Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 20 octombrie 2013

dupa-dealuri-370575l-175x0-w-a40afaa5    Sunt un monstru. Nu am putut empatiza cu personajul Alinei din „După dealuri”. Nu știu în ce măsură filmul „citește” cartea Tatianei Niculescu Bran.  Nu știu în ce măsură cartea autoarei reflectă cazul real petrecut la Tanacu. Din aceste considerente voi vorbi despre film și despre realitatea filmului. Dacă aveți impresia că filmul e (doar) anticlerical, antimonahal sau antibisericesc, vă înșelați profund. Aș îndrăzni să spun că n-ați priceput mare lucru, iertată-mi fie aroganța. Asistăm la un soi de crimă prin delegare, căci filmul te lasă pe tine, privitorule, să cauți și să stabilești vina, mai bine zis- vinile.

Alina se întoarce din Germania să o ia și pe prietena ei Voichița, care între timp și-a găsit adăpost la o mănăstire din împrejurimile Vasluiului, numai că Voichița refuză/renunță și astfel drama celor două fete se acutizează. Poate că ar fi necesar și util să aruncăm o privire și asupra altor realități, cum ar fi – cea a orfelinatelor, în care au loc tot felul de abuzuri și unde cineva poate face poze „de toate felurile” unor adolescente, cea a spitalelor, lipsite de echipament și de personal calificat, dornic mai degrabă să scape de bolnavi decât să-i ajute. Ar mai fi șomajul, „dezertarea” în străinătate în speranța unui loc de muncă, măcar decent plătit.

Nu sunt bigot, nici practicant religios, îmi repugnă orice formă de îndobitocire, îmi displac „paraschevele” și turmele care nu au nimic cu credința, adică orice formă de gregaritate, dar … să mai decelăm. Alina intră într-un spațiu străin pentru ea și comite nechibzuitul gest de a fi „sinceră” și de a desfide o comunitate. Mănăstirea își are propriile legi, rigori, cutume – ele nu sunt interzise de codul civil, dacă primești un canon de o mie de mătănii, e în regulă, atât timp cât accepți pactul sau convenția.  Să ne amintim că întâia oară cei de la mănăstire au chemat ambulanța (nu era nici una disponibilă) și au fost obligați să o ducă ei la spital. Un alt detaliu – preotul ignoră faptul că „găinile nu s-au mai ouat de trei zile” și nu crede în semne, însă  maicile reușesc cumva  să-i  alimenteze  umorile și să-l îmbie la un act de exorcizare.  Imobilizarea Alinei se petrece năvalnic, haotic, prea puțin premeditat și totuși cu o urmare fatală, un deces. E tot crimă până la urmă, deși îmi vine atât de greu să o „cartografiez”.  Tind să cred că subconștientul maicilor e ghidat în primul rând de apărarea propriului teritoriu, propriei siguranțe economice și abia apoi (dacă o mai fi așa ceva) de grija pentru biata fată.

Personajul  preotului e construit impecabil, totodată și cele ale protagonistelor – Alina și Voichița, maicile, un cuib de viespi, (capul plecat, mișcări șoricărești, amușinând evenimentul) nu stau mai prejos. Cu toate astea am sesizat un gest fals, al maicii (vârstince, Mami, parcă ), îmi permit o frivolitate, i-am uitat numele. La un moment dat îi spune unei femei că e binevenită la mănăstire și face un gest larg, cu brațul. Ei, acest gest e fals de două ori. Dacă ar fi fals doar a doua oară n-ar fi nici o problemă, „a doua oară” se referă la nesinceritatea „maicii” și la bunătatea pe care, mai mult sau mai puțin, o mimează orice reprezentant al Domnului. Numai că gestul e fals în primă instanță, am întrezărit încercarea „actorului” de a juca o situație. Și nu e bine. Gestul ar fi trebuit să iasă adevărat și fals, numai că mie mi-a apărut fals și fals.  O altă scăpare – graiul moldovenesc e redat splendid, Voichița e aici inegalabilă, însă în secvența în care citește în genunchi, alături de o altă maică, ea citește într-o română literară, ceea ce nu e posibil, în toate celelalte situații de dialog (poliție, spital, instituționalizate, deci) accentul moldovenesc e prezent. Aici aproape că dispare, un individ cu un puternic accent va vorbi la fel, și-l va păstra inevitabil,  chiar și atunci când citește un text scris „corect”.

Haideți să ne imaginăm un scenariu. Privitorul nu e român, nu e ortodox, nu cunoaște cazul real din spatele „peliculei”. Cum se va raporta la acest film? Oare etnia, religia, distanța față de cazul Tanacu nu funcționează ca un filtru deformator? Și dacă nu cunoaștem aceste „insignifiante” detalii, cum putem anticipa soarta preotului? Cinematografic vorbind preotul e condamnat în clipa-n care polițistul își aprinde o țigară, iar acesta consimte, se produce o ierarhizare instituțională,  (plus trezirea/privirea Voichiței).

Relația Alina-Voichița e una mai mult decât lasă (aparent) filmul să se vadă. Urmele unei relații de iubire, inclusiv fizice, pot fi cu lejeritate reconstituite. Decalajele psihice și de  mentalitate sunt insurmontabile și se ciocnesc ca doi bolovani. Alina (bolnavă, cred) e omorâtă în final, dar până atunci am mai asistat neputincioși  la câteva morți succesive, în orfelinat (imaginar) , în spital , în familia care a găzduit-o (explicit). (În Frații Karamazov Smerdeakov (presupus fiu nelegitim) comite o crimă, e bănuit unul din fii, cel mai mare, Dmitri, dar și aici e un fel de crimă prin delegare, tatăl era în conflict cu toți cei trei fii și se presupune că Smerdeakov s-ar fi lăsat influențat de dorința lor, chiar dacă ascunsă.)  Alina ajunge la mănăstire din disperare. Despre această societate ar trebui să vorbim. Mai e un fragment în care o cetățeană tot întreabă dacă nu s-a eliberat un loc la mănăstire ca să-l poată lua ea.

Un film impecabil și totuși, în permanență, n-am putut scăpa de o senzație incert – sulfuroasă – un film făcut în primul rând pentru jurii și  pentru premii. Atât de bine croit încât te-ai bucura, fără pudoare, să-i descoperi  o imperfecțiune.

Paradoxul. Atunci când toată lumea e vinovată, fiecare, în parte, se poate agăța de propriul adevăr.  Și la spital au legat-o.

P.S. N-am citit cartea – Spovedanie la Tanacu, îmi amintesc doar că acum câțiva ani, când s-a petrecut tragedia, mi-am spus – cum  e posibil așa ceva. Atunci, am empatizat cu victima.

După dealuri, 2012.

Reclame

Read Full Post »