Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2013

973-669-265-5_5

 Biblioteca ideală

  1. Don Quijote- Miguel de Cervantes
  2. Robinson Crusoe – Daniel Defoe
  3. Legăturile  primejdioase – Choderlos de Laclos
  4. Cei trei mușchetari – Alexandre Dumas
  5. Marile speranțe – Charles Dickens
  6. Eduacația sentimentală – Gustave Flaubert
  7. Ambasadorii – Henry James
  8. Călătorie spre centrul Pământului – Jules Verne
  9. Swann – Marcel Proust
  10.  Portretul artistului la tinerețe – James Joyce
  11. Crima lui Rogerr Ackroyd – Agatha Christie
  12.  Foc Palid – Vladimir Nabokov

O listă a filmelor celor mai „crude” din istoria Cinematografului

(Un câine andaluz – Buñuel, Weekend – Godard, Viva la muerte – Arrabal, Marea crăpelniță – Ferreri, Ce gustos era francezul meu – Pereira dos Santos, Imperiul Simțurilor – Oshima, Salò – Pasolini, Bucătarul, hoțul, soția lui și amantul ei – Greenaway, Crash, Idioterne – Von Trier, Seul contre tous – Gaspar Noé)…

„sufletul unei epoci e o chestiune de stop-cadru!”

„imaginea este plină de-ntreg misterul mental al respectivei absențe.”

„Dacă ești critic, preocupă-te mai mult de corectitudinea diagnosticelor decât de stil; preocuparea pentru stil este vanitoasă și mărturisește o frustrare: și criticul vrea să fie artist!”

„Pentru că puful și dantela nu sunt decât necesarul echilibru al unor caractere de oțel: este „secretul” acestei generații a excelenței – care a putut fi zdrobită, dar niciodată înfrântă.”

Alex. Leo Șerban – Dietetica lui Robinson, Curtea Veche, 2006, 448 pag

Reclame

Read Full Post »

dupa-dealuri-370575l-175x0-w-a40afaa5    Sunt un monstru. Nu am putut empatiza cu personajul Alinei din „După dealuri”. Nu știu în ce măsură filmul „citește” cartea Tatianei Niculescu Bran.  Nu știu în ce măsură cartea autoarei reflectă cazul real petrecut la Tanacu. Din aceste considerente voi vorbi despre film și despre realitatea filmului. Dacă aveți impresia că filmul e (doar) anticlerical, antimonahal sau antibisericesc, vă înșelați profund. Aș îndrăzni să spun că n-ați priceput mare lucru, iertată-mi fie aroganța. Asistăm la un soi de crimă prin delegare, căci filmul te lasă pe tine, privitorule, să cauți și să stabilești vina, mai bine zis- vinile.

Alina se întoarce din Germania să o ia și pe prietena ei Voichița, care între timp și-a găsit adăpost la o mănăstire din împrejurimile Vasluiului, numai că Voichița refuză/renunță și astfel drama celor două fete se acutizează. Poate că ar fi necesar și util să aruncăm o privire și asupra altor realități, cum ar fi – cea a orfelinatelor, în care au loc tot felul de abuzuri și unde cineva poate face poze „de toate felurile” unor adolescente, cea a spitalelor, lipsite de echipament și de personal calificat, dornic mai degrabă să scape de bolnavi decât să-i ajute. Ar mai fi șomajul, „dezertarea” în străinătate în speranța unui loc de muncă, măcar decent plătit.

Nu sunt bigot, nici practicant religios, îmi repugnă orice formă de îndobitocire, îmi displac „paraschevele” și turmele care nu au nimic cu credința, adică orice formă de gregaritate, dar … să mai decelăm. Alina intră într-un spațiu străin pentru ea și comite nechibzuitul gest de a fi „sinceră” și de a desfide o comunitate. Mănăstirea își are propriile legi, rigori, cutume – ele nu sunt interzise de codul civil, dacă primești un canon de o mie de mătănii, e în regulă, atât timp cât accepți pactul sau convenția.  Să ne amintim că întâia oară cei de la mănăstire au chemat ambulanța (nu era nici una disponibilă) și au fost obligați să o ducă ei la spital. Un alt detaliu – preotul ignoră faptul că „găinile nu s-au mai ouat de trei zile” și nu crede în semne, însă  maicile reușesc cumva  să-i  alimenteze  umorile și să-l îmbie la un act de exorcizare.  Imobilizarea Alinei se petrece năvalnic, haotic, prea puțin premeditat și totuși cu o urmare fatală, un deces. E tot crimă până la urmă, deși îmi vine atât de greu să o „cartografiez”.  Tind să cred că subconștientul maicilor e ghidat în primul rând de apărarea propriului teritoriu, propriei siguranțe economice și abia apoi (dacă o mai fi așa ceva) de grija pentru biata fată.

Personajul  preotului e construit impecabil, totodată și cele ale protagonistelor – Alina și Voichița, maicile, un cuib de viespi, (capul plecat, mișcări șoricărești, amușinând evenimentul) nu stau mai prejos. Cu toate astea am sesizat un gest fals, al maicii (vârstince, Mami, parcă ), îmi permit o frivolitate, i-am uitat numele. La un moment dat îi spune unei femei că e binevenită la mănăstire și face un gest larg, cu brațul. Ei, acest gest e fals de două ori. Dacă ar fi fals doar a doua oară n-ar fi nici o problemă, „a doua oară” se referă la nesinceritatea „maicii” și la bunătatea pe care, mai mult sau mai puțin, o mimează orice reprezentant al Domnului. Numai că gestul e fals în primă instanță, am întrezărit încercarea „actorului” de a juca o situație. Și nu e bine. Gestul ar fi trebuit să iasă adevărat și fals, numai că mie mi-a apărut fals și fals.  O altă scăpare – graiul moldovenesc e redat splendid, Voichița e aici inegalabilă, însă în secvența în care citește în genunchi, alături de o altă maică, ea citește într-o română literară, ceea ce nu e posibil, în toate celelalte situații de dialog (poliție, spital, instituționalizate, deci) accentul moldovenesc e prezent. Aici aproape că dispare, un individ cu un puternic accent va vorbi la fel, și-l va păstra inevitabil,  chiar și atunci când citește un text scris „corect”.

Haideți să ne imaginăm un scenariu. Privitorul nu e român, nu e ortodox, nu cunoaște cazul real din spatele „peliculei”. Cum se va raporta la acest film? Oare etnia, religia, distanța față de cazul Tanacu nu funcționează ca un filtru deformator? Și dacă nu cunoaștem aceste „insignifiante” detalii, cum putem anticipa soarta preotului? Cinematografic vorbind preotul e condamnat în clipa-n care polițistul își aprinde o țigară, iar acesta consimte, se produce o ierarhizare instituțională,  (plus trezirea/privirea Voichiței).

Relația Alina-Voichița e una mai mult decât lasă (aparent) filmul să se vadă. Urmele unei relații de iubire, inclusiv fizice, pot fi cu lejeritate reconstituite. Decalajele psihice și de  mentalitate sunt insurmontabile și se ciocnesc ca doi bolovani. Alina (bolnavă, cred) e omorâtă în final, dar până atunci am mai asistat neputincioși  la câteva morți succesive, în orfelinat (imaginar) , în spital , în familia care a găzduit-o (explicit). (În Frații Karamazov Smerdeakov (presupus fiu nelegitim) comite o crimă, e bănuit unul din fii, cel mai mare, Dmitri, dar și aici e un fel de crimă prin delegare, tatăl era în conflict cu toți cei trei fii și se presupune că Smerdeakov s-ar fi lăsat influențat de dorința lor, chiar dacă ascunsă.)  Alina ajunge la mănăstire din disperare. Despre această societate ar trebui să vorbim. Mai e un fragment în care o cetățeană tot întreabă dacă nu s-a eliberat un loc la mănăstire ca să-l poată lua ea.

Un film impecabil și totuși, în permanență, n-am putut scăpa de o senzație incert – sulfuroasă – un film făcut în primul rând pentru jurii și  pentru premii. Atât de bine croit încât te-ai bucura, fără pudoare, să-i descoperi  o imperfecțiune.

Paradoxul. Atunci când toată lumea e vinovată, fiecare, în parte, se poate agăța de propriul adevăr.  Și la spital au legat-o.

P.S. N-am citit cartea – Spovedanie la Tanacu, îmi amintesc doar că acum câțiva ani, când s-a petrecut tragedia, mi-am spus – cum  e posibil așa ceva. Atunci, am empatizat cu victima.

După dealuri, 2012.

Read Full Post »

a.l.s.

Să citești din Alex. Leo Șerban

Pe o pajiște

Unde ți-ai mutat stupii

Câteva zile

Și să te-ntrebi

Cum cade lumina în Toscana?

Sau – Andy Warhol, Andy Warhol???

Să-ți tocești mintea.

Și deodată – eliberator

E tipul care-a „cromatizat-o” pe Marilyn.

O istorie din burta unui VW Caddy galben

Luat la mâna a doua

Și-n care poți dormi

Pe diagonală

Noaptea

 

Read Full Post »

Nu trece timpul. Sau trece? Mai contează?

Oricum, deasupra Maternităţii

Când ne-am născut nu strălucea nici o rază.

Ai diavolului, nu. Nici ai divinităţii.

Doar ai clipei: încăpătoare

Ca o valiză, ca o cisternă, ca un muzeu.

Dar nu-ţi fie teamă, nimeni nu moare!

Nici măcar eu,

Mai fragil şi ghinionist ca un cristal

Lovit cu cotul, din neatenţie, pe o tarabă

Sau pe un raft din Magazinul Universal.

Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă

Şi cumva indiferent,

Dintr-un recipient în alt recipient.

Read Full Post »

Read Full Post »

Jurnal

Am tras o fugă acasă. A fost bine și plăcut. De data asta mama nu m-a mai întâmpinat cu intempestivul – „Bine c-ai venit, ia să-mi faci o treabă”. Am mai discutat despre una, despre alta, subiectul politicii nu a putut fi evitat, bineînțeles. I-am zis mamei de lucrarea lui Alain Besançon – Sfânta Rusie și de intelectualii francezi de stanga, iar mama m-a completat , surprinzător, revelator, – „au mai fost câțiva – Henri Barbusse, de exemplu.  Apoi fratele meu mai mare a scos două fluiere și am   cântat  împreună.  Cred că au trecut 20 de ani de când n-am mai „folclorit” pe două voci. „Sună la fel ca atunci, doar noi suntem altii” – a fost reacția fratelui. Și s-a emoționat.  Asta simțisem si eu, doar că acum cântăm amândoi vizibil mai prost. „Sună la fel” – e vorba de cum se așază vocea unui fluier peste alta, nu de îndemnarea noastră ră(tă)cită.

Am privit „Amour” pe HBO- sfâșietor.

Read Full Post »

Piotr

Read Full Post »

Older Posts »