marea… niciodată”
Imaginea de pe copertă, titlul fac parte inevitabil din arsenalul paratextual al unei cărţi. Să-ţi intitulezi romanul Laika şi să pui pe copertă poza unui câine (nu ştim dacă a fost ideea autorului, dar cu siguranţă a acceptat-o) mi s-a părut, înainte de începerea lecturii, prea explicit, un soi de redundanţă şi un mijloc deloc atrăgător pentru o invitaţie la lectură. Lectura propriu-zisă a anulat într-o mare măsură serenitatea absolută a acestei idei.
Bernhard Schlink este unul dintre favoriţii mei. O spun cu toată sinceritatea. Am tot amânat lectura romanului Crima lui Selb, ultima parte a trilogiei (Selb), în speranţa că vor fi traduse în limba română şi celelalte două volume. Lucru care nu s-a întâmplat. În rest, am citit tot ce a apărut, de la bestsellerul Cititorul, şi romanele Întoarcerea acasă şi Weekend-ul, la prozele scurte – Evadări din iubire şi Minciuni de vară. Frumoase, delicate, profunde. Îmi plac autorii care n-au scris foarte mult şi pe care îi poţi acoperi integral. Acei autori care-şi şlefuiesc prozele până în cele mai mici detalii şi nu sunt niciodată prea expliciţi, înconjurându-te într-o ambiguitate revelatoare, atât cât să-ţi pui întrebări… Scriitori ce adastă asupra foii de hârtie sau asupra oglinzii monitorului în căutarea unei formule cât mai exacte, fără artificii inutile.
Talex 